Arhitectură romană civilă. De la planul de casă romană realizat de Vitruvius la planul unei case romane târzii de la Dinogetia

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Iulia ENULESCU
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

În majoritatea studiilor de spaţiu urban atenţia este îndreptată către identificarea şi analiza anumitor aspecte, un astfel de aspect îl pot constitui edificiile particulare. Cu cât perioada de timp la care se raportează cercetările este mai timpurie, cu atât curiozitatea este mai mare.
Casa romană, spre deosebire de casele de acum, care adăpostesc familia nucleară, era un loc aglomerat care adăpostea o varietate de ritualuri, legate de afaceri, de distracţie şi de religie.1 Atitudinea romanilor faţă de casă era diferită de atitudinea noastră faţă de spaţiul privat.
Casa romană clasică avea două caracteristici esenţiale: axialitatea şi mai ales faptul că ea se închidea spre exterior şi îşi deschidea toate încăperile spre un spaţiu interior.
În tratatul Despre arhitectură, Vitruvius prezintă în cartea a VI-a clădirile particulare, insistând asupra proporţiilor şi mărimilor edificiilor private după natura locurilor, descriind apoi criteriile de construcţie specifice fiecărui compartiment al casei, oprindu-se asupra orientării clădirilor pentru a îndeplini nevoile de salubritate, pentru ca ulterior să insiste asupra locurilor prielnice edificiilor şi asupra genurilor potrivite diferitelor categorii de oameni.
Vitruvius împărţea spaţiul casei romane în felul următor: communia aedificia referindu-se la încăperile accesibile tuturor locatarilor şi oaspeţilor, situate în faţa şi împrejurul curţii de onoare. În faţa acestei curţi se aflau: vestibulum, tinda din faţa casei; caua aedium, anticameră cu tavan şi acoperiş doar în jurul laturilor şi cu centrul descoperit, prin care se intra în atrium şi o sală de recepţie cu tribună de audienţă, denumită tablinum.
De jur împrejurul curţii de onoare trebuiau să se mai afle: sala de onoare – oecus, orientată spre vest, biblioteca orientată spre est, exedrele şi pinacoteca în plan semicerc, orientate spre nord.
Urmează privata aedificata grupând camerele aflate de jur împrejurul curţii din spate cu porticuri. Aceste camere sunt: trei triclinii, de vară, de primăvară, de toamnă şi de iarnă, orientate respectiv către nord, est şi vest; băile, orientate către vest sau nord; camerele de locuit – cubicula, orientate spre est şi atelierele de pictură şi tapiţerie, orientate spre nord.
După ce în capitolul II al primei cărţi afirma că arhitectura este alcătuită din ordonare, dispoziţie, euritmie, simetrie, convenienţă şi distribuţie, Vitruvius spune că arhitectul nu trebuie să aibă o grijă mai mare decât aceea că, prin proporţii de părţi alicote, clădirile să aibă o alcătuire desăvârşită. După ce se va fi hotărât raportul simetriilor şi corelaţiile dintre părţi vor fi fost deduse din calcul, rămâne o sarcină a agerimii minţii ca, ţinând seama de natura locului sau de mărimea clădirii sau de înfăţişarea ei, prin reduceri sau adaosuri să se creeze unele compensaţii şi să se ajungă ca, deşi simetria, prin reduceri sau adaosuri, ar putea fi modificată, lucrarea să pară totuşi corect alcătuită şi să nu lase nimic de dorit în ceea ce priveşte înfăţişarea.2
Caua aedium era o curte de suprafaţă relativ mică, în parte acoperită, care ţinea loc de vestibulum. Era aşezată în faţa atriului, care degaja toate piesele principale ale casei. În locuinţele modeste, caua aedium înlocuia şi îndeplinea şi funcţiile atriului, confundându-se adesea şi ca denumire cu acesta. Încăperile denumite caua aedium se împart în cinci tipuri, fiecare purtând un nume potrivit cu trăsăturile lui caracteristice: toscan, corintian, tetrastil, displuviat şi testudinat.3
Referitor la atrium Vitruvius, confirmat şi de săpăturile arheologice, arată că existau două tipuri4 : atrium toscan-cel mai vechi, lipsit de coloane de susţinere a compluviului şi atrium tetrastylum, adică cu patru coloane dispuse la colţurile compluviului şi impluviului.
Dimensiunile aripilor din dreapta şi din stânga navei atriului se stabileau în raport cu lungimea atriului. Tot astfel şi pentru tablinum (încăperea în care stăpânul casei îşi primea vizitele, în unele cazuri, sala unde se servea mâncarea) lăţimea sa se stabilea în funcţie de lăţimea atriului.5
Dimensiunile peristilului trebuie stabilite în aşa fel ca în sens transversal, acesta să fie mai mare cu o treime decât în sens longitudinal. Coloanelor trebuie să li se dea o înălţime egală cu lăţimea porticului, iar intercolonatele trebuie să nu fie mai mici de trei dar nici mai mari de patru grosimi de coloană.6
La triclinii lungimea trebuie să fie de două ori cât lăţimea. Dacă este vorba de exedre sau săli de adunare de formă pătrată, atunci înălţimea lor să se facă atât cât este lăţimea lor mărită cu jumătate. Pinacotecile trebuie să fie dimensionate ca nişte exedre de mărime mare.7
Interiorul casei era reprezentat de o axă lungă pornind de la fauces (cale de acces între poartă şi atrium) prin atrium sau holul central către spaţiul de primire (tablinum). Această axă defineşte privirea din exterior.
Un număr de formaţiuni arhitectonice complementare pun în valoare axa. Spaţiul care marchează axa de la intrare este lung şi îngust. O deschidere în acoperişul atriului (compluvium) avea rolul de a permite scurgerea apei de ploaie în impluvium. Compluvium- ul este, de asemenea, sursă de lumină pentru atriu iar lumina punea în valoare spaţiul înalt al atriului şi mişcarea soarelui marca orele zilei. Impluvium- ul era un marcator al axei şi un simbol al independenţei domusului de lumea exterioară.
Axa fauces – atrium – tablinum este legată de un ritual care-i sporeşte importanţa.8 Este vorba despre ritualul salutaţiei matinale, când pater familias primeşte vizitele clienţilor săi. Structura arhitecturală a domusului făcea ca pater familias să poată controla direct cine intra în casă.
Când peristilul a înlocuit grădina (hortus) în sec. II a. Chr, arhitecţii au avut grijă să continue aspectul axial al zidului din spate situând peristilul pe axa fauces – atrium – tablinum pentru a extinde cât mai mult posibil vizibilitatea de la intrare.9 Acum când peristilul închide lumina soarelui şi o grădină, atriul a devenit un fel de anticameră formală a clienţilor.
Noi camere cu nume greceşti situate în jurul peristilui erau folosite de cei care locuiau în casă ( triclinia, culina, balneum, cubicula, exedra…).
Peristilul imita aspectul curţii cu grădină al casei elenistice. Avea un portic înconjurător dotat cu numeroase coloane şi o piscina în mijloc înconjurată de flora unui mic parc.
Vitruvius încerca să-i convingă pe arhitecţi să orienteze încăperile astfel încât să obţină cele mai bune condiţii de lumină şi temperatură în funcţie de momentul zilei şi anotimpuri. Astfel: tricliniile de iarnă şi băile trebuie şă fie orientate spre apusul de iarnă, pentru că au nevoie să se bucure de lumina serii şi pentru că soarele, chiar atunci când apune, strălucind spre ele, dezmorţeşte cu căldura lui această regiune în timpul serii. Dormitoarele şi bibliotecile trebuie să fie orientate spre răsărit pentru că întrebuinţarea lor cere lumina de dimineaţă. Cu această orientare cărţile nu putrezesc, nici nu sunt stricate de molii sau umezeală. Tricliniile de primăvară şi de toamnă se cer a fi orientate spre răsărit, căci atunci, cu razele sale trimise drept în faţă, soarele, în mersul lui spre apus, face ca aceste săli să fie temperate în ceasurile în care sunt întrebuinţate de obicei. Tricliniile de vară trebuie să fie orientate spre miazănoapte, deoarece în timpul solstiţiului, când celelalte regiuni ale cerului se înfierbântă de arşiţă, cea nordică, opusă cursului soarelui, rămâne mereu în răcoare şi astfel, face ca încăperea atunci când este folosită, să fie şi salubră şi plăcută. La fel trebuie orientate pinacotecile, ţesătoriile tapiţerilor şi atelierele pictorilor, pentru ca lumina statornică de miazănoapte să păstreze neschimbate însuşirile culorilor din lucrările lor.10
De asemenea, se face distincţie între încăperile rezervate capetelor de familie şi cele care le sunt comune lor şi străinilor. Dintre aceste încăperi, în cele rezervate, nu poate intra cineva decât poftit. Acestea sunt: dormitoarele, tricliniile, băile şi celelalte care au întrebuinţări de acelaşi fel. În schimb, comune – în care poate intra chiar nechemat, după voie orice om din popor – vestibulum, caua aedium, peristylum şi cele ce pot avea o întrebuinţare asemănătoare.11
Pentru spaţiul Dobrogei s-a ales planul unei case romane din incinta cetăţii Dinogetia. Este o construcţie din epoca romană târzie (sec. IV-VI) ale cărei ruine au fost degajate în întregime cu prilejul săpăturilor arheologice din anii 1966-1967.
Ruinele aparţin unei mari case (domus) de tip greco-roman, din secolul IV, care a fost locuită, cu unele modificări până în a doua jumătate a secolului VI.12
Clădirea se află către mijlocul laturii de est a cetăţii, aproximativ între curtina dintre turnurile nr. 6-7 şi clădirea presupusului pretoriu. Zidurile ei s-au păstrat mai bine în jumătatea de est, unde au fost mai puţin distruse de gropile bordeielor şi de gropile de provizii feudale timpurii. Aici ele se menţin până la înălţimea de 1,30-1,40 m. faţă de nivelul pavimentului.
Planul clădirii este dreptunghiular cu laturile uşor neregulate. Măsurate la exterior, acestea au următoarele dimensiuni: latura de est 19 m, iar cea de vest 19,5m.; latura de nord 28,3 m şi cea de sud 28,17 m. Micile diferenţe sunt atribuite, în primul rând, necesităţii de a se adapta faţă de construcţiile preexistente (zidul de incintă şi pretoriul) iar în al doilea rând neregularităţilor materialului de construcţie (şist de Bugeac ce nu se poate ciopli regulat).13
Grosimea zidurilor variază între 0,70-0,90 m. Până la înălţimea de 1,50 m de la paviment, zidurile erau construite aproape în întregime din piatră. Însă, de la înălţimea de 1,50 m în sus, se pare că rândurile de piatră alternau în mod neregulat cu câte patru rânduri de cărămidă (opus mixtum). În acest sens, un indiciu îl constituie o mică porţiune mai înaltă de zid, cruţată între gropile a două bordeie feudale timpurii, către mijlocul laturii de nord a clădirii, precum şi zidurile termelor, construite în afara incintei cam în acelaşi timp într-o tehnică asemănătoare.14
Construcţia comunica cu exteriorul probabil printr-o singură intrare, situată pe latura de sud şi avea lungimea de 2,80m.. Intrarea era protejată la exterior de un propylon din care au mai rămas ruinele a două ziduri lungi de cca. 2m. ce se înălţau de o parte şi de alta a porţii, mărginind un mic culoar acoperit prin care se pătrundea în curtea interioară. Aceasta era lungă şi îngustă ( 17,50 x 3,50 ), dispusă transversal către mijlocul clădirii dreptunghiulare şi înconjurată pe fiecare din cele patru laturi de câte un portic acoperit, larg de cca. 2,50m. şi susţinut de coloane (peristylum).15 Peristilul avea un pavaj de cărămidă din care s-a păstrat aproape o treime spre mijloc, la adâncimea de 2,60 m faţă de nivelul actual al terenului.
La extremitatea nordică a porticului de vest, alipit de zidul casei, se afla un postament de zid, lararium, sanctuarul casnic unde erau adoraţi zeii lari (lares) şi alte divinităţi ale casei şi familiei ( penates, genius ).16
Din cele două portice mici de pe laturile înguste de nord şi sud ale peristilului nu s-a păstrat nici o urmă. Peristilul nu se află în mijlocul clădirii, după cum ar fi fost de aşteptat, ci la aproape 2/3 spre vest. Se constată de asemenea, disproporţia dintre lăţimea prea mică a curţii în raport cu lungimea ei, precum şi lipsa de simetrie dintre diferitele părţi componente ale peristilului.17 Astfel, axul intrării nu corespunde axului acestuia, după cum ar fi fost normal, ci şirului de coloane al porticului de vest, ale căror baze nici nu se află în linie dreaptă.
De o parte şi de alta a laturilor lungi ale peristilului pe sub porticele acoperite, se pătrundea în cele şase sau opt încăperi ale locuinţei, dintre care cinci erau situate în jumătatea de est a acesteia. Încăperile primeau aerul şi lumina de la curtea interioară, de care le separau câte o uşă sau numai nişte perdele. În jumătatea de est se afla o încăpere mare, flancată de câte două camere mai mici înspre nord şi sud. Încăperea cea mare are dimensiunile de cca. 10/7 m şi comunica cu peristilul printr-o deschidere largă de 2,20m., iar cu una din cele două mici încăperi dinspre nord-vest, printr-o deschidere largă de 0,90 m. Ea apare ca încăperea cea mai importantă, putând fi considerată fie salon de primire (oecua sau tablinum), fie, mai probabil, sufragerie (triclinium). În sprijinul unei astfel de funcţii pledează şi faptul că ea este singura care comunică cu una dintre încăperile laterale, aceasta din urmă, fiind folosită ca bucătărie (culina). O altă încăpere, comunicând numai cu bucătăria, se afla în colţul de nord – est al casei.18
Cele două încăperi existente spre sud de încăperea cea mare sunt aproape pătrate, fiecare cu laturile variind între cca. 4,50-4,90m.. Acestea serveau probabil drept camere pentru dormit (cubicula), comunicând între ele şi cu curtea interioară prin câte două deschideri: câte una, largă de 1,30m., la mijlocul laturilor ce le separau pe una de cealaltă şi de porticul de est, iar alte două, fiecare largă de câte 0,90m., la extremităţile de nord ale aceloraşi ziduri.
La vest de peristil se pare că iniţial exista o singură mare încăpere cu dimensiunile interioare de 17,50 x 6,20 m.19 Încăperea comunica cu atriul prin cel puţin o deschidere mai largă, situată către mijlocul zidului de est, care a fost distrus până sub nivelul pragului de gropile a două bordeie feudale timpurii. Pe celelalte laturi, de asemenea, nu se distinge vreo urmă de intrare.
Din pavimentul tuturor încăperilor locuinţei nu s-a păstrat decât o singură cărămidă. De aceea nu este exclusă posibilitatea ca unele dintre ele să fi fost pavate cu strat de pământ galben, bătătorit sau cu pomosteală de pământ galben, material uşor de procurat şi mult folosit la Dinogetia în perioada respectivă de timp.20
Un număr destul de mare de fragmente de ţigle şi olane arată că acoperişul consta dintr-un schelet de lemn, solid şi bine încheiat, pentru greutatea ce avea să o susţină, peste care erau aşezate ţigle de mari dimensiuni (cca.0,60 x 0,40m), cu marginile laterale îndoite în unghi drept. Peste aceste margini îndoite în afară se aşezau olane.21
Domus-ul de la Dinogetia s-a menţinut în forma arătată mai sus până cel mai târziu la începutul secolului V p. Chr., când clădirea a fost părăsită şi a căzut în ruină. Către sfârşitul secolului V p. Chr. sau la începutul secolului VI p. Chr. a fost refăcută şi locuită partea de la vest de curtea interioară. Din fostul peristil s-a păstrat numai porticul de vest. Larari-ul a fost desfiinţat de noii locatari, creştini, rămânând pe loc numai postamentul cu treapta de zid. Încăperea cea mare a fost împărţită cu ajutorul a două ziduri de piatră în trei camere mai mici. Nu se păstrează urmele intrărilor.22
Sub cea de-a doua şi ultima sa înfăţişare, locuinţa a durat până după mijlocul secolului VI p. Chr., când cetatea a suferit distrugeri în urma invaziei hutrigurilor.
Pentru a concluziona putem afirma că atât casa romană descrisă de Vitruvius, cât şi domusul de la Dinogetia au planurile dreptunghiulare cu deosebirea că la Dinogetia laturile sunt uşor neregulate, din motive anterior menţionate. Orientarea se păstrează; intrarea era marcată în ambele planuri pe latura de sud.
Din punctul de vedere al principiului axialităţii acesta nu a fost respectat în planul casei de la Dinogetia, astfel axul intrării nu corespunde axului peristilului, cum ar fi fost normal, ci şirului de coloane al porticului de vest ale căror baze nici nu se află în linie dreaptă. De asemenea, o serie de încăperi marcate în planul vitruvian lipsesc la Dinogetia.
Este evident că locuinţele greco-romane cunoscute la noi din Dobrogea şi Dacia nu aveau amploarea şi fastul celor din centrul imperiului, dar principiile de alcătuire şi apoi schimbările suferite de-a lungul timpului, în linii mari s-a încercat a fi respectate.
Cu toate că noi acordăm spaţiului privat, locuinţei o diferită ierarhizare, imaginarul la care ajungem este diferit de cel al vechilor romani. Arhitectura romană ne duce într-o lume în care totul: religia, economia, ritualurile sociale se desfăşoară toate în interiorul casei spre deosebire de casele noastre astfel încât spaţiul casei romane ne vorbeşte nu numai despre trecut ci şi despre transformări fundamentale în mentalitatea oamenilor.

NOTE:
1 The “View Through” and the “View Out” in the Ancient Roman House de John R. Clarke, The University of Texas at Austin, de pe www. Txclassics. org / exrpts5. htm. accesat pe 15.03.2002, ora 12. 56.
2 Vitr., De Arch. 6.2.1-2.
3 Vitr., De Arch. 6.3.1.
4 Vitr., De Arch. 6.3.2.
5 Vitr., De Arch. 6.4.1-3.
6 Vitr., De Arch. 6.4.11-12.
7 Vitr., De Arch. 6.5.1-4.
8 John R. Clarke, loc. cit.
9 Ibidem.
10 Vitr., De Arch. 6.6.
11 Vitr., De Arch. 6.7.1-2.
12 Ion Barnea, O casă romană târzie de la Dinogetia, SCIV, 20, 2, Bucureşti, 1969, p. 247.
13 Ibidem, p. 248.
14 Ibidem.
15 Ibidem, p. 249.
16 Ibidem, p. 256.
17 Ibidem.
18 Ibidem, p. 252-253.
19 Ibidem, p. 253.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 254.
22 Ibidem, p. 260.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: