Trecutul este viu*. Interviu cu Neagu Djuvara

Revista ERASMUS, nr. 14/2003-2005, Bucureşti, Tipografia Media & Marketing, 2005.

Filip-Lucian IORGA

Filip-Lucian Iorga: Stimate domnule profesor, incepand acest interviu incerc sa imi alung ceva din tracul inerent, amintindu-mi ca dumneavoastra aveti experienta realizarii colectiei de casete cu lectii de istoria romanilor.
Neagu Djuvara: Trebuie precizat ca nu a fost initiativa mea. De altfel, in general, in viata mea, de cate ori iau eu o initiativa, nu prea merge bine. Trebuie sa astept ca invitatia, impulsul sa-mi vina din afara. E chiar o superstitie la mine: am constatat ca toate lucrurile mai fericite care mi s-au intamplat au fost provocate de un impuls strain, intamplator, in general. Noroacele, ca sa zic asa! Nici plecarea in Occident, la 23 august 1944, nu a fost vruta de mine, nici macar plecarea in Africa. Toate au fost accidente. Asa ca si inregistrarea de care pomeneai a fost rea-lizata la initiativa doamnei Irina Nicolau, de la Muzeul Taranului Roman, care s-a tinut de mine in primii ani dupa revolutie, adica prin ’91-’92, cand nu aparusera inca manuale de istorie zise, acuma, alternative si continuau sa fie folosite vechile manuale, carora le fusese suprimata doar partea despre Ceausescu. In rest, acelasi limbaj de lemn si aceleasi stereotipuri.

Care, din pacate, au supravietuit partial si in noile manuale alternative.
In unele dintre ele, da. E greu sa te dezbari de niste clisee vechi, atat de bine imprimate. Si asta cu atat mai vartos cu cat, sa fim cinstiti, nu toate rautatile vin de la manualele Roller. Tonul istoriografiei noastre de la sfarsitul secolului al XIX-lea si din epoca interbelica se justifica prin faptul ca noi ne-am nascut, ca natiune si ca stat, foarte tarziu. Trebuia, deci, sa sari peste cal, ca sa-l inveti pe ruman ca e totusi ceva de capul lui, ca are un trecut. Si, in sensul asta, chiar Nicolae Iorga a fost un superlativ al istoriei romantice. Om genial, descoperind mii de lucruri extraordinare, dar imbracandu-le intr-o stofa asa de exagerat nationalista, incat cred ca in exterior nu ne-a facut prea mult bine. El era cunoscut in intreaga Europa si privit, nu de putine ori, cu destula ironie. De pilda, marele bizantinist rus, Ostrogorsky, il califica drept polihistor. Faptul ca s-a ocupat de istoria universala si ca s-a crezut in stare sa vorbeasca de toate este considerat, in general, de catre istoricii mai ponderati, drept o slabiciune.

Aceasta polivalenta pare sa fie, de altfel, o caracteristica a intelectualului roman. Desi de cele mai multe ori benefica, ea a facut ca, deseori, intelectualii nostri sa fie priviti cu neincredere in Occidentul foarte specializat.
Eu interpretez lucrul acesta in felul urmator. Poate ca e si o trasatura nationala, dar faptul ca am intrat in circuitul gandirii occidentale abia in veacul al XIX-lea, deci cu o foarte mare intarziere, a facut ca sa avem – si asta este tipic pentru Iorga, Hasdeu si chiar mai tarziu, incoace, pentru un Alexandru Cioranescu sau Mircea Eliade – ramasite intelectuale renascentiste. Si asta o spun in sens pozitiv. Acestia au fost oameni cu o cultura universala si cu dorinta de a imbratisa totul, pe cand occidentalii au devenit ultra-specializati, ceea ce nu este de dorit. Fiindca omul care face numai cutare lucru, care face numai un mic sector din fizica sau numai un mic sector din istorie este un om limitat.

Tipul acela de specialist ingust, care are toate raspunsurile in aria sa. Iar momentul in care nu mai ai nici o intrebare, ci numai raspunsuri, reprezinta sfarsitul vietii intelectuale.
Interesant ca remarca. In orice caz, acesti specialisti sunt limitati. Iar eu am avut indrazneala sa incerc o viziune proprie asupra filosofiei istoriei, deci o viziune asupra istoriei universale. Asa ca nu ar fi, in nici un caz, nimerit ca tocmai eu sa-i critic pe cei care, ca Iorga si ca altii, au avut viziuni universale asupra istoriei. Acesta nu este un defect.
Dar sa revin la casetele mele. Doamna Nicolau s-a tinut de mine, insistand ca trebuie neaparat sa inregistram ceva, pentru ca va avea un anumit impact. Si, atunci, m-am apucat, reluand si niste manuale, pentru a urma, totusi, cronologia in mod corect, sa inregistrez cele douasprezece fatete rezumand istoria romanilor. Bineinteles ca eu nu vreau ca acele casete sa mai fie reproduse si raspandite pentru ca, fiind foarte improvizate, sufera de multe lipsuri, strecurandu-se chiar cateva erori. Cand s-a hotarat domnul Liiceanu, de la Humanitas, ca din acele benzi sa faca o carte, lucrul m-a speriat, la inceput, fiindca imi ziceam ca numai pentru a sistematiza aparatul critic, mi-ar fi trebuit zece ani. El insa m-a convins sa renunt la aparatul critic si sa pastrez forma povestirii. Asa s-a nascut O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, pe care o recomand mai mult, fiindca este, totusi, mai ingrijita si, de la o editie la alta, mai pot sa adaug sau sa corectez cate ceva. Pe cand casetele sunt o povestire cu prea multe lipsuri.

In istorie nu poTi så fii obiectiv, pentru cå nu mai InTelegi nimic
In prefata „Scurtei istorii“ pledati pentru cautarea impartialitatii si aduceti interesante lamuriri asupra utopicei obiectivitati in studiul istoriei. Obiectiv nu poate fi decat ceva care se afla in afara constiintei.
E un lucru care nu este inteles suficient si multi sustin ca trebuie sa fii obiectiv. Or, in istorie, nu poti sa fii obiectiv, pentru ca nu mai intelegi nimic. Pentru a intelege oamenii – un om sau oamenii in general – trebuie sa incerci sa te pui in pielea lor, chiar daca ei reprezinta pentru tine dusmanul. Iti sunt antipatici, bun, dar in momentul cand vrei sa studiezi, spre exemplu, relatiile dintre romanii si ungurii din Transilvania medievala trebuie ca, la anumite momente, sa intri si in pielea ungurului si sa te intrebi cum vede el istoria. Daca nu, nu intelegi! Prin urmare, nu-mi place cuvantul de obiectiv si prefer sa-l inlocuiesc cu nepartinitor sau impartial. Adica sa dai, pe rand, cuvantul fiecarei parti. Bineinteles ca este imposibil sa nu strecori o usoara simpatie pentru una sau alta dintre tabere, dar daca nu incerc macar sa intru in pielea sarbului si a croatului si a bosniacului si a albanezului, pe rand, nu pot sa inteleg ce se intampla de 10 ani in Iugoslavia, e clar.

Sau, dupa 11 septembrie 2001, in pielea arabului, a musulmanului in general. Am cam uitat, din pacate, ca marea civilizatie musulmana inseamna cu totul altceva decat cateva bande de alienati mintal, care infricoseaza o lume intreaga. Si, pe urma, chiar aparitia acestui fundamentalism islamic criminal isi are cauzele sale, ignorate si ele.
Precum spuneam. Nimeni nu vrea sa se aseze in pielea lor, aceea a unei vechi civilizatii, cu o credinta foarte intensa, fiind si mai proaspata decat crestinismul – ei sunt acum cam cum erau crestinii in veacurile XIII-XIV, adica foarte convinsi ca ei detin adevarul absolut – si asupra careia impactul civilizatiei occidentale este absolut dramatic. Asa ca eu inteleg fanatismul lor care, de fapt, nu ii va duce nicaieri. Rezultatele fanatismului vor fi dramatice, in primul rand pentru ei. Lumea musulmana nu poate sa ajunga din urma civilizatia occidentala, decat adoptand metodele noastre. Daca le impiedici pe femei sa studieze, daca le acoperi cu un val, din cap pana in picioare, toata ziua, nu vor putea, spre exemplu, sa lucreze ca infirmiere in spitale; si asa mai departe. Este, deci, o incompatibilitate intre a recupera decalajul fata de occidentali si a pastra litera Islamului in toata puritatea ei, puritate de altfel exagerata, pentru ca, si la musulmani, textele sfinte pot fi interpretate in fel si fel de chipuri: sunnitii si siitii, impartiti la randul lor in multe subdiviziuni, dau, nu de putine ori, interpretari divergente textelor sacre. Dovada ca o parte a ierarhiei lor religioase a gasit versete pe care sa-si intemeieze opozitia fata de viziunea lui ben Laden. Pentru ei, acesta nu este altceva decat un eretic. Sa nu punem, deci, semn de egalitate intre ben Laden si lumea musulmana.

