Interviu cu fostul detinut politic Gheorghe Boldur-Latescu

Revista ERASMUS, nr. 14/2003-2005, Bucureşti, Tipografia Media & Marketing, 2005.

Filip-Lucian IORGA

Filip-Lucian Iorga: De multe ori, masinariile crispeaza.
Gheorghe Boldur-Latescu: E asa de mic si de dragut reportofonul, ca nu are de ce sa intimideze.

Faceti parte dintr-o familie cu nume istoric. Cand ati constientizat acest lucru si ce influenta a avut asupra evolutiei dumneavoastra?
Tatal meu a fost un om care si-a respectat stramosii si m-a crescut de mic in acest spirit. Mi-aduc aminte ca una dintre primele poezii pe care m-a obligat sa le invat a fost balada „Iordache al Lupului“ a lui Alecsandri, in care eroul principal este un stramos de-al meu, care se cearta cu Grigore Ghica, domnitorul care se cam temea ca Iordache ii va lua scaunul, si fuge in Bugeag, la tatari. Si balada zice asa: „Sus pe apa Prutului,/ In tinutul Husiului/ Mers-a ura si lovit-a,/ Pe Iordache prapadit-a./ El cu domnu’ se-nvrajbea/ Si calare pribegea/ In tara Bugeagului/ Scaparea pribeagului“. Hanul ii propune sa ii dea armata si sa il instaleze domn. Iordache, insa, refuza pentru ca „Cine-aduce oaste-n tara/ De blestemul tarii moara!“. Speriat de perspectiva unei invazii tataresti, domnitorul ii trimite niste emisari, pentru a-l convinge sa se intoarca in tara. Sigur ca la intoarcere este prins si executat. Balada asta m-a impresionat foarte mult si, pe la 5 ani, o stiam pe dinafara, cu exceptia catorva pasagii pe care nu le-am putut intelege foarte bine. De exemplu, nu reuseam sa spun „el cu domnul se-nvrajbea“ si felul in care pronuntam starnea rasul tuturor. Cert este ca am avut contact cu traditia familiei, dar in sensul in care m-ai intrebat, acela al constientizarii, lucrurile au venit mult mai tarziu. In mod ciudat, am avut la inceput o usoara reactie de respingere a preluarii acestei mosteniri, considerand ca e bine ca omul sa mearga prin viata cu puterile lui. Spre batranete, insa, lucrurile s-au schimbat; probabil ca este un fenomen firesc. Am inceput sa traiesc chiar afectiv aceasta legatura cu stramosii. M-am interesat, am aflat lucruri interesante si m-am bucurat sa aflu ca mai sunt si altii care se ocupa de aceste probleme. De fapt, prin mijlocirea arborilor genealogici a inceput si amicitia noastra, care avea sa ne indrepte, apoi, spre studiul unor alte fenomene istorice.

Dincolo de filiatiile stricte, de care stramosi va simtiti mai apropiat sufleteste?
Dupa tata, sunt Boldur. Dupa mama, sunt Stroici. Cele doua familii s-au inrudit de multe ori, de-a lungul secolelor, pastrandu-si, totusi, unele trasaturi distincte. Familiile noastre boieresti, in special cele din Moldova, au fost foarte mult influentate de polonezi si de rusi. Logofatul Luca Stroici, un ilustru carturar, care a tradus „Tatal nostru“ in romaneste, aproape in forma care este rostita si acum in biserici, era membru al Dietei poloneze si cumnat cu domnitorul Movila, si el dintr-o familie vestita pentru polono-filia ei. Dar, in general, Stroicestii au fost oameni legati de pamant, si pana tarziu. Bunicul meu, Gheorghe Stroici, a fost acela care in 1944, la varsta de 92 de ani, cand au venit rusii, a refuzat sa plece de pe mosie. Baietii lui s-au dus sa-l ia in aprilie ’44, cand tunurile rusesti se auzeau deja de pe malul celalalt al Prutului, iar el a refuzat, spunand ca nu poate sa-i paraseasca pe oamenii alaturi de care traise o viata intreaga. Taranii il venerau. La inceput, rusii au fost destul de disciplinati; au luat ce le trebuia, cai, trasuri, provizii. Apoi s-au indreptat spre biroul bunicului si au gasit acolo un mosneag pe care l-au privit ca pe o ciudatenie, dar l-au lasat in pace. S-a intamplat insa urmatorul lucru: in crama conacului erau cateva vagoane de vin, in care soldatii au dat iama.

Scena ma duce cu gandul la betiile care au insotit „marea revolutie“ bolsevica.
Exact. Au urmat niste jafuri cumplite; au devastat tot. Desi au vrut sa-l omoare, bunicul a scapat, printr-un miracol, si a fost luat de tarani, dus in sat si adapostit, in mare secret, de o femeie cu suflet mare, in casa careia a si murit, peste vreo doi ani de zile.
Boldurestii au fost mai atrasi de maretie si au si dat cateva personaje foarte interesante, incepand cu acel Lupu Kostaki, care a avut o contributie importanta la schimbarea istoriei tarii, prin partea pe care a luat-o turcilor, in timpul razboiului lor impotriva lui Petru cel Mare si a lui Dimitrie Cantemir. Nu stiu daca Lupu a avut ceea ce se poate numi constiinta politica. Probabil ca nu. A avut, insa, intuitia corecta ca o alianta cu rusii insemna, de fapt, intrarea sub tutela Rusiei si pierderea totala a autonomiei. A simtit ca dorinta de expansiune a lui Petru era mai periculoasa decat sistemul destul de permisiv al dominatiei turcesti. Din cauza lui Lupu Kostaki, Petru cel Mare a obtinut afurisirea pe vecinicie a familiei. Blestemul a fost ridicat un veac mai tarziu, la interventia mitropolitului Veniamin Kostaki.
Un alt personaj stralucit a fost hatmanul Iordache Kostaki Boldur-Latescu (1798–1857). El a fost comandantul armatei Moldovei si a infiintat scoala de ofiteri de la Iasi. Facuse studii la Viena si Petersburg si era un foarte bun organizator si unul dintre cei mai mari si mai priceputi mosieri ai Moldovei. Ion Ionescu de la Brad il lauda pentru grija pe care le-o purta taranilor. La Hudesti, leaganul ramurii Boldur-Latescu, el are trei ctitorii: Scoala Costacheasca, initial pregatitoare de cantareti bisericesti, biserica si conacul. Testamentul lui e foarte interesant, atat prin datele genealogice pe care le contine, cat si prin indicatiile asupra averii de la data aceea a familiei. Mosia era imensa, cam 20.000 de ha, dar s-a topit intr-o singura generatie. Baietii lui au facut-o repede praf. Noroc ca mosia a intrat pe mainile unui armean cumsecade, si nu pe cele ale unui Tanase Scatiu.
Sentimental, ma simt parca mai aproape de aceia dintre stramosii mei care au fost mai apropiati de pamant si de oamenii alaturi de care traiau si care, intr-un anumit sens, sperau in ajutorul lor. Fara sa neg importanta gesturilor marete, cred ca esentiale sunt legaturile umane profunde.

In anii comunismului ati mai fost la Hudesti?
Prin 1964-65, sora mea, Anda Boldur, Dumnezeu s-o ierte, a avut ideea sa mergem la Hudesti. Eu, ca fost detinut politic, eram foarte prudent si iti marturisesc ca m-am lasat cam greu convins. Ea, insa, era mai curajoasa si, impreuna cu tata, m-au determinat sa merg. Era intr-o duminica si ne-am dus intai la biserica din sat, care fusese construita de un stramos al nostru. Preotul Ivan stia cate ceva despre istoria familiei si ne-a primit foarte bine. In ciuda rugamintilor noastre, el le-a spus taranilor, la sfarsitul slujbei, ca se aflau printre ei urmasii familiei Boldur. Intr-o ora, s-a strans tot satul. A fost foarte emotionant si… ma mir cum n-am fost arestati. Cred ca am strans atunci o mie de maini. Ei vroiau sa ni le sarute si ii opream cu greu. Pe atunci, biserica era inca in stare buna. Acum e in paragina.

Exista, intre genealogisti, controversa continuitatii dintre familiile Boldur si Costache, destul de greu demonstrabila.
Asa este. Totusi, de ce ar fi avut nevoie o familie stralucita, ca aceea a Costachestilor, sa preia, la mijlocul secolului al XIX-lea, numele unei alte familii, e drept mai veche, dar cu mult mai putina greutate in istoria Moldovei, daca nu ar fi existat, totusi, o filiatiune reala? Sigur, nu exista hartiile care sa ateste continuitatea si problema ramane deschisa.

Timp de decenii, romanilor le-a fost inoculata teoria aberanta a luptei de clasa. Cum priviti dumneavoastra, din interior, boierimea de altadata si pe descendentii de astazi ai acesteia?
Daca ar fi sa judecam rolul pe care l-a avut boierimea romana dupa starea taranilor, s-ar putea spune ca n-a fost unul stralucit, pentru ca, de pilda, in Ungaria, rolul civilizator al nobi-limii a fost mult mai adanc. Satul maghiar statea mult mai bine decat cel valah sau cel moldovenesc. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, taranul maghiar era mai bine hranit si poate ca stia si carte. Nobilimea maghiara a administrat mai bine domeniile si, desigur, a fost mult mai occidentalizata decat boierimea noastra. Dar nu putem pune toata aceasta situatie pe seama ineficientei rolului civilizatoriu al boierimii. A existat un manunchi de factori, incepand cu indelungata dominatie turceasca, din pricina carora insasi boierimea era nitel mai inapoiata decat nobilimea occidentala. Inapoiere pe care o resimtim si astazi, factorul determinant in potentarea acestor elemente negative fiind, desigur, comunismul. Exista, totusi, o solidaritate foarte puternica intre boieri, razesi si tarani, cel putin in epocile marilor voievozi. Pe urma, sa nu uitam de generatia pasoptista, de acei boieri care au luptat efectiv impotriva propriilor interese; sau de faptul, poate unic in istorie, ca dupa incheierea Primului Razboi Mondial, un Parlament alcatuit, in majoritate, din mari proprietari a votat exproprierea in favoarea taranilor. Nu e chiar putin lucru.
Cat despre descendentii actuali, am sa-ti raspund intr-un fel care o sa te descurajeze, poate: Care aristocratie? Boierimea de sange este evident decimata: foarte multi au plecat in strainatate, multi au murit in puscariile comuniste. Cei care au ramas aici sunt putini, in gene-ral saraci si prea putini dintre ei mai au constiinta apartenentei la un grup social si la un set de valori, care le poruncesc o anumita tinuta. In ce masura acesti descendenti apartin unei elite reale, cred ca trebuie analizat de la caz la caz. Oricum, trebuie retinut ca nobletea e mult mai mult o chestiune de responsabilitati, decat una de privilegii. Cel putin, asa o vad eu.

Care sunt primele dumneavoastra amintiri?
Am o amintire care arata cum se formeaza personalitatea unui om si cat de misterios este fenomenul educatiei. Locuiam la Iasi si aveam vreo 6 ani. Guvernanta mea elvetiana plecase, fiindca era batrana, si ramasese sa aiba grija de mine o fata de la tara, care servea la noi in casa si care nu avea mai mult de patru clase primare. Eu nu am facut cursul primar, aveam acasa un profesor foarte bun si dadeam examenele la sfarsit de an; n-am mers la scoala si nu aveam o educatie sistematica. Educatia o aveam din familie si de la guvernanta si eram putin dezorientat. In gradina publica era o mica pravalioara la care se vindeau dulciuri. Si fata aceea tanara avea bani de la mama si mi-a dat ca sa cumpar bomboane. Am cumparat, dar am si furat cateva si m-am dus triumfator la ea: „Mi-ai dat doi lei, dar eu ti-am adus bomboane de patru lei!“. Fata m-a luat de mana si mi-a spus: „Cum ai putut sa faci asta ?!“. M-a dus inapoi la vanzator si m-a pus sa spun ce-am facut. Eu, care intre timp muream de rusine – cred ca a fost cea mai mare rusine din viata mea – am spus: „Am furat!“. Vanzatorul mi-a spus ca puteam sa pastrez bomboanele, dar fata m-a pus sa le dau inapoi. Acest gest al tinerei taranci cu patru clase a facut ca eu sa nu mai pot fura niciodata, nimic. Nici chiar cand gaseam ceva, nu luam. Rolul educativ al gestului acelei femei simple a fost mai puternic decat toate prelegerile despre cinste care mi s-au tinut mai tarziu. Iata cum se formeaza personalitatea: este un mare mister. Asta e prima mea amintire: aceea a unui hot!

Ce lume intra la dumneavoastra in casa?
Familia mea era foarte apropiata de Pastorel Teodoreanu, care venea des la noi; era mai cu seama apropiat de un cumnat al mamei, Romeo Draghici, care era pasionat de vioara, il cunoscuse si cantase cu Enescu la Iasi, in timpul Primului Razboi Mondial si a reusit apoi formidabila performanta de a infiinta Muzeul „Enescu“, de care s-a ocupat, impreuna cu Colette, sotia doctorului Corneliu Axentie, care era un om delicios si un mare medic. Pe langa talentul pe care il avea, Pastorel era nemaipomenit de fermecator. Spontaneitatea lui fantastica m-a fascinat. Dupa doua-trei pahare, incepea sa scrie; am si acum o serie de epigrame scrise de el pe servetele. Ei, si pe la 12 ani m-am hotarat sa ma fac epigramist! Odata, prin 1942-43, cineva i-a spus lui Pastorel ca „asta micu’“ (adica eu) face epigrame. „Ce vorbesti, mai pustiule, esti epigramist? Atunci, ia, fa-mi o epigrama cu rime date“, zice el. Si mi-a dat urmatoarele rime: erete, plete, mestesug, plug. In cinci minute, veneam cu epigrama: „Mi-ai dat ca rima pe «erete»/ Ca sa ma-ncurci in mestesug/ Dar fiindca nu-s copil cu plete/ Te iert si te trimit la plug“. Lumea a ras de s-a prapadit. Pastorel a decretat ca am talent si am inceput sa scriu la „Gluma“, cea mai mare revista de humor din Romania, ingrijita de un inginer, Alexandru Devechi, care semna Aldev. Cele mai interesante erau duelurile intre epigramisti. Cred ca am publicat vreo suta de epigrame acolo, sub pseudonimul Uriasul trist, care a si provocat o epigrama ironica: „Ca sa te faca urias/ Natura n-avu nici un rost/ Proverbul tare buclucas/ Ne spune: mare, insa… trist“. Dupa ce a iesit din inchisoare, Pastorel era foarte bolnav. In ultima faza a cancerului lui pulmonar, minunata sotie, careia ii zicea Porumbita, primea inca lume in casa, pentru ca lui ii facea bine. Se vorbea, se mai bea un sprit si Pastorel agoniza. Intr-o zi, a chemat un notar ca sa-i dicteze testamentul. Si respectivul notar, dupa incheierea formalitatilor, l-a intrebat de cateva ori pe Pastorel daca isi aducea aminte ca au baut, odata, un pahar de vin impreuna. Pastorel, aproape agonizand, a raspuns de mai multe ori ca nu, dupa care a completat: „Nu unul, mai multe!“ asta era Pastorel, care reusea sa glumeasca cu cateva ore inainte de moarte. Rasul poate fi o solutie de mantuire. Iar de moarte cred ca poti sa razi numai daca esti foarte credincios. Si cred ca Pastorel asa era.
La noi si in casa Draghici mai veneau Ionel Teodoreanu, I. D. Suchianu, Vespasian Pella, unul dintre cei mai mari specialisti in drept international, cu care tata fusese si coleg la Liceul „Negruzzi“ din Iasi, Demostene Botez, Mihai Ralea, Dimitrie Gusti (primul sot al Marthei, sora mamei, recasatorita apoi cu Romica Draghici), Ion Petrovici, generalul Mazarini, doctorul Bruckner.

Era, prin excelenta, o lume a francofoniei…
Franceza a fost prima mea limba si acum mi-e greu sa inteleg ce se vorbeste la televiziunile frantuzesti. S-a modificat radical, in cateva decenii. Limba e sufocata de anglicisme, de barbarisme arabesti sau maghrebiene, de prescurtari si moare, incet-incet. Traim o epoca in care totul trebuie prescurtat. Cine mai citeste azi Dostoievski sau Tolstoi, cand poti sa gasesti rezumate pe internet? Limbile noastre o sa dispara, probabil, asa cum au disparut greaca veche si latina: prin vulgarizare. Iar prin disparitia limbilor, riscam sa pierdem si culturile pe care acestea le-au nascut. Acesta e un pericol real. Si ce punem in loc? E adevarat ca suprematia Americii este totala, la ora actuala si pentru noi, cei care am trecut prin comunism, nu poate fi decat bene-fica. Tot adevarat este si ca americanii aduna tot ce e mai bun si sunt la varf in toate domeniile. Dar din punctul de vedere al influentei civilizatoare, cred ca ne aflam pe terenul inconsistentei. Putem compara valorile promovate de SUA cu cele difuzate de Imperiul Britanic? Poate ca modelul britanic nu mai e actual, dar sunt convins ca civilizatia britanica va ramane in istorie si cred ca va sta onorabil alaturi de celelalte mari civilizatii.

De fapt, Imperiul Britanic e ultimul mare moment de stralucire si de suprematie a Europei.
N-as spune ultimul. Vezi, asta imi aminteste de o gluma: „-Ai fost la ultima sedinta de partid?/ – Pai, sa stii ca daca stiam ca e ultima, veneam!“. Nu stiu, Europa are inca un enorm potential; in primul rand, cultural. Tocmai de asta trebuie sa aparam limbile si culturile. Este imposibil sa nu existe o forta de reactie in acest sens.

Va simtiti legat de Iasiul copilariei?
N-as putea spune ca am o mare legatura afectiva cu Iasiul, pentru ca eram foarte izolat.

Liceul l-ati inceput acolo?
Am dat doar admiterea la celebrul liceu-internat „Negruzzi“, apoi familia mea s-a mutat, din cauza razboiului, la Bucuresti si eu am facut liceul la „Cantemir“. Primul meu contact cu elevii a fost in clasa I de liceu. A fost o mare fericire sa intru in lumea copiilor de varsta mea, cu care nu prea avusesem contact inainte. Atunci a inceput copilaria mea reala. Mai greu a fost in primele zile. Fiind mai inalt si avand o medie mare la admitere, directorul liceului, Marin Petrescu, m-a pus seful clasei. Pentru ca profesorii nu prea veneau in primele zile, trebuia sa stau la catedra si sa fac liniste. Asa ca, din cand in cand, trebuia sa mai dau cate o scatoalca vreunuia care facea scandal. Si atunci ei au protestat si m-au amenintat ca o sa ma spuna la director. La care eu, cu moldoveneasca mea, am ripostat: „Du’ si spuni!“. Bineinteles ca toata clasa m-a inganat in cor si asa mi-a ramas porecla. In timp, aveam sa-mi pierd accentul moldovenesc. Numai in cadru intim mai vorbeam asa. Viata de liceu am trait-o cu mare intensitate, alaturi de colegi si prieteni ca Serban Radulescu-Zoner, care avea sa faca o puscarie foarte grea si sa devina istoric, sau Ilie Iliescu, talentatul om de teatru, care facea montari in toata regula la liceu; din cauza dosarului, a fost dat afara din facultate si a profesat ca actor fara diploma, fiind si cel care a format oameni ca Radu Penciulescu, Radu Slavescu, Alcalay s.a. In clasa I de liceu am fost coleg de banca cu Nicolae Stoenescu, viitorul component de marca al Corului „Madrigal“.

Care era atmosfera la „Cantemir“?
Eu am apucat, ca licean, trei regimuri. Foarte putin, regimul legionar, intre octombrie 1940 si ianuarie 1941. In aceasta perioada, director era profesorul de matematica, Tiberiu Mihailescu. Din pacate, a existat si un eveniment dureros: epurarea unui mare profesor de franceza, evreu, Belis. Mai tarziu, dupa 1944, l-am avut din nou profesor. A existat si un oarecare fenomen de captare a celor mai mici, de catre colegii mai mari, care faceau parte din „Fratiile de Cruce“. Noi aveam atunci 11 ani, eram niste copii. Sistemul era urmatorul: cei mari incepeau prin a vorbi despre patriotism, dupa care ii cooptau pe ceilalti in diverse activitati. M-au contactat si pe mine, care nu prea stiam ce inseamna „Fratiile de Cruce“. I-am spus mamei, care a fost foarte prompta: „Daca faci prostia asta, sa stii ca o incurci cu mine!“. Asa ca am refuzat si bine am facut pentru ca, mai tarziu, cand am intrat la inchisoare, eu nu am putut fi niciodata considerat legionar, spre deosebire de toti bietii copii care fusesera „membri“ ai „Fratiilor“ si care au purtat mereu aceasta piatra de moara la dosar.
Dupa asta, a urmat perioada razboiului, care nu a afectat insa foarte mult activitatea de la liceu. Directorul liceului a fost, in acei ani, marele profesor de istorie si geografie, Ionescu-Sachelarie, care cred ca a fost a doua persoana, dupa fata care m-a invatat sa nu fur, care mi-a modelat niste conceptii despre viata. Profesorul Sachelarie ­— Sache, cum ii spuneam eu — n-avea treaba cu istoria si geografia. El tinea lectii de morala. De exemplu, lectiile de geografie se consumau rapid. El spunea, cu o voce grava: „Ei, acesta este Mapamondul. Examinati-l, retineti statele, muntii si apele, pentru ca asta trebuie sa faceti. Si noi vom vorbi astazi despre o anumita parte a lumii“. Si vorbea, sa zicem, despre Olanda, cu istoria si geografia ei si se oprea la un personaj. Ne-a vorbit foarte mult despre Egmont. Iar personajul lui preferat era Wilhelm Taciturnul. Copiii mai mici urmarea mai greu aceste prelegeri, dar ele erau o incantare. Vorbele preferate ale profesorului, atunci cand apareau neplaceri, erau: „Fii demn, domnule!“. Tinea foarte mult la disciplina si avea si ciudateniile lui. La sfarsitul zilei, la Cancelarie erau adusi cativa elevi cu diverse abateri, impreuna cu pedagogul si cu seful clasei. Odata, am asistat la un dialog intre profesorul Sachelarie si un coleg, care mi-e foarte drag, Iliescu: „- Dumneata, ce-ai facut?/ -Domnule director, n-am facut nimic. Domnul pedagog minte!/ -A, domnule, tu iti permiti sa spui asta despre pedagog!? Doua zile eliminare./ -Domnule director, sunt nevinovat !/ -Trei zile eli-minare. Continua, domnule!/ -Pedepsiti un om nevinovat !/ -Patru zile, domnule“. La care elevul s-a lasat pagubas. De fapt, Sachelarie practica eliminarea cu suspendare: „A, eu va elimin si voi mergeti la cinema! Nu, veniti la cursuri“. Prin 1946-47 a fost marginalizat si pensionat, inainte de termen. Dupa o viata de munca, acest ilustru pedagog a terminat destul de trist, ca atatia altii care au fost persecutati de comunisti.
Si asa ajung la ultima perioada de liceu: aceea in care conducerea a fost preluata de pro-comunisti. Sarmul nu i-a lipsit nici acesteia, pentru ca aproape tot liceul era de un anticomunism hotarat; priveam cu luciditate dezastrul care ne astepta si incercam sa ne opunem, atat cat se putea. La 8 noiembrie 1945 a iesit sa demonstreze intreg liceul. Daca au inchis usile, noi am iesit pe ferestre si tot am mers. Eu am scapat atunci ca prin urechile acului, dar un coleg, Octavian Radulescu, a fost batut infiorator.
Erau si vreo doi-trei colegi care faceau pe comunistii. Cu unul dintre ei am fost chiar coleg de clasa. E vorba de Edgar Reichmann, care era utecist si incerca sa faca prozeliti; din cauza asta, manca, saracul, bataie crunta. El era baiatul unui mare negustor. In incercarea de a-si atrage adepti, ne-a invitat odata, in 1946, pe vreo patru-cinci colegi, la el acasa. Avea o casa superba. Dupa ce ne-a tratat cu diverse bunatati si am discutat diverse lucruri, a incercat sa ne racoleze. Noi am ras de ne-am prapadit si, de data aceea, nu l-am batut. Si ne-am vazut de treaba. Acum, el e publicist in Franta si si-a mai modificat parerile din tinerete.

In afara de scoala, cum va petreceati timpul?
Bucurestiul razboiului era trist, sarac si in camuflaj. Tata a fost pe front si a fost si ranit. Exista un sentiment de apasare. Am avut de foarte devreme sentimentul, desigur alimentat si de atmosfera din familie, mai ales dupa Stalingrad, ca ne aflam la o rascruce de civilizatii. Amenintarea ruseasca devenea tot mai evidenta. Dar am gustat si micile bucurii ale adolescentei. Faceam mult sport si am avut mici performante in atletism, in tenis de masa. Nu am exagerat, insa, cu performantele, pentru ca sportul trebuie facut din placere. Mergeam la Yacht-Club, in parcul Herastrau, impreuna cu Nicolae Navasat, viitorul mare campion la canotaj, si la Tenis-Club, impreuna cu Stefan Anghelescu; acolo, printul Bazu Cantacuzino juca impreuna cu marii campioni proveniti din copii de mingi, Tanasescu, Rurac, fratii Viziru. Erau doua cluburi selecte, prezidate ambele de colonelul Medeleanu. Mergeam si la ceaiuri, dansam, ascultam muzica ame-ricana. Deseori ne duceam la Mihai Bratescu. El avea o casa foarte frumoasa pe str. Alecu Russo, tatal lui era inginer constructor si aveau o vie. Asa ca totdeauna puteam sa bem la el, cu masura, vin. Ceaiurile insemnau si contactul cu domnisoarele de varsta noastra, in special eleve la Scoala Centrala; se injghebau flirturi si chiar amoruri.

Ati avut, insa, o tinerete foarte scurta…
Da, s-a terminat foarte repede. Imi amintesc de unul dintre putinele momente mai senine. In 1944 am plecat la Herculane, unde fusese evacuat si Ministerul de Externe, la care lucra sora mea, Anda. Era lume de foarta buna calitate si acolo am trait patru luni de efectiva bucurie a tineretii. In ziua armistitiului, eu stateam in casa, fiindca eram racit. Si a venit la mine un coleg, fericit: „E pace, e pace!“. „Nu e pace, e comunism“, i-am raspuns. Simteam ca e inceputul sfarsitului si, intr-un fel, regret ca am constientizat asta, pentru ca mi-a rapit ceva din bucuria ultimelor clipe linistite. Tata a fost unul dintre putinii care a prezis, atunci, ca vom sta sub comunisti 50 de ani si ca regimul va cadea, in final, prin el insusi. De aceea, el nici nu a incurajat actiunile mele de rezistenta, pe care le considera gesturi inutile; si cred ca avea dreptate, pe termen scurt. La scara istoriei, insa, cred ca poporul nostru avea nevoie de existenta acestei reactii.

Si aici ajungem la amintirile dureroase legate de rezistenta si de inchisorile comuniste.
Anticomunismul meu de inceput era unul, probabil, romantic. Ca student, in 1947, am incercat, alaturi de cativa colegi, sa ne opunem comunizarii facultatii si am inceput sa avem probleme cu Securitatea. In activitatea de rezistenta efectiva am intrat ulterior. Planul nostru era naiv si au existat si scurgeri de informatii; am fost prinsi in gara, inca inainte de a ne urca in rapidul de 7.04 spre Ramnicu-Valcea, pentru a ajunge la grupul de rezistenta „Arnota“ si a incepe lupta, in legatura cu care eram destul de optimist. Ni se ceruse sa ducem cu noi, in munti, si verdeturi pentru prepararea mielului pascal (se apropia Pastele), asa ca in momentul arestarii, aveam rucsacul plin cu… praz. Implicarea mea tine de temperament; nu puteam sa stau degeaba, detestam comunismul si ma indigna minciuna. Pe langa asta, de ce sa n-o spun, a existat si un fel de dorinta adolescentina de a face pe eroul, o mica nevoie de aventura. Asta o spun ca sa nu-si imagineze cineva ca la 20 de ani eram deja un anticomunist format, avand luciditatea gestului pe care il faceam. Abia la Jilava, intre detinuti politici, m-am maturizat si am inteles ca suferinta la care eram supusi avea un sens. Prin ea ne puteam castiga demnitatea ca oameni si ca natie, in fata istoriei si a lui Dumnezeu. Acolo, la Jilava, am luat contact cu brutalitatea lui Moromete, tipica regimului de detentie comunist. Odata, am fost dezbracati, batuti si apoi aruncati in celula 16, unde era apa pana la genunchi si o temperatura de 2-3 grade; ca sa nu facem congestie pulmonara, am propus sa facem, ore intregi, gimnastica, doi cate doi, spate in spate si asa am scapat. Un miracol a fost ca nu am fost ucis in bataie, odata cand m-am uitat afara pe fereastra, lucru interzis; gardianul Lis fusese subordonat al tatalui meu, pe front, si il respecta foarte mult. Iata ce efecte neasteptate poate avea omenia.

Ati trecut prin infernul de la Pitesti. Chiar daca am avut cinstea de a fi colaboratorul dumneavoastra la scrierea volumului al patrulea, dedicat reeducarii prin tortura, din seria „Genocidul comunist in Romania“, volum editat de Editura Albatros, mi-e destul de greu sa ating acest subiect. Pentru dumneavoastra, Pitestiul nu este numai tema de cercetare. Este viata.
Cred ca trebuie sa privim lucrurile dureroase, pe cat posibil, chirurgical, cu o oarecare detasare. Nu insa cu indiferenta. Desi mi-e foarte greu, incerc sa privesc in urma cu luciditate. Nu e locul aici sa repetam amanunte care pot fi gasite in carte. Pe scurt, este limpede ca „ree-ducarea“ prin tortura, indreptata in special impotriva studentimii romane, a avut ca scop anihilarea rezistentei anticomuniste si experimentarea extinderii la scara nationala a spalarii creierelor. Unele detalii organizatorice raman, inca, greu de recompus. Nu ramane insa nici o indoiala ca experimentul a fost organizat la ordinul capilor comunisti din tara, din inspiratia si cu acordul sovieticilor (exista precedentul „pedagogului“ Makarenko, iar in Romania nimic nu misca, in anii ’50, fara avizul consilierilor sovietici). Ipotezele se sustin si se articuleaza logic. Nu a fost vorba, asa cum au incercat unii sa demonstreze, de un fenomen accidental, coordonat de cativa securisti dezaxati si pus in aplicare de detinuti ticalosi. Inceput la Suceava, in 1949, intr-o forma non-violenta, a capatat dimensiunea violenta la Pitesti, apoi Gherla, Canal etc. Au trecut prin „reeducare“ cateva mii de oameni si au murit cateva zeci.
Victimele nu trebuia sa fie „doar“ torturate, ci transformate, la randul lor, in calai. Torturatul trebuia sa devina tortionar. Granitele dintre rau si bine, dintre dusman si prieten erau desfiintate si, astfel, personalitatea umana era anihilata si putea fi modelata dupa vointa „reeducatorilor“. De aceea, prabusirea unora dintre cei care au trecut prin experiment a fost inevitabila. Cei mai multi au cautat, in acele conditii extreme, sa scape cu viata facand cat mai putin rau. Iar dupa oprirea „reeducarii“, au redevenit, incetul cu incetul, ceea ce fusesera: niste luptatori pentru li-bertate. Au platit, insa, tributul teribilei prabusiri, care i-a marcat pentru toata viata.
Si eu am fost fata in fata cu Turcanu, tortionarul feroce de la Pitesti. M-a batut cumplit si mi-a fracturat osul sternului. In comparatie cu altii, am suferit insa mai putin. In ceea ce ma priveste, s-a petrecut un miracol. Ma aflam in celula cu Tanu Popa, un alt feroce „reeducator“ si inca doi „reeducati“. Trei eram nereeducati si urma sa fim luati pe rand. Primul luat a fost me-dicinistul Esanu; il bateau si nu-l lasau sa doarma. Eu si Nicolescu aveam in fata imaginea a ceea ce urma si pentru noi. Dar intr-o noapte, Esanu a incercat sa se sinucida, taindu-si venele. Sangele lui a curs pe mine. Atunci am asistat la scena infioratoare in care Tanu l-a sarutat pe Esanu pe frunte si care dovedeste gradul de dezechilibru in care se aflau chiar si tortionarii. De ce trebuia sa-l sarute, dupa ce-l torturase? Esanu a fost scos; avea sa supravietuiasca. Dupa cateva zile, Tanu Popa a zis: „Boldur, ce ai de gand? Vrei sa te reeduci?“. Atunci am ales formula care ar fi trebuit sa ma lichideze mai repede, fara sa mai trec prin ce trecuse Esanu: „Nu vreau sa ma reeduc!“ si atunci s-a petrecut miracolul: Tanu s-a uitat lung la mine, mi-a tras cativa pumni si m-a lasat in pace. Care a fost resortul psihologic al reactiei lui, mi-e greu si astazi sa-mi explic. Sau era speriat de ce se intamplase cu Esanu, sau a fost prea mirat de raspunsul meu. Eu nu am avut absolut nici un merit, pentru ca e evident ca Dumnezeu m-a invatat ce sa spun. Dupa asta, a urmat o alta sansa: am fost transferat la Canal, unde nu am mai trecut prin „reeducarea“ de tip Pitesti, care a inceput acolo dupa ce m-am eliberat.

Si dupa toate astea, ati reusit sa terminati facultatea, sa profesati, sa lucrati in cercetare si chiar sa creati o scoala intr-un domeniu de pionierat pentru Romania.
Si aici e vorba de un miracol. Am reusit toate astea. Am facut cercetare si am creat o scoala, reusind in acelasi timp sa nu fac nici o concesie: nu am fost membru de partid si nu am colaborat cu Securitatea. Dar nu vreau sa fac din asta un merit. Toate mi-au fost date. Am fost ajutat mult si de familie. Sotia, copiii, alte miracole. Si sora mea, Anda Boldur, care a avut un talent deosebit. A scris poezii, scenarii, dintre care unul despre o vizita la Iasi a lui Liszt, care a trecut prin casa unei matusi de-a bunicului nostru patern, asa-numita La belle Hélène, nascuta Boldur-Latescu si maritata Sutu. Anda a tradus, zic eu reusit, opera lui Cehov, unul dintre geniile care pun in umbra imaginea negativa, de multe ori intemeiata, pe care o avem despre rusi. Citind in paralel nuvelele unor Cehov, Maupassant si Sienkiewicz, constati asemanari formidabile. Cehov era un european. Si adevarata Europa cuprindea si Rusia. Anda s-a indragostit de Cehov si isi alesese din scrierile lui un pasaj care o definea: „La om, totul trebuie sa fie frumos. Si trupul, si sufletul, si mintea“. Nobletea lui Cehov razbate din aceste cuvinte si de aceasta conceptie despre literatura si viata se indragostise Anda.

Dupa 1989, ati scris despre genocidul comunist, incercand sa combateti efectele inca prezente ale „reeducarii“ la scara nationala careia i-au fost supusi romanii. V-ati lovit de dezinformare si dezinteres, ambele induse.
Am simtit nevoia sa marturisesc. A lasa uitarea sa invinga nu inseamna decat a fi complice la o eventuala repetare a acelorasi nenorociri. Memoria trebuie sa fie treaza si reprezinta una dintre premisele eliminarii efectelor contemporane ale „reeducarii“, alaturi de altele, pe care incercam sa le creionam in ultima parte a cartii despre „reeducarea“ prin tortura. Prietenul meu, matematicianul Cornel Constantinescu, fost camarad de detentie, acum profesor la Zürich si care a ajutat la aparitia cartii noastre, spunea ca pericolul repetarii fenomenelor de tip „reeducare“ este comparabil cu acela al exploziilor atomice, punand in pericol nu doar existenta fizica, ci si constiinta umana. Din nefericire, „omul nou“ nu mai e o utopie. Exista si ne lovim de el. Este lipsit de sentimentul binelui si al raului si e in stare sa faca orice, la comanda. Nu are o busola a valorilor si nu asteapta decat ca un Frate mai mare sa ii dea valori pe care sa le asimileze orbeste. De aici pornesc si problemele societatii romanesti. De la faptul ca nu constientizam faptul ca suntem victimele unui mecanism foarte bine pus la punct, de dezorientare si de distrugere a valorilor. Cum se poate altfel ca oameni care se declara nemultumiti de felul in care traiesc si de persoanele care conduc tara, sa mearga in continuare pe aceeasi cale perdanta? Cam seamana a dubla gandire orwelliana.

Ati folosit de multe ori cuvantul „miracol“…
Vad destinul ca pe un culoar fixat de Providenta, din care nu poti iesi. Te nasti intr-un anumit moment al istoriei, intr-un anumit loc, cu o anumita zestre genetica. Toate sunt date. Dar pe acel culoar poti sa mergi drept, poti sa te impleticesti sau poti chiar sa te prabusesti. Si asta depinde si de tine; aici actioneaza liberul arbitru. In viata, de multe ori, probabilitatea ca un lucru sa se intample este minima. Si totusi, se intampla. Aici intervine miracolul, adica mana lui Dumnezeu. Miracolele nu sunt spectaculoase si poate ca trecem de multe ori pe langa ele, fara sa le observam. Da, viata mea a fost un sir de miracole si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: