Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, editura Prut Internaţional, 2000, 200 p.

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Ilarion ŢIU

Gheorghe Negru, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Republica Moldova), dezbate în această lucrare problema nivelului general al culturii în Basarabia secolului al XIX-lea şi pe cel al culturii româneşti în special. Analiza sa vine în sprijinul cercetătorului modernismului basarabean, întrucât anterior s-a publicat foarte puţin, perioada unionismului fiind valorificată la un nivel maxim. Cu toate acestea nu trebuie trecut peste un secol de istorie, când românii de la est de Prut au trăit izolaţi de restul naţiunii române, şi ea în formare.
Cercetarea dezbate statutul limbii române începând cu alipirea la Rusia a teritoriul dintre Prut şi Nistru, autorul ajungând la concluzia că suntem în faţa unei politici abile pusă la punct pentru rusificarea teritoriului. Cu toate că uneori face apel la formulări pătimaşe, observă cum începând cu 1828 limba română este scoasă din administraţie şi şcoală, românii fiind astfel nevoiţi să-şi însuşească limba rusă pentru a putea lua parte activ la politica provinciei. Deşi la nivel administrativ reglementările par a fi foarte concise, se constată însă că limba română este vorbită încă de majoritatea populaţiei, periodic fiind emise decrete pentru reglementarea acestei stări de fapt. Aici intervine şi nivelul de dezvoltare al statului rus, aflat la jumătatea secolului al XIX-lea în plină epocă de reforme, iar la nivelul provinciilor de margine şcolile bisericeşti asigurau o instruire sumară, în limbile naţionale de cele mai multe ori. Un alt aspect privind predominanţa limbii române este şi caracterul rural al civilizaţiei românilor basarabeni, generator de conservatorism.
Există însă şi un revers al medaliei, deoarece izolarea de mediul urban duce la o rată enormă a analfabetismului în rândul românilor: 94,2% (90% bărbaţi şi 98,5% femei) – la un nivel inferior aflându-se doar ţiganii. Conform recensământului din 1897, în administraţie, justiţie şi poliţie românii reprezentau doar 11,2% în timp ce ruşii şi ucrainenii, deşi inferiori demografic, 64,2%, respectiv 16,7%.
Pe lângă aceste vitregii ale istoriei, basarabenilor le erau obstrucţionate şi relaţiile cu românii din graniţele statului naţional, presa şi cultura de dincolo de Prut fiind serios cenzurată. Autorul ne dezvăluie documente de arhivă care arată că instituţiile ministerului de interne rus urmăreau îndeaproape activitatea unei trupe de teatru de la Iaşi care a ţinut în mai multe rânduri reprezentaţii în oraşele Basarabiei.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea apar şi primele gazete româneşti – 1884: “Mesagerul Basarabiei”, 1906: “Basarabia”, 1907: “Viaţa Basarabiei”, de scurtă durată, deoarece autorităţile imperiale le clasificau repede ca destabilizatoare. Ca răspuns la acestea, administraţia Basarabiei va publica periodice scrise cu grafie chirilică, exponente ale punctului de vedere oficial: 1907: “Moldovanul”, 1908: “Luminătorul”.
Autorul vine în ajutorul cercetării ştiinţifice publicând la sfârşitul lucrării documentele inedite folosite în studiu, însă, poate, cu un neajuns pentru cercetătorul din România deoarece foloseşte limba originalului, în proporţie de 95% rusa. Totuşi rezumatul documentului pe care autorul îl face în limba română poate fi edificator informaţiile găsite în documente.