Si sa nu uitam ca a existat si o perioada in care civilizatia araba era cu mult mai avansata decat cea vest-europeana.
Da, in epoca aceea noi eram in intarziere. E clar ca in epoca Cruciadelor, cavalerii cruciati erau niste salbatici fata de arabi. Dar, intre timp, ei au luat o mare intarziere din punctul de vedere al dezvoltarii stiintelor practice. In momentul de fata, daca ei nu vor adopta stiinta occidentala, nu vor putea sa faca progresele indispensabile, pentru a iesi din saracia cronicizata in care se afla.

Saracie care este si una dintre sursele fundamentalismului islamic, chiar daca multi dintre promotorii sai sunt, dimpotriva, oameni foarte bogati.
Acum ma vei intreba daca, din punct de vedere filosofic, este iesirea din saracie un scop absolut. Nu esti mai aproape de Dumnezeu in saracie?

Aceasta este viziunea indiana. Dezinteres total pentru latura materiala.
Sa stii ca lume care a trait in India mi-a spus ca aceasta idee este partial gresita. La indieni, exista o anumita portiune din societate care este, dimpotriva, nemaipomenit de ahtiata dupa bogatiile lumesti. Nu trebuie sa generalizam. Este adevarat ca sunt categorii intregi ale societatii care traiesc intr-o saracie absoluta, fara sa resimta acest lucru ca pe o nenorocire, asa cum il resimtim noi, dar in acelasi timp au mari negustori sau mari aristocrati cu o traditie de bogatie coplesitoare. Gandeste-te numai la amanuntul aproape nostim al ceremoniei de investire a mostenitorilor lui Aga-Khan, cei care se numesc asa din tata in fiu si care se pretind a fi coboratori din Mahomed (de fapt, nimeni nu coboara din el, ci din nevasta lui, din ginere etc.), ca si alte cateva familii domnitoare din lumea araba. Actualii membri ai dinastiei Aga-Khan, emigrata din Persia in India, traiesc de trei generatii in Franta si sunt occidentalizati. Unul dintre ei a fost, la un moment dat, inaltul Comisar O.N.U. pentru Refugiati. Sunt foarte implicati in asistenta umanitara.

In albumul aniversar dedicat de catre Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Majestatii Sale Regelui Mihai I, se gaseste o fotografie in care Majestatile Lor Regele Mihai si Regina Ana se afla alaturi de Principele Sadruddin Aga-Khan.
Exact. Si, precum iti spuneam, in momentul investirii unui nou Aga-Khan, exista un obicei in regiunile care ii sunt credincioase. El nu mai are un stat al lui, dar mai are vreo 15 milioane de credinciosi ai sectei lui musulmane. In momentul intronarii, supusii lui religiosi trebuie sa vina cu daruri, care se pun pe un taler al unui cantar. Pe celalalt taler se gaseste noul Aga-Khan si trebuie sa i se dea aur in cantitate egala cu greutatea lui. Si, cum batranul Aga-Khan pe care l-am apucat eu era aproape obez, iti inchipui ca trebuie sa fi primit cam 120 de kilograme de aur.

Iata un motiv intemeiat ca sa renunti la silueta…
Da. Oricum, Aga-Khanii tineri si-au mai schimbat atitudinea.

O istorie aromÂneascå
V-as ruga, acum, sa trecem putin la istoria dumneavoastra personala, incepand cu radacinile. In primul rand, care este originea neamului Djuvara?
Nu stim exact in ce conditii, Djuvarestii mei au venit din sudul Dunarii aici. Stim doar, din anumite documente, de pilda judecati din veacul al XIX-lea, cand primii dintre ei au incercat sa faca politica, sa fie primari ai Brailei sau deputati, ca adversarii lor le reprosau ca nu sunt romani. Au fost doua procese. Unul dintre ele, pe la 1858, cand Trandafir Djuvara ajunge deputat in Parlamentul care avea sa-l aleaga pe Cuza-Voda. Si pe primul Djuvara din ramura mea, venit aici, il chema tot Trandafir. Avem trei generatii de Trandafiri. Era un prenume traditional al lor, de fapt un prenume grecesc. Majoritatea aromanilor au ori porecle, ori prenume grecesti. Si Triandafil inseamna, desigur, tot Trandafir si au fost si familii care au purtat acest nume ca patronimic.
In orice caz, din aceste documente reiese ca familia mea era venita in tara cu cel putin 50 de ani inainte de Regulamentul Organic, fiindca asa era legea pe atunci: erai recunoscut ca roman daca puteai dovedi ca familia ta se afla aici cu cel putin 50 de ani inaintea Regulamentului Organic si ca membrii ei sunt casatoriti cu pamantence. Rezulta ca aceste doua calitati au putut fi dovedite de Djuvaresti pe la 1850, ceea ce inseamna ca avem certitudinea prezentei noastre in tara pe la 1770-1780. Si ramura din Moldova, care isi scrie numele Juvara, este venita tot cam prin aceeasi perioada.
Sunt marturii din regiunea Muntilor Pindului care, tot asa, spun ca Djuvarestii au fugit pe la 1770, cand unul dintre ei a fost prins si ucis de turci.

Ati fost vreodata in Muntii Pindului, la locul de bastina?
Da, m-am dus, dar ce poti sa descoperi acolo? Take si Pericle Papahagi, doua generatii din aceasta familie foarte distinsa, care au scris despre stramosii mei, citeaza, intr-o antologie, cateva cantece batranesti, foarte frumoase de altfel, foarte poetice, care ii evoca pe niste capitani de armatori, Djuvara. Unul ar fi din veacul al XVII-lea, omorat de un sef musulman, probabil nu turc, ci albanez, la 1672. Iar alt cantec este despre doi frati Djuvara, de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea.
Oricum, inceputurile Djuvarestilor in Principatele Romane au fost destul de modeste. Au incercat sa se imbogateasca prin comert, la Brasov si in Principate. In 1815, erau deja stabiliti la Bucuresti. Aveau, probabil, un picior la Brasov si faceau comert cu tara. Iar cand s-a eliberat Braila, la 1830, s-au repezit acolo si au facut avere in marele comert, mai ales ca se liberalizasera schimburile cu tarile occidentale si in special cu Marea Britanie, care cumpara de la noi grane si vite. Cu timpul, stramosii mei au cumparat, probabil, si unele titluri boieresti mai marunte. Am patalamale doveditoare cum ca, intre 1820 si 1850, stramosii mei au avut ranguri modeste de boieri. Djuvarestii nu au fost mari boieri niciodata. Boieria mea vine, daca vrei, pe linie materna. Vezi, e destul de greu de conceput, pentru romanii de astazi, si mai ales pentru tineri ca, in momentul in care se casatoresc mama si tatal meu, in 1913, familiile nu sunt echivalente, nu apartin exact aceleiasi categorii sociale. Djuvara este o familie care urca, care avea deja cativa ministri, diplomati, profesori universitari si asa mai departe, pe cand Gradistenii, familia mamei sunt, dimpotriva, o mare familie de boieri vechi, care se afla indiscutabil in declin. Astazi nu ne mai dam seama si toata lumea spune ca Djuvarestii au fost mari boieri.

De unde vine numele de Djuvara?
Probabil ca, initial, a fost un clan care se numea asa. Si in legatura cu numele e o problema. Un poet, care era la moda inainte de 1914, Victor Eftimiu, este cel care a lansat ideea ca numele de Djuvara vine de la termenul turcesc djivar, care inseamna vecinatate. In epoca turcocratiei, era aplicat un sistem mult mai destept decat cel de mai tarziu, al nemtilor care, daca tragea cineva in ei, in timpul razboiului, impuscau tot satul. Ei bine, daca era omorat un turc si criminalul nu era denuntat, tot satul era pus la amenda. Si aceasta amenda se numea, dupa cuvantul turco-arab, djivar. De acolo, in opinia lui Eftimiu, ar proveni si numele de Djuvara. Eu am crezut o vreme in aceasta etimologie care pare, totusi, destul de bizara, dar care a aparut si in vreo doua lucrari de etimologie a patronimelor romanesti. Mai tarziu, am inceput sa am indoieli in legatura cu aceasta teorie, din doua motive. Mai intai, apare in Sicilia familia marelui arhitect italian, din veacurile al XVII-lea si al XVIII-lea, Filippo Juvara, despre care se stia acolo ca este de origine straina si, de altfel, italienii nici n-au pronuntat bine numele, spunand Juvara, Iuvara sau Ivara. in familia lui Filippo Juvara, pe ai carui descendenti actuali i-am cunoscut, se spunea ca sunt de origine saracena, adica araba. Parerea mea este, insa, ca ei erau refugiati din Balcani, probabil din actuala Albanie, de pe la 1480, cand a fost strivita revolta lui Skanderbeg. Ceea ce inseamna ca numele exista in regiune dinaintea stabilirii regulii amenzilor djivar. Altceva, si mai pasionant, este ca turcologul nostru, Nicoara Beldiceanu, a descifrat primul recensamant facut de turci, in Balcani, pe la 1454, imediat dupa luarea Constantinopolului. In acel recensamant, chiar in loca-litatea Carpinis, care apare si in cantecul batranesc dedicat lui Nicoló Djuvara, este citata o vaduva al carei nume se poate citi vaduva lui Djuvara. Numele este, deci, anterior ocupatiei otomane. Acest fapt coincide cu spusele unui istoric aroman, Ion Caragiani, anume ca Djuvara ar veni de la un cuvant care nu se mai aude, giuva. Din pacate, nimeni nu mai stie ce insemna acest cuvant. In tot cazul, nu mai cred in etimologia turceasca a numelui meu. Trebuie sa fie ceva tipic aroman din regiunea Muntilor Pindului, de unde este originara familia mea. Acum, numele s-a raspandit mult. Eu insumi am gasit un bacan, specializat in branzeturi, pe care il chema Djuvara, intr-un orasel din nordul Greciei. Si se pare ca mai exista si in Albania, ortografiat, desigur, alfel, cu xh. in Grecia a fost, acum vreo 30 de ani, un ministru plenipotentiar, seful protocolului Ministerului de Externe, care se chema Tsouvaras. Ortografia noastra bizara, cu dj, ne vine de la 1848, cand strabunicul meu si fratii lui, participanti la revolutie, au fugit in Franta. Probabil ca atunci li s-or fi dat hartii, de catre consulatele turcesti, scrise in frantuzeste. Si, in franceza, asa se reda sunetul respectiv: prin dj. Lucrul se intampla inainte ca noi sa adoptam grafia latina si probabil, mai tarziu, ai mei au tinut sa pastreze aceasta ortografie. La noi, lumea se cam incurca astazi de acest dj. De fapt, e clar ca numele trebuie pronuntat ca si cum s-ar scrie Giuvara. Ramura din Moldova, din care provine medicul Ion (Cuti) Juvara, indepartatul meu var, cu care am fost prieten din copilarie, a ortografiat intotdeauna fara d in fata. Cuti mi-a spus, totusi, ca pe safe-ul bunicului lui, datand dinainte de adoptarea alfabetului latin, numele era scris Djuvara, dar cu acea litera din alfabetul chirilic, care reda sunetul dj. Noi, romanii, inventaseram aceasta litera, care seamana cu o furca cu doi dinti, care nu exista la sarbi si la bulgari si pe care ei au adoptat-o, abia in secolul al XIX-lea, de la noi, pentru ca ei nu prea folosesc acest grup de sunete, foarte intalnit in romana: genunchi, geam, a geme, gemeni etc. Chiar ramura moldoveana scria, deci, cu litere chirilice, Djuvara. Numai ca moldovenii pronunta lenes: ei spun ca ii doare jenunchiul si ca se uita pe jam. Asa ca, in timp, pronuntia gresita a condus la forma scrisa Juvara.

Spuneati ca strabunicul dumneavoastra a participat la Revolutia de la 1848.
Da, el si fratii lui care, mai tarziu, au fost deputati si primari ai Brailei. La generatia urmatoare, bunicul meu, Trandafir Djuvara, a fost diplomat si publicist. A scris o carte de istorie diplomatica, foarte interesanta, care s-a tradus de curand in turceste. Bunicul a avut o idee originala si anume, pe cand era ministrul Romaniei la Constantinopol, intre 1896 si 1900, a pus pe cineva sa copieze multe documente turcesti despre Romania. Mai tarziu, cand a fost in disponibilitate, a cercetat prin bibliotecile din Occident si a publicat, in 1914, o carte, care se cheama Cent projets de partage de la Turquie, si este o lucrare foarte originala, care apare in toate bibliografiile privitoare la istoria Turciei, fiindca, intr-adevar, a descoperit vreo suta de planuri alcatuite de catre oameni politici occidentali, de catre regi sau de catre Papa, pentru impartirea Imperiului Otoman. Aceasta a fost cartea lui cea mai importanta.

Stiu ca Trandafir Djuvara a fost bun prieten cu Duiliu Zamfirescu.
Da, erau foarte prieteni. De altfel, au fost si in diplomatie impreuna. Duiliu Zamfirescu mergea la tara, la strabunicul meu, tatal lui Trandafir. Strabunicul tinea in arenda o mare mosie a Eforiei Spitalelor Civile, care de fapt erau, aproape toate, mosii ale Cantacuzinilor si ale Ghiculestilor, daruite acestei institutii, care intretinea majoritatea spitalelor din tara. Mosia de care vorbeam se gasea la Perisoru, langa gara Urleasca. Bunicul meu, Trandafir, si fiul lui, unchiul meu, Radu Djuvara, imi povesteau ca Duiliu Zamfirescu a venit destul de des la ei, la Perisoru. Bunicul meu nu era foarte vorbaret si mai avea un mare cusur. Era atat de egocentric, incat, pentru el, familia de la el incepea. Ce facusera unchii lui, stramosii, nu conta. Nici nu prea vorbea despre ei, nu mi-a pomenit nici de stramosii aromani. Nu era inca… moda. Este foarte interesant acest fenomen. Nascut in 1856, bunicul meu a fost un om care s-a straduit, la viata lui, sa faca multe pentru aromani, pentru ca el este cel care a avut initiativa primului album macedo-roman, ocupandu-se de aparitia lui la Paris. Daca rasfoiesti lucrarea, care e mai mult un fel de… salata macedoneana, o colectie de sute de scrisori ale unor personalitati, despre aromani, ai sa vezi ca multe dintre ele au adresarea Cher monsieur Djuvara, ceea ce dovedeste ca el a fost sufletul actiunii. Si, fiind mai intelept decat mine, care nu mi-am trecut numele pe actele Congresului de la Paris, din 1959, cu toate ca eu facusem toata munca, bunicul a scris undeva ca el a fost secretarul acestui album. Vezi, deci, ca facea multe pentru aromani; dar nu se lauda. El era roman-roman si era mandru de asta.

Era mult mai actuala problema integrarii, decat cea a sondarii originilor sud-dunarene si a afirmarii individualitatii aromanesti.
Absolut. Si ceea ce spui are cu atat mai multa veracitate, daca ne gandim ca am gasit, la fami-lia Portocala, care are o stramoasa nascuta Djuvara, vara primara cu bunicul meu, Trandafir, un document al unei judecati din 1877, care reamintea o alta judecata, din 1858, de care ti-am mai pomenit si inainte, in care unchiul bunicului meu dovedea ca este roman. Deci aceasta era problema, si nu precizarea diferentelor fata de nord-dunareni.

Mai vorbiti-mi, va rog, si de alte figuri ilustre pe care le-a dat familia Djuvara. De exemplu, Alexandru Djuvara.
Fratele mai mic al bunicului, Alexandru Djuvara, nascut in 1858, a fost si mai inzestrat decat el, a facut si pictura la scoala lui Théodore Rousseau, de la Barbizon. I-a cunoscut pe multi dintre pictorii impresionisti si a fost prieten cu Grigorescu si cu Mirea. Bunicul meu mi-a povestit ca a plecat, impreuna cu Alexandru, la Paris, pe la 1873, si au fost insotiti de un unchi al lor, un Habudeanu, care absolvise Facultatea de Medicina de la Paris, in 1870 si care era nepotul unei batrane Barbatescu, bunica bunicului meu, pe care, in mod cu totul exceptional, o am intr-un tablou de pe la 1850. Mama lui Habudeanu era nascuta Barbatescu. O foarte veche familie, aceasta. Pe la 1750, Ilinca Barbatescu, ai carei frati erau casatoriti, unul cu o Cantacuzina si altul cu o Candeasca, s-a maritat cu un medic de la Moscopoli, faimosul doctor Procopie Pamberi, adus in tara de Nicolae Mavrocordat, care il trimisese sa faca studii la Padova, unde studiase si tatal sau, Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Copiii Ilincai cu doctorul Pamberi se numesc Barbatescu. Deci bunicul, care avea 17 ani si fratele lui, de 15 ani, sunt trimisi, de tatal lor, sa-si ia bacalaureatul la Paris. Si, cum unchiul lor dinspre mama, doctorul Constantin Habudeanu, relativ tanar si el, cunostea Parisul, a plecat cu ei. Au mers cu caleasca pana la Lemberg, pentru ca in Romania nu exista nici un tren. Abia de la Lemberg au luat trenul pana la Paris. Dupa ce bunicul meu si-a luat bacalaureatul, tatal sau s-a dus la bai, la Marienbad, ca sa-l primeasca. Ii am si pe bunicul si pe strabunicul pictati, la Marienbad, de catre Carol Popp de Szathmary, in 1876. In orice caz, cei doi frati nu au fost inscrisi la acelasi liceu, ca sa nu vorbeasca romaneste. Ei stiau bine franceza, tatal lor fusese exilat la Paris in 1848, dar aceasta masura li s-a parut totusi necesara. Bunicul meu a fost inscris la liceul Henri IV, care se afla in spatele Panthéon-ului, iar Alexandru la liceul Louis le Grand. Ce-i drept, cele doua scoli sunt la o aruncatura de prastie una de alta. Totusi, fiind interni, cei doi frati nu se vedeau decat duminica. Cand erau ei acolo, Cartierul Latin era in plina revolutie, ca sa zic asa. Bulevardul St. Michel era abia taiat de cativa ani. Ma gandesc ca acum iti pot parea lucruri din vechime, dar cand bunicul meu era acolo, jumatate din bulevard nu exista inca, iar casele erau in constructie. A existat o mare reticenta, la vremea respectiva dar, din pacate, orasul trebuia modernizat. De fapt, mai era si un motiv politienesc, determinat de experienta revolutiilor succesive pe care le cunoscuse Parisul. Napoleon al III-lea a vrut bulevarde largi, ca sa impiedice, pe viitor, instalarea baricadelor.
Dupa ce si-a luat licenta in drept, Alexandru s-a apucat de pictura si s-a ridicat deasupra simplului amatorism, lucru pe care il scrie si Petru Comarnescu. Are cateva tablouri care sunt, din pacate, tinute in pivnitele Muzeului National de Arta. Cand a venit in tara, destul de tanar, pe la 25-26 de ani, Alexandru s-a implicat imediat in politica, a devenit deputat in 1885, la 27 de ani si a primit cateva luni concediu, pentru a-si termina doctoratul in drept, la Paris. Apoi, a continuat sa indeplineasca aceasta demnitate pana in martie 1914, cand s-a prapadit destul de tanar, la 55 de ani. Acest Alexandru Djuvara a fost un foarte bun avocat, ministru de mai multe ori si un foarte bun orator. Unii spun ca a fost unul dintre cei mai mari oratori din generatia lui, iar I. G. Duca scrie despre el: „Pentru multi, cel mai mare orator din generatia sa“. Adevarul este ca vorbeau foarte frumos. Acum nu mai sunt oratori, elocinta a disparut, cuvantul a cam iesit din uz si e complet demodat. Iar elocinta promovata de televiziune e cu totul alta decat cea destinata adunarilor. Emfaza a fost ucisa de televizor.

Comunicarea realå este invers proporTionalå cu facilitåTile tehnice
Ce parere aveti, domnule profesor, despre felul in care comunica omul contemporan? Impresia mea este ca, desi metodele sunt mult mai rapide, comunicarea reala pare sa fi involuat la stadiul unui schimb sec de informatii. Tinem legatura, dar nu mai comunicam cu adevarat intre noi. Spunem repede ce avem de spus si nu avem rabdarea de a-l asculta si pe celalalt. De fapt, interlocutorul nici nu prea mai conteaza, atata timp cat telefonul si mesajele e-mail fac ca discutia intre patru ochi, sau intre mai multi, sa devina o frumoasa amintire.
Comunicarea reala este, adica, invers proportionala cu facilitatile tehnice. E un lucru la care nu m-am gandit, dar cu care ma conduci la o reflectie. Mama, de pilda, scria destul de frumos si ii placea sa raspunda la scrisori. A purtat corespondenta cu prieteni straini, timp de zeci de ani. Erau francezi, era un diplomat spaniol. Daca pastrezi scrisorile, creezi legaturi mai stranse, plus ca unele dintre epistole merita chiar publicate sau folosite ca materie prima pentru romane sau pentru carti de istorie. Eu am pastrat acest obicei, mai ales ca nu imi place sa telefonez. Scriu, in medie, cam 50-60 de scrisori, in fiecare luna. Asta m-a salvat si in cei 23 de ani de sedere in Africa. Scriam tot timpul, eram in legatura cu romanii din Franta, din Germania, din Danemarca. Faptul ca nu se mai scrie asa de mult si de consistent, ca nu se mai trimit acele scrisori amicale, care reprezinta si o confidenta, adica o impartasire, a cam afectat comunicarea. Si in societate se vorbeste mai putin ca inainte, in primul rand din cauza telefonului; si de cand cu telefoanele portabile, e o isterie intreaga. Este adevarat ca e un aparat util si comod, dar…

La noi este si un moft. De altfel, se spune ca fiecare natiune are cate o caracteristica determinanta. La englezi e spleen-ul, la spanioli e morga, la romani e… moftul.
Asa este.

Revenind la Alexandru Djuvara.
Trebuie spus ca a facut si poezie, mai intai in jurul cercului lui Macedonski. Un lucru foarte interesant l-am aflat de la un domn de la Braila, care mi-a semnalat ca prima aparitie, in Romania, a „Luceafarului“ lui Eminescu a fost in paginile unei reviste a lui Alexandru Djuvara, de la Braila, cu cateva luni inainte ca Maiorescu sa-l publice in „Convorbiri literare“. Unchiul preluase poemul dintr-o fituica scoasa la Viena, de catre studentii romani si il publicase, chiar daca initial fusese un apropiat al lui Macedonski. De fapt, cu acest prilej s-a si desprins de cercul respectiv si a scris lucruri destul de dure impotriva lui Macedonski, din cauza lucrurilor urate pe care acesta le publicase la adresa lui Eminescu. Cam acestia ar fi cei mai ilustri membri ai familiei.
Pe urma este ramura din Moldova. Nu stim exact unde se leaga cele doua familii, dar este cert ca suntem unul si acelasi clan. Au dat si ei cateva personalitati interesante, si in special un mare chirurg si anatomist, Ernest Juvara care, impreuna cu maestrul sau francez, a fost autorul unui tratat de anatomie, dupa care au invatat generatii intregi de francezi. Cartea lor mai este editata si astazi. In plus, a mai descoperit si un muschi al fetei, care se numeste La boutonnière de Juvara. Tinerii studenti in anatomie, care isi invata bine lectia, au auzit sigur vorbindu-se de Butoniera lui Juvara. Deci si ramura moldoveneasca si-a facut un oarecare renume in tara.
Tatal meu a fost si el un om foarte inzestrat. Iesise primul la scoala Politehnica din Berlin-Charlottenburg. Dar a murit de gripa spaniola in timpul Primului Razboi Mondial. Era capitan de geniu, dar n-a murit de glont, ci din cauza cumplitei epidemii de gripa, care a omorat mai multi oameni decat gloantele. Un var de-al doilea al lui este Mircea Djuvara, care a fost profesor de filosofia dreptului la Universitatea din Bucuresti. El a scris cateva carti care se mai reediteaza si acum, fiindca dupa el, in timpul comunismului, nu s-a mai prea practicat aceasta disciplina. „Teoria generala a Dreptului“ este o carte groasa scrisa de el. Mircea Djuvara a facut si politica liberala, a fost multa vreme deputat si vicepresedinte al Camerei. De altfel, toata familia a fost liberala, de la 1848 si pana la venirea comunistilor: un veac in care trei generatii ale familiei s-au implicat in politica.

Am fost obligaTi så Serpuim
Se vorbeste mult despre balcanism. Dar, in fond, ce este balcanismul? Cred, domnule profesor, ca ar fi necesara o definire a termenului.
Mai intai, trebuie cautata originea cuvantului. Lumea nu ia in considerare, in general, ca terminologia este moderna. Balkan, pe turceste, inseamna munte. Cand veneai dinspre Constanti-nopol spre Tarile Romane, treceai peste muntii Haemus, care taie Bulgaria in doua, si care au fost botezati de turci, Balcani. Abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea, un neamt preia numele acestor munti si il extinde asupra intregii peninsule. Si abia dupa asta s-a impamantenit adjectivul de balcanic in Occident, din momentul in care situatia a inceput sa devina tulbure in peninsula. Sud-estul european, din cauza iesirii de sub dominatia otomana si din cauza conflictelor dintre popoarele din zona, a devenit un focar de instabilitate. Nimeni nu se intelegea cu nimeni si fiecare tanar stat din aceasta zona visa implinirea idealului de marime si unificare (Grecia Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare etc.). Occidentalii, uitandu-si propria lor istorie de lupte intestine, pe motive teritoriale sau religioase, au privit, si inca mai privesc, cu mare circumspectie, aceasta zona a Europei, care intra in procesul de modernizare la cateva secole in urma vestului. Exista o vizibila defazare, care incepe chiar din vremea invaziilor barbare, de care ei au scapat mult mai repede. Nici pana astazi nu am reusit sa anulam aceasta distanta. Asa ca occidentalilor li s-a imprimat faptul ca dezordinea, murdaria, violenta fac parte din specificul sud-estului european. Balcanismul a capatat un sens foarte, foarte peiorativ.

Tocmai din aceasta cauza, de cand au inceput sa se afirme ca natiune, romanii au fugit de balcanism, cazand uneori in rizibile actiuni de latinizare sau chiar italienizare a limbii.
Intelectualii nostri au tinut, in general, sa se distanteze de balcanism. Culmea este ca acest reflex supravietuieste pana astazi. N-am sa uit cum, intr-unul dintre primii ani dupa revenirea mea in tara, dupa o conferinta, a venit la mine un domn, cu sufletul la gura si m-a intrebat: „Nu-i asa, domnule profesor, ca romanii nu sunt in Balcani?“. I-am raspuns ca, din punct de vedere geografic, lucrurile se pot discuta. Putem spune ca Peninsula Balcanica se intinde doar de la nordul Marii Adriatice pana la Marea Neagra si se opreste la Dunare. Asa am scapa de Balcani, dar… numai geografic!

Suntem noi, romanii, balcanici?
Istoriceste vorbind, nu putem fugi de Balcani. Avem acelasi trecut cu sarbii, cu bulgarii si asa mai departe. Ne leaga, pe de o parte, ortodoxia si apartenenta la cultura bizantina, pe de alta, faptul ca ne-am aflat cu totii, atata vreme, sub dominatie turceasca, sub turcocratie. Din acest amestec istoric s-a nascut o mentalitate si un tip comun de moravuri, la aparitia carora a contribuit mult si influenta turceasca din perioada lor de decadenta, cand ajunsesera sa traiasca numai din bacsisuri. Acel moment a fost foarte neprielnic pentru mentalitatile din tarile noastre, de care nu ne-am dezbarat inca.

Am avut, cumva, si o oarecare predispozitie in a adopta aceste moravuri? Acea proverbiala adaptabilitate care nu ne-a facut intotdeauna cinste.
Da, s-ar putea explica prin istorie aceasta adaptabilitate dusa la extrem. Chiar daca sunt unii care lanseaza aberatii de genul acelora carora noi am avea cel mai vechi stat din zona, realitatea este ca, din punct de vedere statal, suntem ultimii care ne-am constituit in niste formatiuni mai mult sau mai putin independente. Desigur, nu trebuie sa uitam ca, in Evul Mediu, nimeni nu era complet independent. Sistemul feudal te silea ca, pentru a fi considerat ca facand parte dintr-o anumita comunitate, sa apartii retelei feudo-vasalice. Este clar ca faptul ca am fost vasalii regilor Ungariei sau ai Poloniei nu era ceva iesit din comun si nu era deloc injositor. Dimpotriva, reprezenta o forma de integrare in Europa. Totusi, am aparut destul de tarziu, ca state, si ne-am aflat mereu inclestati intre state mai puternice, fie ca erau ele Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic sau cel Tarist. Aceasta situatie ne-a obligat ca, pe langa episoade-le de aparare eroica, sa folosim foarte mult si diplomatia, ceea ce a facut sa fim considerati, de multe ori, ca fiind cu… posteriorul in doua luntrii. Am fost obligati sa serpuim: iata un factor favorizant pentru asimilarea balcanismului. Chiar oameni de mare valoare nu au fost constanti in optiunile lor. De exemplu, Vlad Dracul, nu a ramas pana la capat credincios regelui Ungariei, care ii acordase Ordinul Dragonului. Cand a simtit ca tarisoara lui nu este aparata suficient, s-a plecat turcilor; si acest du-te – vino a continuat, in functie de conjunctura. Pana si in ultimele doua razboaie mondiale am fost asa. De aceea suntem inca relativ prost vazuti in exterior.

Care ar fi cateva caracteristici ale balcanicului, adica… ale noastre?
Nu suntem foarte scrupulosi in problemele legate de cinste. Eu cred ca limba romana este una dintre putinele limbi ale lumii, daca nu singura, in care cuvantul de hot poate fi un fel de mangaiere, de lauda, de dezmierdare. Nu spunem noi copiilor: „Mai, ce hot esti!“? E o mare ca-litate, la noi, sa fii hot (a se citi uot), inseamna ca esti istet si stii sa te descurci in viata. E groaznic atunci cand hotia devine o calitate. Pe urma, mai e problema murdariei endemice. Murdaria trotuarelor, faptul ca se arunca totul pe jos, ambalajele, cojile de banana, pachetele de tigari.

Pare a fi un gest sfidator, de… marcare a teritoriului.
Da, precum cateii… in tot cazul, impresia pe care i-o lasa unui occidental o vizita la Bucuresti este destul de nefavorabila. Am adus, de exemplu, o prietena frantuzoaica si a fost socata de murdaria trotuarului, de faptul ca se scuipa pe jos, lucru foarte periculos pentru sanatatea po-pulatiei, de tipetele de pe strada si de injuraturi. Te urci intr-un tramvai si daca e putina inghesuiala, incep urletele. Se tipa si impotriva controlorilor, de parca ei ar fi vinovati ca nu ti-ai luat tu bilet. Adevarul e ca obiceiul nu e de ieri, de azi. Imi amintesc o anecdota, din timpul razboiului, cand venisera multi militari germani in tara. Erau doi soldati nemti, unul dintre ei venit mai recent in Romania. Si se suie in tramvai, unde incepe imediat o cearta. Si atunci, cel care era mai demult in Romania, ii spune nou-venitului: „Achtung, Fritz, jetzst komst «futui»“, adica „Atentie, Fritz, acum urmeaza…“. Astea sunt moravuri care ii cam sperie pe vestici.

Ar mai fi problema lenei.
Cred ca se exagereaza putin cu aceasta lene balcanica. Nu cred ca se poate aplica tuturor popoarelor din Balcani. Sunt unii, dimpotriva, foarte harnici. Ma gandesc la aromani, care sunt extrem de muncitori si de ambitiosi, si chiar la greci, care au construit o formidabila flota.

Balcanismul se leaga si de mostenirea Greciei clasice?
Sa fim cinstiti, nu am mai mostenit aici mare lucru din epoca lui Pericle. Cel mai flagrant este acest lucru chiar la grecii actuali. Gandeste-te ca revolutia lor de la 1821-1827 a starnit o simpatie pasionata in vest. Valuri de voluntari au mers sa lupte pentru Grecia.

Lordul Byron a murit la Missolonghi.
Da, dar multi dintre acesti voluntari, cand ajungeau acolo si luau contact cu realitatile, cu moravurile localnicilor, primeau un dus rece, erau profund deziluzionati. Nu aceea era Grecia pentru care venisera ei sa lupte.

Multe dintre elementele negative ale balcanismului au fost potentate de regimul comunist.
Asa este. Inainte erau mai moi, mai inofensive. In timpul comunistilor, sa furi a devenit un mod de a fi. Oamenilor carora li se luasera pamanturile la C.A.P. considerau normal sa se duca noaptea pe camp si sa ia ce aveau nevoie. Sistemul comunist a fost bazat pe furt. Iar acest obicei s-a imprimat foarte adanc si de aceea nu mai putem scapa de pacostea coruptiei generalizate, care ne saraceste si ne face de rasul Europei.

Credeti ca ar trebui sa ne dezbaram de balcanism? Si daca da, care ar fi caile spre a o face?
Spre deosebire de unii prieteni de-ai mei, nu prea vad laturile pozitive ale balcanismului, asa ca imi doresc sa ne desprindem de el. Cu vremea, insusi termenul isi va pierde, cred, din semnificatie. Sunt multe cuvinte pe care timpul le toceste. Cand vom intra cu totii in Uniunea Europeana si ne vom impaca, de bine de rau, termenul nu va mai avea obiect si vom fi scapat de moravurile legate de el. Dupa una sau doua generatii ne vom elibera de balcanisme, nu intr-un an sau doi. Trebuie sa se instituie amenzi usturatoare pentru aruncarea gunoiului pe strada si trebuie sa se instaleze si mai multe cosuri de gunoi. Cu lucruri de genul asta trebuie inceput. Pe urma, trebuie facuta educatie. Si asta nu e usor deloc.

Concluzionand, vedeti balcanismul mai degraba ca pe un pacat.
Absolut !

Lepadand straiele balcanice pierdem, totusi, ceva?
Da, poate ca pierdem o anumita inclinare catre poezie, catre lenevia contemplativa, catre un trai mai tihnit, mai relaxat, lipsit de acea isterie a muncii. Nu stiu daca e bine sa lasam in urma acest dulce al vietii, dar e clar ca lumea moderna spre care ne indreptam iti cere, in schimbul avantajelor indiscutabile, o munca de caine, fara de care nu poti supravietui.

Boierimea a fost o adevåratå claså politicå
Mama dumneavoastra apartinea neamului Gradistenilor. Care sunt originile acestei vechi familii?
Si la ei este o poveste prea putin clarificata. In familie, se transmitea legenda ca sunt o ramura a Basarabilor. Lucrul ciudat este ca nu numai in ramura mea, dar si in alta, desprinsa din veacul al XVII-lea, de la unul dintre nepotii lui Bunea Gradisteanu, care a luat numele de Barcanescu de la o mosie a sotiei, exista aceeasi credinta. Pe la 1900, Dan Barcanescu ii scrie lui Stefan Grecianu, care se specializase in genealogie, fiindca era inginer hotarnic si avea multe documente in maini, ca in familia sa se vehicula faptul ca se trag din Basarabi. Am vazut scrisoarea la Biblioteca Academiei. Grecianu ii raspunde ca nu a descoperit urmele unei astfel de filiatii si ca fapt cert este ca Barcanestii sunt o ramura a Gradistenilor. Dupa aproape 300 de ani, s-au casatorit un Barcanescu cu o Gradisteanca, s-au regasit fara sa mai stie ca sunt rude. Amandoi au sfarsit in mod tragic. Oricum, vezi ca in ambele ramuri se pastra legenda aceasta a originii voievodale. Un cercetator independent, domnul Gheorghe Musat, crede ca a gasit, la o manastire din Oltenia, un document care ar oferi o explicatie despre felul in care primul Gradistean ar descinde dintr-un print cu os domnesc, dar nu cred ca ma pot bizui pe aceasta descoperire. Totusi, documentar, nu putem urca inainte de 1500. Pe la 1500-1510 s-ar naste bunicul lui Bunea Gradisteanu.
Bunea Gradisteanu, al carui prenume il port si eu, pe langa cel de Neagu, a fost mare-vistiernic sub Matei Basarab si Constantin Serban, si ctitor al actualei Patriarhii, unde este si inmormantat. Interesant este ca Gradistenii s-au mentinut, ca mari boieri, timp de sute de ani, ocupand, din generatie in generatie, tot mari dregatorii: mari-vistiernici, mari-logofeti, mari-vornici. Pana si in plin veac al XIX-lea, sunt doi frati care au fost mari-vornici, unul dintre ei fiind tatal lui Iancu Gradisteanu si strabunicul mamei. Desi mai putin cunoscuti decat, sa zicem, Vacarestii sau Filipestii, Gradistenii au dat, si ei, personalitati de frunte.
Si pe urma, inrudirile dintre ei. Cand apartineai acestei categorii de mari boieri, dupa cateva generatii, erai inrudit cu absolut toate marile familii. Daca fac nu doar genealogia Gradistenilor, dar si un tabel de ascendenti, ii gasesc, printre stramosii mei, de trei ori pe Gradisteni, de trei ori pe Ghiculesti, de patru ori pe Cantacuzini, de zece ori dinastia Basarabilor, dinastia Musatinilor, Mavrocordati, Campineni, Dudesti, Cantemiresti, Ghiculesti, in fine. Era un fel de endogamie in randurile marii boierimi romane. Acesti mari boieri erau o clasa aparte. Din Evul Mediu si pana in plin veac al XIX-lea, ei au monopolizat puterea politica. Daca pui laolalta Muntenia si Moldova, nu cu mult peste o suta de mari familii. Este adevarat ca, la fel ca si in alte aristocratii, si in randurile boierimii noastre isi facea loc, uneori, un egoism feroce, de casta. Unii dintre ei afisau un lux nebun si avem cazul marelui-logofat Constantin Dudescu, ultimul barbat din familia lui, care era si putin cam traznit. Acesti Dudesti apar in prim-plan abia in secolul al XVII-lea; primul dintre ei a fost cuscru cu Bunea Gradisteanu. Pe urma, familia s-a ridicat, in special prin inrudirile cu Cantacuzinii si prin faptul ca un Dudescu a fost facut, la inceputul secolului al XVIII-lea, conte al Sfantului Imperiu. Calatoria in Occident a lui Constantin Dudescu este povestita, cu foarte mult umor, de Ion Ghica, in scrisorile sale catre Vasile Alecsandri si se pare ca faptele sunt autentice. Dudescu, vorbind binisor frantuzeste si fiind imens de bogat, s-a auto-propus, ca el sa fie cel care, in numele boierilor munteni, sa mearga la Paris, pentru a incerca sa ii explice lui Napoleon Bonaparte, pe atunci prim-consul, situatia Tarilor Romane. De fapt, Dudescu s-a dus la Paris cu bani imprumutati de la un camatar, Baltaretu, si-a cheltuit toata averea si bineinteles ca nu s-a intors cu nici un rezultat. La Paris, insa, a avut multe extravagante, ca sa atraga atentia. A inchiriat un hôtel particulier, avea o caleasca extraordinara; la un moment dat, a cumparat tot zaharul tos din Paris, ca sa-l raspandeasca in curtea palatului unde locuia si sa se plimbe cu o sanie, pentru a le arata aristocratilor francezi cum este iarna, cu sania, la Bucuresti. Alte extravagante ale lui sunt povestite de tanarul conte de Lagarde, care calatoreste impreuna cu el, prin 1812-13. Iarna lui 1813, contele a petrecut-o la Bucuresti, indragostit fiind de o Filipeasca, si a asistat la incendiul Curtii Noi, care se afla pe locul unde au fost, mai tarziu, Arhivele Statului si care acum a disparut cu desavarsire, inlocuit fiind de cartierul ceausesc. Dupa incendiu, Caragea-Voda s-a mutat in doua case boieresti, de pe Podul Mogosoaiei si am auzit ca, intr-una dintre case, construise o foarte frumoasa scara de marmura, care mai dainuia inca, pe cand eram eu copil, in interiorul „Clubului Tinerimii“, unde am fost dus de bunicul meu. Dar, cum noi nu stim sa pastram lucrurile interesante, bineinteles ca a disparut si aceasta scara a lui Caragea. Din generatie in generatie, distrugem totul si construim altceva, de multe ori mai urat.
In tot cazul, boierii cunosteau politica si au stiut sa conduca trebile tarii, au stiut cand trebuia sa te inchini turcului sau cand trebuia sa lupti impotriva lui. Boierimea a fost o adevarata clasa politica. Si, in definitiv, chiar in veacul al XIX-lea, cand incepe procesul de democratizare, mai toate figurile principale ale politicii romanesti provin tot din boierime. Ca sa nu mai vorbim de gestul unic, poate, in istorie cand, dupa Primul Razboi Mondial, un Parlament in care mosierii erau majoritari a votat pentru expropriere. A fost un fel de harakiri cu adevarat patriotic, despre care nu se prea scrie in cartile de istorie. Pentru ca, dupa acest moment, boierimea cam dispare din viata politica. Si nu numai din cauza exproprierii, ci mai ales din cauza faptului ca au inceput sa nu mai prea nasca mostenitori. E si acesta un fenomen foarte interesant. Marile familii boieresti se sting de la 1900 incoace, chiar inainte de a-si pierde averile si inainte de comunism. Vacarestii, Dudestii, Campinenii s-au stins. Doar cateva familii au continuat sa faca multi copii. Restul familiilor boieresti s-au stins in mod natural. Era ca si cum si-ar fi indeplinit mandatul istoric si ar fi incetat sa mai faca copii.

Incursiuni genealogice
Totusi, desi majoritatea numelor mari au disparut, sangele familiilor respective continua sa se transmita, prin femei.
Asa este. In acest sens, este foarte interesant ca, desi de la 1900 incoace nu mai sunt decat foarte putini mari boieri la carma tarii, cum ar fi Gheorghe Grigore Cantacuzino Nababul sau Nicolae Filipescu, totusi cateva dintre personalitatile politice cele mai interesante din perioada interbelica, descind din mari familii boieresti prin mamele lor. De pilda, mama lui Titulescu era o Urdareanu, dintr-o familie nu chiar dintre cele mai inalte, dar veche. Mama lui I. G. Duca era nascuta Ghica. Mama lui Tatarescu era o Paraianu, dintr-o familie cam decazuta in secolul al XIX-lea, dar care fusese una stralucita in veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, inrudita cu Craiovestii si cu Brancovenii. Iorga are si el mari boieri ca stramosi, chiar daca in scrierile lui este destul de anti-boierime. Iar mama lui Grigore Gafencu era o Costachi.

Si dupa mama, si dupa tata, din doua ramuri ale familiei.
Interesant. Vezi, deci, cum oarecum subteran aceste familii supravietuiesc.
Cred ca boierimea moldoveana si munteana a fost o «elita virtuoasa», ca sa-i citez pe cercetatorii italieni Mosca si Paretto. Nu a fost o casta inchisa, ci un grup omogen care accepta, totusi, si nou-venitii care puteau atinge standardele sociale cerute; era o elita care se reimprospata periodic.
Bineinteles! In fiecare veac si poate chiar la fiecare generatie, patrundeau elemente noi in acest bloc a carui vechime urca, in fond, chiar inainte de intemeierea principatelor. Parerea mea este ca faimosii maiores terrae care apar in Diploma Ioanitilor, la 1247, sunt stramosii boierilor din Tara Romaneasca; boierii munteni si moldoveni preexista intemeierii principatelor si, cu toate ca se lupta intre ei, formeaza un bloc destul de compact, se casatoresc intre ei si sunt so-lidari. Totusi, in randurile lor intervin ori nou-imbogatiti, ori viteji care sunt rasplatiti de voievod cu intinderi de pamant. Asa ca aceasta boierime este, in acelasi timp, solidara dar si continuu improspatata; si pe urma, in veacurile al XVII-lea si al XVIII-lea, primeste o doza destul de importanta de sange grecesc, prin marile familii de la Constantinopol, care se imbogatesc acolo dar, neputand fi stapani de pamant, tind sa plece in Tara Romaneasca si Moldova. Aici vezi clar legatura dintre a fi stapan de pamant si a fi nobil. Aceste familii, desi multe erau foarte bogate si unele dintre ele se trageau chiar din nobletea bizantina, cum ar fi Cantacuzinii, Ralet, Nottara, Moruzestii care au un stramos la Trebizund, inainte ca acesta sa fie cucerit de turci si altele, nu mai sunt considerate nobile de stapanii otomani, decat daca se fac boieri in tarile romane, aceasta fiind una dintre principalele atractiuni. Fanariotii nu vin aici doar pentru a face avere, ci si pentru a fi considerati nobili. Familii precum Cantacuzino, Catargiu, mai tarziu Manu, Rosetti si ceilalti, foarte bogate la Constantinopol, isi capata sau isi recapata nobletea doar prin inrudiri cu mari familii romanesti si datorita pamanturilor si dregatoriilor pe care le capata aici.

Si se impamantenesc foarte repede, daca ne gandim numai la extraordinarul pa-radox ca partida boierilor pamanteni va fi condusa de vechiul neam bizantin al Cantacuzinilor, iar in fruntea partidei fanariote se vor afla Balenii, vechi boieri pamanteni.
Da, e just. E un paradox interesant, dar sa nu uitam un lucru. Primii care vin, cum sunt de pilda, Cantacuzinii, se casatoresc cu romance de vita nobila. Postelnicul Constantin Cantacuzino se casatoreste cu fata lui voda Radu Serban, care se inrudeste cu cei care se numesc Basarabi dar care nu mai sunt Basarabi, ci Craiovesti. Insa prin mama acestei domnite, Cantacuzinii vor primi sangele vechilor Basarabi si deci inrudirea cu toate vechile familii. Asta explica de ce urmasii postelnicului se considera nu numai romani, dar os de domn.

La fel, Mavrocordatii.
Care se trag din Musatini, prin Sultana Hrisoscoléos. Iata cum, chiar acesti primi greci care ajung pe tronurile tarilor noastre, au o picatura din sangele vechilor dinastii.

Care ii legitimeaza in ochii supusilor si face ca acestia sa nu resimta ca pe o ruptura radicala instaurarea domniilor fanariote.
Absolut. Sau alt exemplu: primul Catargiu se casatoreste cu fiica unui Buzescu, devenind, de la prima generatie, inrudit cu cele mai puternice familii din tara.

Originea familiei Catargiu este si ea controversata. Sunt pareri conform carora aceasta ar fi romaneasca.
Nu, dupa nume se pare ca sunt dintr-un trib turcesc. Dar nu turci otomani, ci pecenegi sau uzi, originari poate din Dobrogea si deveniti aristocrati greci. De altfel, o ramura a lor a si ramas in Grecia si a dat un important scriitor in secolul al XIX-lea.

in cartea dumneavoastra, „Intre Orient si Occident“, oferiti o viziune echilibrata asupra domniilor fanariote.
Nu sunt nici un anti-fanariot, ca Dan Amedeu Lazarescu, care vede aici o conspiratie de lunga durata, nici nu-mi sunt foarte simpatici. Dar gasesc ca este cu totul nedrept sa li se puna in carca toate nenorocirile care s-au abatut asupra Tarilor Romane in perioada respectiva, fiindca sunt absolut convins ca, si daca am fi avut in continuare domnii pamantene, ar fi fost exact acelasi lucru. Tot raul vine din cauza faptului ca s-a strans surubul din partea Constantinopolului, unde o duceau din ce in ce mai greu si aveau nevoie de din ce in ce mai multi bani. Si mai trebuie dat raspunsul urmator: nu exista alternativa. Atunci cand turcii au avut impresia ca si Brancoveanu si Cantemir i-au tradat, solutia era simpla: ori transformarea in pasalacuri, ori trimiterea unor guvernatori greci cu titlu de printi, fideli Portii. Ce s-a intamplat a fost raul cel mai mic. Si trebuie adaugat ca, printre acesti domnitori, au fost cativa foarte bine intentionati, iar in general dinastia Mavrocordat a fost cinstita. In plus, e cat se poate de paradoxal ca influenta franceza a ajuns la noi prin fanarioti si prin ofiterii rusi veniti in cursul razboaielor ruso-austro-turce. Ne-am obisnuit sa blamam, fara discernamant, ambele categorii desi, pentru Romania de astazi, influenta franceza este determinanta. Am facut o socoteala, folosind ziarele: 75 % din cuvintele pe care le folosim in mod curent – sa ne-ntelegem, nu si cele de baza, cum sunt verbele a fi, a avea, conjunctiile, adverbele etc. – sunt de sorginte franceza. E cert ca fanariotii au adus o cultura mult mai rafinata decat cea a boierilor pamanteni. In special Mavrocordatii erau oameni de inalta cultura, aveau biblioteci extraordinare, pe care le ravnea pana si regele Frantei si au fost bine intentionati. Constantin Mavrocordat, spre exemplu, a incercat sa aduca o serie de importante reforme si a murit sarac. Alexandru Ipsilanti a fost, de asemenea, un bun domnitor si se pare ca taranii au oftat, multa vreme, cu regret dupa vremurile lui Voda Ipsilanti. Iata, deci, si aspecte pozitive ale domniilor fanariote. Ultimii domnitori au lasat o amintire mai proasta, dar era si momentul nasterii simtului de independenta nationala, cand trebuia aruncata toata vina pe conducatorul strain.

Nasterea sentimentului national are loc concomitent cu cea a sovinismului.
Si, deci, a anti-fanariotismului. Eu as mai adauga o sursa vicleana, daca pot spune asa, a acestui anti-fanariotism. Boierii nostri, deveniti boieri patrioti, se simteau cam cu musca pe caciula, pentru ca mai toti se inrudisera cu grecii. Gandeste-te numai la Ienachita Vacarescu: s-a insurat de trei ori si, de toate trei datile, cu cate o fanariota. Aproape ca nu e familie dintre cele mari, care sa nu fi primit si sange grecesc.
Si, fiindca mai devreme vorbeam despre originile controversate ale numelor, sa ne oprim la o alta controversa, veche in istoriografia romana: cea legata de numele Basarab. Dumneavoastra sunteti adeptul originii cumane.
Eu personal sunt convins ca erau cumani. Dar, dintr-un fel de ciudata conceptie nitel intarziata, daca-mi pot permite acest epitet, pe care inca o mai avem, multi ocolesc acest subiect. Nu ne-am dezbarat inca de ideea ca nu esti bun roman decat daca cobori direct din daco-romani, din Traian si din Decebal.

Sau, eventual, numai din Decebal, asa cum sustin cativa pseudo-istorici care fac destula valva si carora multe mijloace de informare le dau credit, in cursa lor dupa senzational.
Vai! Adica ne tragem numai din daci. Este absolut copilaroasa, mincinoasa si primejdioasa toata povestea asta traco-mana a doctorului Savescu. Sunt niste caraghioslacuri si nu pot sa descifrez prea bine ce interese materiale stau in spatele lor. Povestea acestui medic care vine sa ne invete istoria romanilor este absolut abracadabranta. Din pacate, bietul roman nefericit, si-tuat acum cam la coada Europei, este victima sigura a acestor teorii dementiale, care ii spun ca face parte din cea mai veche rasa din Europa si care a stapanit omenirea intreaga. Ca avem si putin sange dacic mi se pare destul de verosimil si de logic. Doar cucerirea romana nu a golit toata Dacia, asa cum ar vrea unii! Este o aberatie sa crezi ca o invazie poate goli o tara, cu desavarsire, de bastinasii ei. Unde s-a mai pomenit? Mai ales ca romanii nu aveau nici un interes sa goleasca tara, pentru ca aveau nevoie de brate de munca, la camp si la mine. De fapt, chiar singurul istoric care vorbeste de golirea Daciei, spune a viris exaustat fuit, adica a fost golita de barbati, ceea ce e cu totul altceva. Si e destul de logic: au disparut barbatii purtatori de arme, probabil intre 16 si 45 de ani, fie ca au murit in lupte, fie ca au fost luati prizonieri, fie ca au fugit. Dar au ramas tinerii sub 16 ani, batranii, femeile care s-au corcit cu colonistii adusi de romani. E clar ca avem si sange dacic, dar nu numai dacic. Iar teoria puritatii dacice a mai fost folosita, nu foarte demult, si de istoria oficiala a regimului Ceausescu.
Si revenind la Basarabi, noi ne speriem la gandul ca s-ar putea sa fi avut niste sefi politici care sa nu fi fost de origine daco-romana. Dar care sunt tarile din fostul Imperiu Roman care sa-si fi ridicat in Evul Mediu conducatori apartinand elitelor locale, romanice? Nici galo-romanii, nici italicii, nici hispanicii nu s-au aflat, pentru o buna perioada, in prim-plan. Structurile statale medievale au fost create, peste tot, pe ruinele Imperiului Roman, de invadatori, de barbari. Asta este o lege universala, valabila nu numai in cazul prabusirii Imperiului Roman, ci si in China, in India sau in Egiptul antic. Nicaieri, cand se prabuseste un imperiu, structurile statale nu mai renasc prin bastinasi. Bastinasii parca ar fi sterilizati, politiceste vorbind. In primul rand, aristocratiile vechi dispar si, in al doilea rand, poporul… pune botul pe labe, ca sa ma exprim in mod vulgar. Intotdeauna, noua aristocratie, care refondeaza statul, este alcatuita din barbari. Asa ca, daca cumva primul domnitor al Tarii Romanesti a fost de origine cumana, nu ar fi nimic extraordinar; dimpotriva, ar fi regula. Putin inainte, am vorbit de boierime. Cum s-au nascut, insa, aceste aristocratii din Moldova si Tara Romaneasca? E absolut clar, si marele istoric Petre P. Panaitescu a spus-o si el destul de raspicat, ca originea boierimii romane este majoritar slava, ceea ce se vede si dupa nume. In Moldova, spre exemplu, nobilii romani veniti din Maramures gasesc deja aici boieri de origine slava. Inclusiv nume ilustre, ca Tautu, sunt dovezi ale originii slave: Tautu este o transformare a ungurescului Toth, care inseamna slav. Prin urmare, stramosii Tautilor sunt oameni pe care maramuresenii care i-au gasit i-au numit slavi. In Muntenia, acei maiores terrae trebuie sa fi fost, majoritar, ori de origine slava, ori de origine pecenego-cumana. Cativa sigur ca erau si de origine valaha, dintre juzii mai puternici si mai iscusiti, fiindca gasim si nume pur romanesti. De pilda, dintre primii, fratele lui Litovoi, care se numea Barbat.
Basarab I era deja romanizat, pentru ca nici un document unguresc sau strain nu il identi-fica drept cuman. I se spunea valahul. Numele este, insa, de origine cumana. La fel si numele tatalui sau, care este gresit cunoscut in istoriografia noastra drept Tihomir, cand de fapt el exista intr-un singur document unguresc si este Tocomerius, despre care Aurel Decei, marele nostru orientalist, a dovedit ca se apropie mult mai mult de numele cuman Toctomer. Acest Tocomerius este, probabil, identificabil cu Negru-Voda, atata vreme cat fiul lui Basarab este numit si nepot al lui Negru-Voda. Iata un alt argument care pledeaza pentru originea cumana a Basarabilor, pentru ca e clar ca, fata de romani si de slavi, cumanii erau mult mai negriciosi la piele, de aici venind porecla de Negru-Voda. Legenda s-a pastrat si chiar Paul de Alep scrie ca intemeietorul tarii fusese poreclit Negru-Voda, pentru ca era negricios la fata. Atunci, de ce sa refuzam evidenta si sa cautam alte explicatii complicate? In plus, numele ctitoriilor basarabesti sunt cumane: Cozia, care inseamna nucet si Hurezi.

Mi se par pasionante aceste incursiuni genealogice. Genealogia este o ramura a istoriei inca prea putin apreciata si folosita la noi.
Da, este un domeniu foarte interesant, care a fost aproape complet neglijat in ultimele decenii, din motive politice, si care iti dezvaluie multe lucruri. Greutatea la noi este sa realizam genealogii dincolo de 1600, fiindca nu se cristalizasera inca numele de familie. In general, se foloseau numai prenumele: logofatul Dragos, logofatul Bogdan, vistiernicul Radu. Numai cateva nume de familie s-au nascut inainte de 1600, cum ar fi Brancovenii, Sturzestii, Miclestii, Boldurestii, Tautii. Nu sunt multe aceste familii. Marile nume ale Munteniei,Vacarescu, Dudescu, Campineanu apar destul de tarziu si trebuie multa dibacie pentru a urmari traseul transmiterii mosiilor si pentru a le gasi originile pana in veacul al XV-lea sau al XIV-lea.
Vezi, fiecare purtam in noi lucruri pe care le tainuim cu grija sau de care nici macar nu stim, date genetice care ne determina si ne urmaresc, chiar fara sa ne dam seama. Pe langa acest aspect, inrudirile au si semnificatii politice si sociale. E foarte interesant sa-ti dai seama cum se formeaza adevarate dinastii de profesori universitari, de generali, de oameni politici, fiindca se sustin si se ridica unii pe altii. Si asta, nu numai datorita sistemului de relatii, ci pentru ca oamenii traiesc de mici intr-un mediu care ii formeaza si ii pregateste. Atmosfera din casa este esentiala. De aceea, eu pretind ca politicienii cei mai buni sunt cei care au avut un tata, un unchi sau un bunic care deja facea politica. Copilul, de mic, aude si se lumineaza. Nu spun asta ca sa fac elitism, dar sa stii un lucru: este cert istoriceste ca, din prima generatie de oameni veniti de la tara, nu poti avea politicieni valabili. Un fiu de taran, care era numai taran, nu e bun de politician. Foarte ciudat, totusi. Afara, poate, de cazul in care taica-sau, foarte istet, ajunsese deja primar in satul lui si il impinge si pe fiu, ca sa ajunga mai departe. Trebuie neaparat sa existe interes politic in familie.

Lipsa modelelor
Din pacate, suntem nevoiti sa asistam, zilnic, tocmai la aceasta incultura si lipsa de pregatire politica a celor care sunt in fruntea tarii. Elitele decapitate in inchisorile comuniste sunt inca la inceputul unei timide reconstructii, in timp ce fraiele se afla in mainile nesigure, dar lacome, ale unei pseudo-elite, descendenta directa a nomenclaturii P.C.R.
In momentul de fata asistam la o lipsa de modele.

Fapt care determina si demersul meu. Modelele care totusi exista trebuie promovate si urmate. Oamenii trebuie ajutati sa faca diferenta si sa nu se lase cuceriti de falsele modele.
Va fi foarte greu, pentru ca modelele adevarate sunt foarte putine. Burghezia romana a de-zertat sau a murit in inchisori si aveti prea putine specimene ramase, multe dintre ele stricate, de altfel. Vad chiar tineri cu nume ilustre si care inca mai sunt aici, dar pe care nu dai doi bani, asa cum sunt, imbracati ca vagabonzii din Occident, cu pinteni la picioare, cu cercei in nas, cu bluzoane de piele neagra si calarind motociclete! La foarte putine familii din vechea lume romaneasca mai exista o anumita tinuta. Trebuie sa asteptam ca fiii, nepotii si stranepotii membrilor nomenclaturii comuniste sa devina oameni civilizati. Si asa, peste vreo 150 de ani, vom avea… o noua aristocratie romaneasca.

Jalnica protipendada! Poate ca sunt naiv, dar eu inca sper intr-un reviriment al aristocratiei si burgheziei noastre.
Sa dea Dumnezeu, dar suntem prea putini. Mai intai, n-ar strica sa revina mai multi dintre cei plecati in strainatate.

Dumneavoastra sunteti un exemplu.
Da, dar eu sunt unul dintr-o suta, in cel mai fericit caz. Nu vezi cum i-au impiedicat sa se intoarca? Majoritatea lor nu s-au intors, pentru ca se casatorisera in strainatate, aveau deja un rost acolo si, in plus de asta, actualul regim de la Bucuresti a facut tot ce a putut, in primii zece ani de dupa decembrie 1989, pentru a descuraja revenirea unor fosti emigranti. Ca sa te scarbeasca, nu te plateau, iti faceau mizerii, nu-ti dadeau indarat casa, asa incat foarte putini au revenit in Romania si, din pacate, cu drept cuvant. Acum, in ultimul timp, s-a mai schimbat placa, incepe sa ni se faca curte. E, insa, cam tarziu, si se vede ca nu e decat praf in ochii Europei intregi, semn ca… s-au liberalizat.

Mai totdeauna, forma precede fondul
Totusi, iesirea din marasm nu este imposibila si avem exemplul extraordinarului salt, poate fara precedent, facut de Romania in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Asa este. Desigur ca au aparut si neajunsuri in cursul acestei preluari a valorilor occidentale, dar ele sunt exploatate cateodata in mod aberant. Eu gasesc ca formula lui Maiorescu, „forma fara fond“, a fost gresita si, din pacate, mai dainuieste si astazi. Unii considera ca ar trebui sa ne intoarcem la nu stiu ce forma de romanism verde. Dar care o fi aceea? Tare as vrea sa mi se spuna ce este autentic romanesc. Ar trebui, poate, sa ne intoarcem la viata pastorala? Ei bine, dupa parerea mea, mai totdeauna forma precede fondul. Cu forma trebuie inceput, pentru a avea pe ce sa construiesti. Maiorescu nu a avut dreptate in aceasta privinta. Si, mai intai, peste tot unde se introduc lucruri noi, exista la inceput impresia ca forma nu are fond. Nu are, dar isi construieste in timp.

Iar rapiditatea cu care adoptam din mers aceste modele face parte, poate, si din specificul nostru, ca popor. Poate ca avem un fond sporit de instabilitate si, in acelasi timp, de adaptabilitate.
Aceasta adaptabilitate poate fi un cusur, dar si o calitate. Eu mai pun si o alta coordonata in joc si anume faptul ca, totusi, o parte importanta din etnogeneza noastra este de sorginte medi-teraneana, latineasca prin limba. Prin urmare, daca ne compari cu sarbul, bulgarul, rusul si chiar cu grecul, facilitatea romanului de a adopta tipare frantuzesti sau italienesti este, desigur, mult mai mare. Asta a facut ca noi sa nu opunem rezistenta in mod violent. De pilda, biserica ortodoxa romana nu a fost atat de radical anti-occidentala, cum au fost cea ruseasca si cea greceasca. Baga de seama ca, in 1439, cand cu unirea de la Florenta, mitropolitul Damian al Moldovei a semnat. Mitropolitul Munteniei nu a fost prezent din cauze exterioare credintei religioase, dar eu cred ca, daca lucrurile ar fi evoluat normal, romanii ar fi acceptat atunci unirea bisericilor. S-au opus, insa, rusii si grecii si a mai fost si ghinionul ca a murit patriarhul care il insotise pe imparatul Paleolog, iar noul patriarh, Ghenadios, a fost violent anti-unire. El a fost si cel care, mai tarziu, a tratat cu Mehmet al II-lea un fel de pact, care a functionat sute de ani.

Si care i-a oferit Patriarhiei Ecumenice o putere, poate mai mare decat cea pe care o avusese in timpul imparatilor crestini.
E clar. O mult mai mare putere politica.

NOTA
* Convorbirile s-au desfasurat in perioada 2001-2003. Fragmente au mai aparut in revistele „Deci“ (2002, 2003) si „Romania literara“ (2003).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: