Interpretări ale momentului 1 Decembrie 1918 în presa românească interbelică

Revista ERASMUS, nr. 15/2006-2009, Bucureşti, [f.e.], 2009.

Alexandru Mădescu

Presa românească a reflectat în paginile sale principalele sărbători ale mentalului colectiv românesc, cum ar fi: 10 mai, 24 ianuarie chiar şi 1 mai, deşi, interpretate nuanţat de principalele ziare din deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut. Sărbătoarea principală a colectivităţii româneşti a fost 1 Decembrie, zi care semnifica întregirea naţională a României prin Unirea Transilvaniei la Vechiul Regat, după ce în cursul aceluiaşi an Basarabia şi Bucovina se alăturaseră şi ele României. 1 Decembrie însemna an de an rememorarea publică a Unirii, încercarea de a crea în jurul acestei date o unitate spirituală şi naţională. Articolele din presă referitoare la acest moment au fost variate, influenţate atât de orientarea politico-ideologică a ziarului, de tipul publicaţiei (gazete de informaţie, ale partidelor politice), precum şi de ideile politico-ideologice ale autorilor articolelor, bineîn-ţeles, dacă era cazul ca aceste articole să fie semnate, pentru că de multe ori ele nu erau semnate. Momentele în care sărbătoarea Unirii a fost foarte bine reliefată au fost aniversările decenale precum şi cele semidecenale. În analiza mea mi-am propus să reliefez două momente radical diferite de sărbătorire a momentului 1 Decembrie 1918; interpretările lui 1 Decembrie în presa anilor 1933 şi 1943, adică la un deceniu şi jumătate  de la marele eveniment, şi la 25 de ani, un sfert de veac de la o unitate naţională care practic nu mai exista datorită rapturilor teritoriale din 1940. Am precizat că sunt două momente total diferite. 1933 este un an de pace la mijlocul perioadei interbelice, caracterizat prin existenţa regimului democratic, în ciuda ascensiunii forţelor de extremă dreapta, a crizei economice şi a antagonismelor sociale care măcinau sistemul democratic interbelic. De asemenea, în ciuda cenzurii, exista o presă de partid care exprima opinia diferitelor formaţiuni existente. 1943 este anul al treilea de când România luptă contra Aliaţilor de partea Axei, sistemul politic era unul autoritar, avându-l în frunte pe mareşalul Antonescu, partidele politice erau interzise, presa de partid nu mai exista. La cincisprezece ani de la Unire, în 1933, pe plan extern se remarcă ascensiunea la putere a naţional-socialismului şi inaugurarea oficială a politicii de revanşă, pe plan intern este anul unor conflicte sociale acute cum ar fi grevele de la Griviţa din ianuarie-februarie, ascensiunea Gărzii de Fier şi conflictele grave între autorităţile statului şi legionari. Presa anului 1933 trebuie analizată diferit în privinţa interpretărilor pe care le dă momentului 1 Decembrie 1918. Există cotidiane orientate spre dreapta, cum ar fi Universul, altele cu orientare de stânga ca Dimineaţa sau Lupta, presa de partid, cum ar fi ziarele principalelor partide politice – Viitorul (P.N.L.) şi Dreptatea (P.N.Ţ.), publicaţii ale grupărilor cu program social – Lumea Nouă (P.S.D.) şi Axa (revistă cu orientare legionară). Universul din 2 decembrie 1933 publică în coloanele sale două articole referitoare la 1 Decembrie, unul dintre ele semnat Octavian Goga, având titlul îngroşat cu majuscule pe prima pagină, „15 ani de la Unirea Ardealului“. Un prim articol care probabil exprima poziţia ziarului face referire la Mihai Viteazul şi Unirea de la 1600, jertfele făcute pentru unitatea naţională realizată în 1918; de asemenea, se precizează că Unirea s-a făcut conform principiilor stabilite de Marile Puteri învingătoare în 1918, principiile autodeterminării şi  naţionalităţilor; ameninţarea revizionismului nu este trecută cu vederea, fiind amintite instrumentele militare care vor menţine unitatea (Mica Înţelegere) iar avertismentul ziarului îm-potriva revizionismului vizează atât Londra cât şi Budapesta:

„În ziua istorică de 1 Decembrie 1918, românii adunaţi în glorioasa cetate a Albei Iulia, în care Mihai Viteazul intrase triumfător, în 1599 în fruntea oştirii sale şi se proclamase domn al Ardealului, au sfărmat lanţurile robiei şi au salutat cu bucurie ceasul mult dorit şi aşteptat de veacuri al liberării lor, ca şi a celorlalte naţiuni subjugate din fosta monarhie dualistă habsburgică. Prin actul de la Alba Iulia nu s-a proclamat numai unirea platonică sub forma unei dorinţe; ci s-a decretat solemn nulitatea compromisului din 1867 prin care Ardealul a fost anexat la Ungaria, împotriva voinţei întregii populaţii româneşti şi alipirea pentru totdeauna tuturor teritoriilor cuprinse între Tisa şi Carpaţi, la regatul României, în virtutea principiului naţionalităţii şi al dreptului de autodeterminare, recunoscute de puterile victorioase ca bază temeinică a păcii. În urma jertfelor grele făcute de români şi de aliaţii lor, în cel mai cumplit război ce l-a cunoscut istoria omenirii, s-a clădit actuala Europă de drept. Astfel s-a integrat într-un organism puternic şi unitar, România Mare, în frontierele sale fireşti, etnice şi politice, care sunt şi rămân inviolabile. Nimeni nu va putea zdruncina acest aşezământ, armonios construit al patriei noastre; nimeni nu va cuteza nepedepsit, să violeze frontierele noastre şi să nesocotească drepturile consfiinţite de tratate. Acum, când agitatorii revizionismului încearcă din nou să reînvie epoca asupririi popoarelor trebuie să ştie toată lumea de la Budapesta până la Londra, ca românii, alături de Mica Înţelegere, îşi vor sacrifica viaţa, dar nu vor ceda un petic din teritoriul ţării pe veci reîntregite! Dacă amicii agitatorilor, de oriunde vor fi ei, doresc dezlănţuirea războiului, n-au decât să o spună făţiş. Asupra lor va cădea răspunderea, căci frontierele noastre de astăzi se confundă cu viţa liberă a poporului român pentru care s-au sacrificat opt sute de mii de vieţi!“[1].

Articolul lui Octavian Goga din acelaşi ziar are o notă sumbră, sugerând un complot împotriva românismului care are două componente: pe plan intern, străinii, care submineză naţiunea română şi planul extern reprezentat de revizionism. Cauza ascensiunii minoritare ar fi reprezentată de decăderea de după 1918 până în 1933, a principiului naţional, „al vechiului nostru secret de familie“ cum îi spune Goga. Finalul este mai optimist, redând încrederea într-o mult aşteptată primenire naţională:

„Bucuria pe care o simţeam întotdeauna la aniversarea adunării de la Alba Iulia, îmi pare astăzi încadrată într-un chenar de doliu. Iată, în sfârşit, că slăbiciunea noastră crescândă în opera consolidării de stat a ajuns la scadenţă. Lipsa unei idei conducătoare, la adăpostul căreia să se organizeze metodic patrimoniul unirii, după cincisprezece ani ne-a dat atmosfera actuală de depresiune autohtonă şi hipertensiune minoritară. Uitaţi-vă împrejur, ambele flancuri ale regatului nostru de odinioară: se văd pe toată linia roadele nefaste ale eclipsei care de la război încoace a atins principiul naţional, vechiul nostru secret de familie. Străinismul triumfător şi-a întins reţeaua care începe să ne strângă de gât. Firele urzite cu mult meşteşug se resimt peste capetele noastre. Paralel cu această subminare lăuntrică, se desfăşoară planul de acţiune externă a duşmanilor noştri. O propagandă bine chibzuită pusă în serviciul cauzei lor împânzeşte continentul. Revizionismul în cercurile politice din Occident a atins proporţii necunoscute încă. Vedeţi, deci, cadrul în care se înfăţişează sărbătoarea noastră. Sunt convins că tocmai această tristă părăginire va chema la viaţă germenul unei primeniri. România batjocorită trebuie să se smulgă din umilirea ei. Un vânt nou de înnoire începe să bată şi gânduri proaspete se ridică din marele rezervor al mulţimii anonime. Românismul îşi va cuceri a doua oară albia lui, de astă dată definitivă“[2].

Un alt articol semnat Alexandru Lapedatu identifica drept cauze ale situaţiei din anul 1933 criza materială şi morală ce s-a abătut  asupra lumii, dar şi păcatele românilor, care ne-au făcut să credem că unirea este suficientă fără o politică de consolidare naţională şi dezvoltare economică; face un apel pentru ca „conştiinţele româneşti de pretutindeni să se unească într-un puternic zid de apărare şi de sprijinire a patriei“.[3] Calendarul condus de Nichifor Crainic relatează şi el despre Unire. Articolul semnat „Calendarul“ prezintă actul Unirii ca pe un fapt „fatal“, de neevitat, fiind prin el însuşi un act al firii:

„Fapta de la 1 decembrie 1918 depăşeşte, prin forţa ei de acţiune în evoluţia poporului românesc, evenimentul provincial al unei manifestări de voinţă. Unirea sărbătorească ce ne reţine în această clipă prezumtivă, s-a produs din determinisme fatale, nu numai în românitatea adunată la Alba Iulia, unde se proclama alipirea Ardealului, Banatului şi a ţinuturilor Crişanei ţării libere, ci şi în inimile româneşti a celorlalte provincii subjugate stăpânirilor vitrege. Data fixă a evenimentului acaparează unirea cu două zile mai devreme produsă a Bucovinei, smulgerea întârziată din haosul unei revoluţii trecătoare a Basarabiei. E ziua marii întrupări naţionale, pe care Ardealul o prezidează cu justificată preferinţă, pentru că de la această dată forţele naţionale, se pot socoti adunate pentru totdeauna în albia lor firească“[4].

Un alt cotidian de dreapta a fost Cuvântul condus de Nae Ionescu. Articolul După 15 ani“, semnat „Cuvântul“, vorbeşte despre faptul că „Ardealul este victoria românească cea mai de preţ“ şi se critică politica „de speţă inferioară“ din perioada 1918-1933:

„15 ani de politică măruntă, cotidiană, tristă între orizonturile inferioare, nu pot umbri un fapt făcut să treacă prin timpuri. Ardealul cucerit, Ardealul Marelui Rege Ferdinand, este şi astăzi ca şi atunci, în primul ceas, un miracol naţional în a cărui lumină va trăi pentru totdeauna istoria românilor. La o depărtare de un deceniu şi jumătate, emoţia regăsirii este aceiaşi, înobilată de sentimentul ca ce s-a făcut, pentru dreptate s-a făcut. Recâştigat fiinţei noastre fizic, reintegrat spiritului şi culturii noastre, Ardealul rămâne victoria românească cea mai scumpă“[5]. Un alt articol este „1 Decembrie“ semnat de Vladimir Ionescu. Publicistul argumentează Unirea din perspectiva unei unităţi transcendentale, spirituale care ar fi existat din punct de vedere etnic şi lingvistic osificată de jertfele eroilor căzuţi pentru unitatea politică de-a lungul timpurilor:

„Era mai mult decât o decizie românească, era o sentinţă a istoriei pe care oamenii o rosteau, dar care înfăţişa nu numai voinţa lor, ci depăşiind-o, transcendând-o, voinţa tuturor dinainte de ei jertfiţi în curgerea veacurilor pentru plinirea întregirii noastre. Astfel ziua de 1 Decembrie nu înregistra mai mult decât votul unei adunări şi consimţământul generaţiilor în viaţă, înregistra actul final, abutismentul unei deveniri istorice pe care nimic n-o putuse împiedica şi care se desăvârşea acum dintr-o poruncă mai presus de puterea omului. Sufragiul de la Alba-Iulia şi de pe tot cuprinsul ardelenesc, sacrificiul eroic al ostaşului din Vechiul Regat n-au fost decât ultimele etape ale unei sforţări, ale unei tendinţe, ale unei voinţe permanente, care în pofida vrajmăşiilor şi piedicilor vremelnice, se desfăşurau irezistibile spre ţinta firească: unitatea teritorială, politică a rasei“[6]. Apoi critica se îndreaptă contra clasei politice postbelice care nu s-a ridicat la înălţimea momentului Unirii, nu a înţeles noua realitate teritorială, spirituală, etnică, economică şi culturală:

„Căci înaintea noastră stătea o formidabilă operă ce se cerea realizată. Însufleţirea o aveam, fireşte. Ne-au lipsit, însă, conducătorii capabili să utilizeze în condiţii optime uriaşa forţă pe care naţia în-treagă le-o punea la dispoziţie pentru lucrarea de construcţie a noului stat românesc. Căci cu toate marile însuşiri ale unora dintre ei, ei rămâneau în vechea ţară ca şi în ţinuturile alipite, oamenii zilei de ieri. Căci oricâtă sforţare ar fi prestat pentru înţelegerea noilor vremi, erau osândiţi să fie depăşiţi de cerinţele şi realizările ceasului. De aici zig-zagurile şi ezitările, întoarcerile şi întârzierile, falsificările şi erorile care marchează aceşti cincisprezece ani. În ciuda acestor poticneli, pe deasupra greşelilor unei clase diriguitoare nepregătite pentru sarcina pe care i-o hărăzise împrejurările şi a unor moravuri politice detestabile, vitalitatea noii alcături şi resursele rasei şi pământului românesc s-au afirmat cu o putere constructivă admirabilă. Ele au retezat veleităţi care ne pândeau profitoare şi au dezarmat intenţii care ar fi voit să profite de cea dintâi carenţă a conştiinţei şi instinctului naţional. Astăzi primejdia din afară nu mai există. Dacă istoria a poruncit Alba-Iulia, cincisprezece ani de trăire a unităţii şi opera de făurire a noii Românii mărturisesc mai puternic decât toate tâlcul şi dreptatea actului de la 1 decembrie 1918“[7].

Şi presa cu orientare de stânga a avut în coloanele sale articole referitoare la ziua de 1 decembrie 1918. Articolele sale, pe lângă evocarea momentului Unirii, au o ţintă antirevizionistă clară, de condamnare a Germaniei naţional-socialiste pe plan extern, precum şi a organizaţiilor naţionaliste pe plan intern, care prin politica lor duc lumea la sfărâmarea tratatelor care garantează frontierele naţionale; această politică naţionalistă care caracterizează deceniul patru ar fi împotriva ideii de libertate şi dreptate în concepţia ziariştilor cu orientare de stânga. Articolul semnat „Lupta“ din ziarul cu acelaşi nume trasează direcţiile de abordare ale stângii privind momentul 1 decembrie 1918:

„Se împlinesc acum 15 ani de la această dată care este şi aceea a întemeierii noii Românii. Dacă o mie de ani de robie n-au putut împiedica venirea acestei date, nebuni sunt acei care cred că ea mai poate fi vreodată desfiinţată din istoria naţională a românilor. Pe veci fie sfiinţit sângele care a curs pentru dezrobirea aceasta milenară, pe veci rămână sfiinţit numele Regelui şi patrioţilor care au condus românismul la această izbândă“[8]. Un alt articol semnat „Dimineaţa“ atacă mult mai direct revizionismul, deşi nu lipsesc fotografii cu Alba Iulia, Cluj şi vechea frontieră de la Turnu Roşu, materiale semnate de Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Dr. C. Angelescu, Dr. N. Lupu:

„Se împlinesc 15 ani, de la întregirea României. Anul acesta ziua de 1 Decembrie are o semnificaţie mai adâncă decât oricând. Pentru că anul acesta s-a accentuat mai vârtos decât până acum propaganda revizionistă. Şi pentru că anul acesta ideea de revanşă a prins mai mult teren. Triumful curentelor şovine, oricât de vremelnic ar fi, pune în primejdie grea ideea de pace şi de aşezare a continentului pe temeiul actualelor tratate. Pregătirile de război ale Germaniei hitleriste sunt evidente pentru toată lumea. 1 Decembrie, în această atmosferă grea de vrăjmăşie, trebuie să însemne afirmarea categorică a păcii pe temeiurile ei actuale. Tratatele de pace de azi au izvorât din jertfa milioanelor de morţi din toate tranşeele, care au brăzdat pământul Europei. Toţi aceştia au murit pentru o aşezare mai bună şi mai dreaptă. Cel ce se gândeşte să reînvieze, prin forţă, nedreptele aşezări din 1916, încearcă o nebunie. Iar acele curente care, aici, în România, se aliază inconştient unor asemenea mişcări dovedesc prin aceasta o totală lipsă de pregătire politică, o rătăcire criminală. 1 Decembrie cheamă masa poporului român să apere pacea şi tratatele de pace. Această apărare nu se poate face decât în numele marilor principii, care au prezidat dezbateriile de la Versailles. Libertatea popoarelor, dreptul lor la autodeterminare, iată principiile legate de tratate, principiile legate de ideea de pace. Politica revizionistă şi cea revanşardă nu pot fi combătute decât prin afirmarea ideii de dreptate şi libertate“[9]. De asemenea sunt articole referitoare la Unirea Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, partenerele din Mica Înţelegere ceea ce vrea să demonstreze unitatea şi drumul comun al celor trei state pe drumul apărării statu quo-ului stabilit la Versailles.

Şi partidele politice au reflectat în presa lor momentul 1 decembrie 1918. Principalele formaţiuni, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal (în continuare P.N.Ţ. şi P.N.L), au încercat să monopolizeze momentul, să reliefeze rolul lor în evenimente şi să îşi atace adversarul. În general, articolele din organele de presă Dreptatea şi Viitorul sunt îmbibate de ceea ce putem numi politicianism. În Dreptatea, articolul 1 Decembrie“, nesemnat, se referă la rolul fruntaşilor P.N.Ţ. În Unire, face o legătură între lupta de eliberare naţională şi democraţia ţărănească, forma viabilă pentru conducerea statului în opinia ţărăniştilor, dar nu lipsesc nici atacurile la adresa liberalilor:

„Astăzi 1 Decembrie se împlinesc 15 ani de când Ardealul s-a alipit la patria mumă ca un comandament inexorabil al istoriei. Instrumentul politic prin care au vorbit destinele supreme a fost partidul naţional, prin corifeii săi Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod şi Ciceo Pop, care au continuat lupta lor de eliberare naţională printr-o luptă de ridicare a norodului la democraţie, legalitate constituţională şi în-frăţire generală cu celelalte provincii ş…ţ La Londra în urma unei bune susţinute campanii, se pune cu îndrăzneală chestia revizuirii tratatului de la Trianon. Trebuie să se ştie, însă, că România Mare nu s-a creat prin tratatul de la Trianon şi nici prin alte tratate internaţionale. Ea este rodul voinţei unanime a poporului de dincolo de Carpaţi, voinţa exprimată la 1 Decembrie 1918, a cărei aniversare de 15 ani o sărbătorim peste câteva zile. Această voinţă a creat România Mare, dictată de un destin superior. Şi a fost porunca lui Dumnezeu ca să se înfăptuiască pentru a face dreptate neamului care a muncit şi suferit pe aceste plaiuri. România Mare nu este numai înfăptuire politică, ci una morală ş…ţ. Fără o democraţie ţărănească solidaritatea organismului nou creat este iluzorie. Şi a fost o dovadă de un puternic şi just instinct politic, că exponenţii Ardealului politic s-au adresat pentru întemeierea unui instrument regnicolar de realizări practice şi de gospodărire a ţării tocmai mişcării ţărăneşti din Vechiul Regat. Unirea patridului naţional cu cel ţărănesc rămâne cea mai bună garanţie de ştiinţă şi putinţă a apărării patrimoniului naţional de la Alba Iulia. În fiecare an partidul naţional-ţărănesc prăznuieşte dat de 1 Decembrie ş…ţ. Cu ce se prezintă partidul liberal în faţa dateai istorice de 1 Decembrie? Opinia publică nu-i sprijină în acţiunea lor. Ardealul, nu a găsit de cuviinţă să-l reprezinte în cabinetul lor: o eroare imensă în actualele împrejurări. Prin instaurarea liberalilor la conducerea treburilor publice, glasul ţărănimii nu se mai aude nici el în înaltele sfere, iar plutocraţia s-a aşezat la banchet fără griji şi fără pudoare. Aceasta, după 15 ani“[10].

Interpretarea ţărănistă referitoare la 1 Decembrie este una mai mult decât subiectivă. Rolul partidelor naţional şi ţărănesc în în-făptuirea Unirii este fără îndoială unul important. Dar se ocultează rolul Aliaţilor prin încercarea de aruncare în derizoriu a tratatului de la Trianon, care a însemnat pe plan internaţional recunoaşterea Unirii de jure. Apoi rolul P.N.L. este minimalizat, pentru ţărănişti fiind doar un reprezentant al plutocraţiei, care odată venită la conducerea statului nu mai ţine cont de dorinţele majorităţii populaţiei care era alcătuită din ţărani. Această interpretare radicală a momentului 1 Decembrie are rolul de a descalifica P.N.L. în ochii opiniei publice, în speranţa unei readuceri la putere a P.N.Ţ. pe baza  exploatării unei probleme sensibile pentru opinia publică românească interbelică: problema unităţii naţionale. Exagerările privind rolul pozitiv al P.N.Ţ. şi denigrarea adversarului au clar un  obiectiv electoral.

Liberalii au răspuns  şi ei la aceste atacuri. Viitorul prin articolul „Politica de unificareprezintă politica liberală drept una pozitivă pentru „sudura definitivă a provinciilor alipite“[11] şi se critică politica P.N.Ţ. care ar avea o tendinţă regionalistă, contrară unităţii. Un alt articol, Aniversarea Unirii Ardealului“, pune  accentul pe toleranţa românilor, repulsia pe care aceştia o simt faţă de ura de rasă, ceea ce înfăţişează un popor cu un spirit liberal accentuat, favorabil deci liberalismului. Sunt condamnate de asemenea manifestările revizionismului maghiar, dar în opinia liberalilor aceste manifestări nu pot duce la schimbări teritoriale, nu sunt un pericol pentru statul român:

„Hotărârea de unire a Ardealului a avut pecetea autentică a nobleţei neamului nostru. Am dat de la început dovada că deşi deveniţi stăpâni ai situaţiei ne repugnă ura de rasă, că înţelegem să fim toleranţi faţă de cei de alte neamuri. Or, se ştie că toleranţa, ospitalitatea şi regimul de libertate sunt virtuţi ce nu caracterizează decât pe băştinaşi, pe autohtonul cu adânci rădăcini în pământul românesc. Astăzi aniversarea unirii Ardealului coincide cu manifestaţiile din ce în ce mai furibunde promovate de revizionismul maghiar. Prin falsuri, calomnii, invenţii ridicole şi mai ales corupţie, Ungaria feudală şi-a creat pretutindeni cete de mercenari, care luptă împotriva integrităţii ţării noastre. Primejdia propagandei duşmane o vedem, dar ea nu ne înspăimântă. Un popor care în ceasurile supreme ale biruinţei a dat dovadă de atâta înălţare sufletească nu are de ce să se teamă. Dreptatea cauzei noastre e atât de limpede, încât orice argument sofist cade de la sine“[12].

Stânga radicală, prin intermediul ziarului Lumea Nouă, organ al Partidului Social-Democrat, nu face referiri la 1 Decembrie. Titlurile din preajma acestei zile au caracter predominant socialist, ocupându-se de problema alegerilor, problema exploatării ţărănimii de către cămătari, lupta de clasă etc. Îndreptarea, organ al Partidului Poporului, Axa, revistă de orientare legionară, Ţara Noastră (Partidul Naţional Agrar) nu fac nici ele, surprinzător, referiri la 1 Decembrie 1918.

*

Anul 1943 vine cu o perspectivă diferită în presa românească asupra momentului 1 Decembrie 1918. Datele problemei sunt acum altele. În primul rând este al treilea an de război alături de Germania şi Puterile Axei. Articolele apărute în presă cu ocazia zilei de 1 Decembrie sunt concepute prin mărimea lor şi titlurile de prima pagină să consolideze unitatea naţională a naţiunii ţinând cont de momentele grele prin care trecea ţara. Însă aceste articole nu uită să amintească de problema Transilvaniei de Nord-Vest, fără de care „nimeni nu ne poate avea întregi, fără suflet“[13] cum se exprima vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. De altfel problema Ardealului de Nord este prezentă în toate articolele omagiale apărute cu ocazia  a 25 de ani de la Unire. Universul având pe prima pagină titlul mare Un pătrar de veac de la Unirea Transilvaniei“, apărut în 2 decembrie, are o sumedenie de articole referitoare la momentul 1 Decembrie 1918. Unul este semnat chiar „Universul“:

„De mult, de totdeauna, în sufletele celor de dincolo şi dincoace de Carpaţi, în minţile celor care vorbeau aceiaşi limbă, în inimile cărora pulsa acelaşi sânge, adânc înrădăcinată era ideea unităţii şi toţi cărturarii vremii, toate marile personalităţi ale neamului, considerau că prima datorie a vieţii lor este să ţină mereu trează conştiinţa naţională, mereu aprinsă flacăra unităţii naţionale în vederea relizării mult aşteptate a visului milenar al unirii. Providenţa a făcut ca din pleiada bărbaţilor de inimă, bărbaţilor cu adevărat simţ patriotic despre care vorbea aşa de frumos marele rege, să-şi afirme la momentul oportun voinţa ca mandatari ai aspiraţiilor naţionale, oameni întregi ale căror nume vor rămâne vecinic întipărite în amintirea generaţiilor ce vor veni: Ion I. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, ostaşi ca Averescu şi Prezan, iar dintre cei de partea cealaltă a Carpaţilor, Ciceo Pop, Vasile Goldiş, d-nii Iuliu Maniu, Al. Vaida , Aurel Vlad ş…ţ Cum s-a precizat încă de pe atunci, pe baza realităţilor incontestabile, unirea a fost o operă de voinţă manifestată de populaţia ţării, tratatul de la Trianon nefăcând altceva decât să ratifice voinţa creatoare şi liber exprimată a populaţiei Transilvaniei“[14].

Se observă şi aici că se neglijează rolul victoriei aliate din Primul Război Mondial, mai ales în contextul luptei comune a României de partea Axei la momentul Decembrie 1943. România Mare nu ar fi fost creată de tratatele de pace de după 1918,  ci datorită voinţei liber exprimate a poporului român din Transilvania care era majoritar, la care s-a adăugat şi voinţa unor minorităţi naţionale cum ar fi cea a saşilor. Spre deosebire de alte articole mai ales a celor care aparţineau înainte de presa de partid, în articolul din Universul sunt recunoscute meritele unei pleiade mai largi de oameni politici care au contribuit la realizarea Unirii. Un alt articol de data aceasta mult mai profund în semnificaţii şi de asemenea mult mai politizat este 1 Decembrie, semnat de Mihai Antonescu:

„Un sfert de veac de la marea unire după veacuri de zbuciumată suferinţă în Carpaţii noştri care ne sunt leagăn şi stăpân şi din care nicio putere de pe lume nu ne va putea clinti. Un sfert de veac de la sfânta şi dreapta unire care a mărturisit tuturor că unitatea pământului românesc nu este o împlinire convenţională pe care s-o poată face şi desface un tratat, ci o aşezare a dreptăţii, a voinţei noastre, a istoriei şi nevoilor Europei, pe care nimeni nu o poate atinge fără a lovi onoarea noastră, dreptatea şi înseşi legile Europei ş…ţ. Transilvania nu este pentru noi un pământ, un teritoriu, o provincie. Transilvania suntem noi toţi, este sufletul nostru şi nimeni nu ne poate avea întregi, fără suflet“[15].

Alături de ideea unei unităţi naţionale, care nu ţine cont de tratate, ci de voinţa poporului român, este prezentă şi ideea unei recuperări a Transilvaniei pierdute în august 1940 care ar fi leagănul naţiunii române. Se face aluzie la Germania care nu poate avea pentru totdeauna un aliat de nădejde în România daca nu va face în aşa fel încât ţara să-şi regăsească sufletul care este Transilvania. Sunt şi articole care evocă istoricul momentului 1 Decembrie, fotografii reprezentative mai ales din Alba Iulia şi ale personalităţilor care au participat la actul Unirii, modul cum s-a sărbătorit în ţară şi în Capitală evenimentul, rolul armatei în Unire toate acestea în numărul din 2 şi 3 decembrie 1943 al aceluiaşi ziar, Universul. Alt cotidian care a reflectat în paginile sale momentul 1 Decembrie 1918 a fost Timpul. Din sumedenia de articole apărute pe prima pagină în numărul din 2 Decembrie 1943 cel mai interesant este cel semnat T şi intitulat Unirea. Şi acest articol face referire clară la ideea nerenunţării la idealul naţional aşa cum a fost el conturat în Decembrie 1918,  ceea ce însemna recuperarea Transilvaniei de nord-vest:

Şi atunci, într-o Europă în plin război de răsturnătoare perspective, grija de a păstra fiinţa statului român în fundamentul lui politic, a precumpănit firescului elan care ne-ar fi zvârlit, apărători neînfricaţi dar jertfe în pură idealitate, la hotarele ce ni le dăduse dreptatea, după atâta zbucium şi năduf, sânge şi moarte. Au trecut de atunci trei ani în care sacrificiile noastre, sacrificii întru recâştigarea aceleiaşi dreptăţi, au dovedit mai ales începând din 22 iunie, îndeajuns setea noastră de dreptate. Am socotit că jertfa noastră oricât de mare pentru Răsărit, nu poate fi zadarnică pentru Apus. În cele 30 de luni de crâncen război, pe care neamul l-a dus şi-l duce încă încrezător în temeiurile marii lui cauze, nădejdiile noastre au fost cu atât mai ardente cu cât mai nebiruită a fost puterea noastră de dăruire pe frontul Răsăritului ş…ţ Ce-a de-a 25 aniversare a marelui act de la Alba Iulia ne dă astăzi, în această răscruce de destine certitudinea că neamul românesc trebuie să vieţuiască în întregul său în dreptele lui hotare, aşa cum au fost ele timp de 22 de ani. Această convingere au avut-o înaintaşii noştri şi au izbândit la 1 Decembrie 1918. Această convingere o nutrim noi astăzi, cu întărite temeiuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“[16].

În acelaşi număr apar decretul Unirii, felul cum s-a înfăptuit Unirea, felul cum s-a sărbătorit Unirea la Bucureşti, cuvântările lui Iuliu Maniu şi ale regelui Ferdinand cu prilejul momentului 1 Decembrie 1918, fotografii ale personalităţilor participante la actul Unirii şi ale personajelor istorice: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca, Crişan, toate acestea întinse în primele cinci pagini ale Timpului. Numărul din 3 Decembrie 1943 al aceluiaşi cotidian are ca motto „Pe-al nostru steag e scris Unire“ şi relatează despre festivităţile din ţară: comemorarea de la Alba Iulia, Te-Deumul de la Patriarhie, Manifestările de la sala „Aro“, comemorarea de la Ateneul Român unde au participat şi refugiaţii români din Ardeal.

Presa românească interbelică a avut viziuni diferite faţă de un eveniment aşa de important pentru conştiinţa istorică românească, cum a fost 1 Decembrie 1918. Încercările de a interpreta momentul au dus de cele mai multe ori la denigrarea adversarului politic, la minimalizarea rolului său în actul Unirii, în contextul luptelor politice de la începutul anilor ’30. De asemenea o mare parte din interpretările momentului Unirii au eludat importanţa recunoaşterii Unirii prin intermediul sistemului de pace stabilit după 1918. Opiniile potrivit cărora Unirea a fost rodul dreptăţii milenare şi al unităţii etnico-spirituale a românilor nu sunt satisfăcătoare. Bineînţeles că aceste elemente nu pot fi negate, dar contextul internaţional de la sfârşitul Primului Război Mondial poate fi considerat primordial. Altfel, Unirea ar fi fost realizată mai devreme fără a ţine cont de factorii externi. Anul 1943, care reprezintă un sfert de veac de la momentul Unirii, vine cu o nouă perspectivă asupra momentului 1 Decembrie 1918.

Acum nu mai sunt importante denigrarea adversarului politic care de altfel nici nu mai există, cât crearea unei unităţi şi a unui moral ridicat în contextul agravării situaţiei internaţionale a României din cauza înfrângerilor suferite de armatele germano-române pe frontul de Răsărit. Momentul 1 Decembrie 1918 tinde să devină punctul cardinal de sprijin pe plan moral şi sufletesc, pentru a reda încrederea în destinul românilor ca neam şi în dreptatea cauzei lor care până la urmă va izbândi. Se spera probabil într-o întoarcere de situaţie asemănătoare cu cea de la sfârşitul lui 1918. De data aceasta, din păcate destinul României va fi tragic şi necruţător.


[1] Universul, 2 decembrie 1933.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Calendarul, 3 decembrie 1933.

[5] Cuvântul, 2 decembrie 1933.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Lupta, 2 decembrie 1933.

[9] Dimineaţa, 2 decembrie 1933.

[10] Dreptatea, 2 decembrie 1933.

[11] Viitorul, 3 decembrie 1933.

[12] Ibidem.

[13] „1 Decembrie“, în Universul din 2 decembrie 1943.

[14] Universul, 2 decembrie 1943.

[15] Ibidem.

[16] Timpul, 2 decembrie 1943.

Interpretări ale momentului 1 Decembrie 1918 în presa românească interbelică

Alexandru Mădescu

Presa românească a reflectat în paginile sale principalele sărbători ale mentalului colectiv românesc, cum ar fi: 10 mai, 24 ianuarie chiar şi 1 mai, deşi, interpretate nuanţat de principalele ziare din deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut. Sărbătoarea principală a colectivităţii româneşti a fost 1 Decembrie, zi care semnifica întregirea naţională a României prin Unirea Transilvaniei la Vechiul Regat, după ce în cursul aceluiaşi an Basarabia şi Bucovina se alăturaseră şi ele României. 1 Decembrie însemna an de an rememorarea publică a Unirii, încercarea de a crea în jurul acestei date o unitate spirituală şi naţională. Articolele din presă referitoare la acest moment au fost variate, influenţate atât de orientarea politico-ideologică a ziarului, de tipul publicaţiei (gazete de informaţie, ale partidelor politice), precum şi de ideile politico-ideologice ale autorilor articolelor, bineîn-ţeles, dacă era cazul ca aceste articole să fie semnate, pentru că de multe ori ele nu erau semnate. Momentele în care sărbătoarea Unirii a fost foarte bine reliefată au fost aniversările decenale precum şi cele semidecenale. În analiza mea mi-am propus să reliefez două momente radical diferite de sărbătorire a momentului 1 Decembrie 1918; interpretările lui 1 Decembrie în presa anilor 1933 şi 1943, adică la un deceniu şi jumătate de la marele eveniment, şi la 25 de ani, un sfert de veac de la o unitate naţională care practic nu mai exista datorită rapturilor teritoriale din 1940. Am precizat că sunt două momente total diferite. 1933 este un an de pace la mijlocul perioadei interbelice, caracterizat prin existenţa regimului democratic, în ciuda ascensiunii forţelor de extremă dreapta, a crizei economice şi a antagonismelor sociale care măcinau sistemul democratic interbelic. De asemenea, în ciuda cenzurii, exista o presă de partid care exprima opinia diferitelor formaţiuni existente. 1943 este anul al treilea de când România luptă contra Aliaţilor de partea Axei, sistemul politic era unul autoritar, avându-l în frunte pe mareşalul Antonescu, partidele politice erau interzise, presa de partid nu mai exista. La cincisprezece ani de la Unire, în 1933, pe plan extern se remarcă ascensiunea la putere a naţional-socialismului şi inaugurarea oficială a politicii de revanşă, pe plan intern este anul unor conflicte sociale acute cum ar fi grevele de la Griviţa din ianuarie-februarie, ascensiunea Gărzii de Fier şi conflictele grave între autorităţile statului şi legionari. Presa anului 1933 trebuie analizată diferit în privinţa interpretărilor pe care le dă momentului 1 Decembrie 1918. Există cotidiane orientate spre dreapta, cum ar fi Universul, altele cu orientare de stânga ca Dimineaţa sau Lupta, presa de partid, cum ar fi ziarele principalelor partide politice – Viitorul (P.N.L.) şi Dreptatea (P.N.Ţ.), publicaţii ale grupărilor cu program social – Lumea Nouă (P.S.D.) şi Axa (revistă cu orientare legionară). Universul din 2 decembrie 1933 publică în coloanele sale două articole referitoare la 1 Decembrie, unul dintre ele semnat Octavian Goga, având titlul îngroşat cu majuscule pe prima pagină, „15 ani de la Unirea Ardealului“. Un prim articol care probabil exprima poziţia ziarului face referire la Mihai Viteazul şi Unirea de la 1600, jertfele făcute pentru unitatea naţională realizată în 1918; de asemenea, se precizează că Unirea s-a făcut conform principiilor stabilite de Marile Puteri învingătoare în 1918, principiile autodeterminării şi naţionalităţilor; ameninţarea revizionismului nu este trecută cu vederea, fiind amintite instrumentele militare care vor menţine unitatea (Mica Înţelegere) iar avertismentul ziarului îm-potriva revizionismului vizează atât Londra cât şi Budapesta:

„În ziua istorică de 1 Decembrie 1918, românii adunaţi în glorioasa cetate a Albei Iulia, în care Mihai Viteazul intrase triumfător, în 1599 în fruntea oştirii sale şi se proclamase domn al Ardealului, au sfărmat lanţurile robiei şi au salutat cu bucurie ceasul mult dorit şi aşteptat de veacuri al liberării lor, ca şi a celorlalte naţiuni subjugate din fosta monarhie dualistă habsburgică. Prin actul de la Alba Iulia nu s-a proclamat numai unirea platonică sub forma unei dorinţe; ci s-a decretat solemn nulitatea compromisului din 1867 prin care Ardealul a fost anexat la Ungaria, împotriva voinţei întregii populaţii româneşti şi alipirea pentru totdeauna tuturor teritoriilor cuprinse între Tisa şi Carpaţi, la regatul României, în virtutea principiului naţionalităţii şi al dreptului de autodeterminare, recunoscute de puterile victorioase ca bază temeinică a păcii. În urma jertfelor grele făcute de români şi de aliaţii lor, în cel mai cumplit război ce l-a cunoscut istoria omenirii, s-a clădit actuala Europă de drept. Astfel s-a integrat într-un organism puternic şi unitar, România Mare, în frontierele sale fireşti, etnice şi politice, care sunt şi rămân inviolabile. Nimeni nu va putea zdruncina acest aşezământ, armonios construit al patriei noastre; nimeni nu va cuteza nepedepsit, să violeze frontierele noastre şi să nesocotească drepturile consfiinţite de tratate. Acum, când agitatorii revizionismului încearcă din nou să reînvie epoca asupririi popoarelor trebuie să ştie toată lumea de la Budapesta până la Londra, ca românii, alături de Mica Înţelegere, îşi vor sacrifica viaţa, dar nu vor ceda un petic din teritoriul ţării pe veci reîntregite! Dacă amicii agitatorilor, de oriunde vor fi ei, doresc dezlănţuirea războiului, n-au decât să o spună făţiş. Asupra lor va cădea răspunderea, căci frontierele noastre de astăzi se confundă cu viţa liberă a poporului român pentru care s-au sacrificat opt sute de mii de vieţi!“[1].

Articolul lui Octavian Goga din acelaşi ziar are o notă sumbră, sugerând un complot împotriva românismului care are două componente: pe plan intern, străinii, care submineză naţiunea română şi planul extern reprezentat de revizionism. Cauza ascensiunii minoritare ar fi reprezentată de decăderea de după 1918 până în 1933, a principiului naţional, „al vechiului nostru secret de familie“ cum îi spune Goga. Finalul este mai optimist, redând încrederea într-o mult aşteptată primenire naţională:

„Bucuria pe care o simţeam întotdeauna la aniversarea adunării de la Alba Iulia, îmi pare astăzi încadrată într-un chenar de doliu. Iată, în sfârşit, că slăbiciunea noastră crescândă în opera consolidării de stat a ajuns la scadenţă. Lipsa unei idei conducătoare, la adăpostul căreia să se organizeze metodic patrimoniul unirii, după cincisprezece ani ne-a dat atmosfera actuală de depresiune autohtonă şi hipertensiune minoritară. Uitaţi-vă împrejur, ambele flancuri ale regatului nostru de odinioară: se văd pe toată linia roadele nefaste ale eclipsei care de la război încoace a atins principiul naţional, vechiul nostru secret de familie. Străinismul triumfător şi-a întins reţeaua care începe să ne strângă de gât. Firele urzite cu mult meşteşug se resimt peste capetele noastre. Paralel cu această subminare lăuntrică, se desfăşoară planul de acţiune externă a duşmanilor noştri. O propagandă bine chibzuită pusă în serviciul cauzei lor împânzeşte continentul. Revizionismul în cercurile politice din Occident a atins proporţii necunoscute încă. Vedeţi, deci, cadrul în care se înfăţişează sărbătoarea noastră. Sunt convins că tocmai această tristă părăginire va chema la viaţă germenul unei primeniri. România batjocorită trebuie să se smulgă din umilirea ei. Un vânt nou de înnoire începe să bată şi gânduri proaspete se ridică din marele rezervor al mulţimii anonime. Românismul îşi va cuceri a doua oară albia lui, de astă dată definitivă[2].

Un alt articol semnat Alexandru Lapedatu identifica drept cauze ale situaţiei din anul 1933 criza materială şi morală ce s-a abătut asupra lumii, dar şi păcatele românilor, care ne-au făcut să credem că unirea este suficientă fără o politică de consolidare naţională şi dezvoltare economică; face un apel pentru ca „conştiinţele româneşti de pretutindeni să se unească într-un puternic zid de apărare şi de sprijinire a patriei“.[3] Calendarul condus de Nichifor Crainic relatează şi el despre Unire. Articolul semnat „Calendarul“ prezintă actul Unirii ca pe un fapt „fatal“, de neevitat, fiind prin el însuşi un act al firii:

„Fapta de la 1 decembrie 1918 depăşeşte, prin forţa ei de acţiune în evoluţia poporului românesc, evenimentul provincial al unei manifestări de voinţă. Unirea sărbătorească ce ne reţine în această clipă prezumtivă, s-a produs din determinisme fatale, nu numai în românitatea adunată la Alba Iulia, unde se proclama alipirea Ardealului, Banatului şi a ţinuturilor Crişanei ţării libere, ci şi în inimile româneşti a celorlalte provincii subjugate stăpânirilor vitrege. Data fixă a evenimentului acaparează unirea cu două zile mai devreme produsă a Bucovinei, smulgerea întârziată din haosul unei revoluţii trecătoare a Basarabiei. E ziua marii întrupări naţionale, pe care Ardealul o prezidează cu justificată preferinţă, pentru că de la această dată forţele naţionale, se pot socoti adunate pentru totdeauna în albia lor firească[4].

Un alt cotidian de dreapta a fost Cuvântul condus de Nae Ionescu. Articolul După 15 ani“, semnat „Cuvântul“, vorbeşte despre faptul că „Ardealul este victoria românească cea mai de preţşi se critică politica „de speţă inferioară“ din perioada 1918-1933:

„15 ani de politică măruntă, cotidiană, tristă între orizonturile inferioare, nu pot umbri un fapt făcut să treacă prin timpuri. Ardealul cucerit, Ardealul Marelui Rege Ferdinand, este şi astăzi ca şi atunci, în primul ceas, un miracol naţional în a cărui lumină va trăi pentru totdeauna istoria românilor. La o depărtare de un deceniu şi jumătate, emoţia regăsirii este aceiaşi, înobilată de sentimentul ca ce s-a făcut, pentru dreptate s-a făcut. Recâştigat fiinţei noastre fizic, reintegrat spiritului şi culturii noastre, Ardealul rămâne victoria românească cea mai scumpă[5]. Un alt articol este „1 Decembrie“ semnat de Vladimir Ionescu. Publicistul argumentează Unirea din perspectiva unei unităţi transcendentale, spirituale care ar fi existat din punct de vedere etnic şi lingvistic osificată de jertfele eroilor căzuţi pentru unitatea politică de-a lungul timpurilor:

„Era mai mult decât o decizie românească, era o sentinţă a istoriei pe care oamenii o rosteau, dar care înfăţişa nu numai voinţa lor, ci depăşiind-o, transcendând-o, voinţa tuturor dinainte de ei jertfiţi în curgerea veacurilor pentru plinirea întregirii noastre. Astfel ziua de 1 Decembrie nu înregistra mai mult decât votul unei adunări şi consimţământul generaţiilor în viaţă, înregistra actul final, abutismentul unei deveniri istorice pe care nimic n-o putuse împiedica şi care se desăvârşea acum dintr-o poruncă mai presus de puterea omului. Sufragiul de la Alba-Iulia şi de pe tot cuprinsul ardelenesc, sacrificiul eroic al ostaşului din Vechiul Regat n-au fost decât ultimele etape ale unei sforţări, ale unei tendinţe, ale unei voinţe permanente, care în pofida vrajmăşiilor şi piedicilor vremelnice, se desfăşurau irezistibile spre ţinta firească: unitatea teritorială, politică a rasei“[6]. Apoi critica se îndreaptă contra clasei politice postbelice care nu s-a ridicat la înălţimea momentului Unirii, nu a înţeles noua realitate teritorială, spirituală, etnică, economică şi culturală:

„Căci înaintea noastră stătea o formidabilă operă ce se cerea realizată. Însufleţirea o aveam, fireşte. Ne-au lipsit, însă, conducătorii capabili să utilizeze în condiţii optime uriaşa forţă pe care naţia în-treagă le-o punea la dispoziţie pentru lucrarea de construcţie a noului stat românesc. Căci cu toate marile însuşiri ale unora dintre ei, ei rămâneau în vechea ţară ca şi în ţinuturile alipite, oamenii zilei de ieri. Căci oricâtă sforţare ar fi prestat pentru înţelegerea noilor vremi, erau osândiţi să fie depăşiţi de cerinţele şi realizările ceasului. De aici zig-zagurile şi ezitările, întoarcerile şi întârzierile, falsificările şi erorile care marchează aceşti cincisprezece ani. În ciuda acestor poticneli, pe deasupra greşelilor unei clase diriguitoare nepregătite pentru sarcina pe care i-o hărăzise împrejurările şi a unor moravuri politice detestabile, vitalitatea noii alcături şi resursele rasei şi pământului românesc s-au afirmat cu o putere constructivă admirabilă. Ele au retezat veleităţi care ne pândeau profitoare şi au dezarmat intenţii care ar fi voit să profite de cea dintâi carenţă a conştiinţei şi instinctului naţional. Astăzi primejdia din afară nu mai există. Dacă istoria a poruncit Alba-Iulia, cincisprezece ani de trăire a unităţii şi opera de făurire a noii Românii mărturisesc mai puternic decât toate tâlcul şi dreptatea actului de la 1 decembrie 1918“[7].

Şi presa cu orientare de stânga a avut în coloanele sale articole referitoare la ziua de 1 decembrie 1918. Articolele sale, pe lângă evocarea momentului Unirii, au o ţintă antirevizionistă clară, de condamnare a Germaniei naţional-socialiste pe plan extern, precum şi a organizaţiilor naţionaliste pe plan intern, care prin politica lor duc lumea la sfărâmarea tratatelor care garantează frontierele naţionale; această politică naţionalistă care caracterizează deceniul patru ar fi împotriva ideii de libertate şi dreptate în concepţia ziariştilor cu orientare de stânga. Articolul semnat „Lupta“ din ziarul cu acelaşi nume trasează direcţiile de abordare ale stângii privind momentul 1 decembrie 1918:

„Se împlinesc acum 15 ani de la această dată care este şi aceea a întemeierii noii Românii. Dacă o mie de ani de robie n-au putut împiedica venirea acestei date, nebuni sunt acei care cred că ea mai poate fi vreodată desfiinţată din istoria naţională a românilor. Pe veci fie sfiinţit sângele care a curs pentru dezrobirea aceasta milenară, pe veci rămână sfiinţit numele Regelui şi patrioţilor care au condus românismul la această izbândă[8]. Un alt articol semnat „Dimineaţa“ atacă mult mai direct revizionismul, deşi nu lipsesc fotografii cu Alba Iulia, Cluj şi vechea frontieră de la Turnu Roşu, materiale semnate de Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Dr. C. Angelescu, Dr. N. Lupu:

„Se împlinesc 15 ani, de la întregirea României. Anul acesta ziua de 1 Decembrie are o semnificaţie mai adâncă decât oricând. Pentru că anul acesta s-a accentuat mai vârtos decât până acum propaganda revizionistă. Şi pentru că anul acesta ideea de revanşă a prins mai mult teren. Triumful curentelor şovine, oricât de vremelnic ar fi, pune în primejdie grea ideea de pace şi de aşezare a continentului pe temeiul actualelor tratate. Pregătirile de război ale Germaniei hitleriste sunt evidente pentru toată lumea. 1 Decembrie, în această atmosferă grea de vrăjmăşie, trebuie să însemne afirmarea categorică a păcii pe temeiurile ei actuale. Tratatele de pace de azi au izvorât din jertfa milioanelor de morţi din toate tranşeele, care au brăzdat pământul Europei. Toţi aceştia au murit pentru o aşezare mai bună şi mai dreaptă. Cel ce se gândeşte să reînvieze, prin forţă, nedreptele aşezări din 1916, încearcă o nebunie. Iar acele curente care, aici, în România, se aliază inconştient unor asemenea mişcări dovedesc prin aceasta o totală lipsă de pregătire politică, o rătăcire criminală. 1 Decembrie cheamă masa poporului român să apere pacea şi tratatele de pace. Această apărare nu se poate face decât în numele marilor principii, care au prezidat dezbateriile de la Versailles. Libertatea popoarelor, dreptul lor la autodeterminare, iată principiile legate de tratate, principiile legate de ideea de pace. Politica revizionistă şi cea revanşardă nu pot fi combătute decât prin afirmarea ideii de dreptate şi libertate“[9]. De asemenea sunt articole referitoare la Unirea Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, partenerele din Mica Înţelegere ceea ce vrea să demonstreze unitatea şi drumul comun al celor trei state pe drumul apărării statu quo-ului stabilit la Versailles.

Şi partidele politice au reflectat în presa lor momentul 1 decembrie 1918. Principalele formaţiuni, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal (în continuare P.N.Ţ. şi P.N.L), au încercat să monopolizeze momentul, să reliefeze rolul lor în evenimente şi să îşi atace adversarul. În general, articolele din organele de presă Dreptatea şi Viitorul sunt îmbibate de ceea ce putem numi politicianism. În Dreptatea, articolul 1 Decembrie“, nesemnat, se referă la rolul fruntaşilor P.N.Ţ. În Unire, face o legătură între lupta de eliberare naţională şi democraţia ţărănească, forma viabilă pentru conducerea statului în opinia ţărăniştilor, dar nu lipsesc nici atacurile la adresa liberalilor:

„Astăzi 1 Decembrie se împlinesc 15 ani de când Ardealul s-a alipit la patria mumă ca un comandament inexorabil al istoriei. Instrumentul politic prin care au vorbit destinele supreme a fost partidul naţional, prin corifeii săi Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod şi Ciceo Pop, care au continuat lupta lor de eliberare naţională printr-o luptă de ridicare a norodului la democraţie, legalitate constituţională şi în-frăţire generală cu celelalte provincii şţ La Londra în urma unei bune susţinute campanii, se pune cu îndrăzneală chestia revizuirii tratatului de la Trianon. Trebuie să se ştie, însă, că România Mare nu s-a creat prin tratatul de la Trianon şi nici prin alte tratate internaţionale. Ea este rodul voinţei unanime a poporului de dincolo de Carpaţi, voinţa exprimată la 1 Decembrie 1918, a cărei aniversare de 15 ani o sărbătorim peste câteva zile. Această voinţă a creat România Mare, dictată de un destin superior. Şi a fost porunca lui Dumnezeu ca să se înfăptuiască pentru a face dreptate neamului care a muncit şi suferit pe aceste plaiuri. România Mare nu este numai înfăptuire politică, ci una morală şţ. Fără o democraţie ţărănească solidaritatea organismului nou creat este iluzorie. Şi a fost o dovadă de un puternic şi just instinct politic, că exponenţii Ardealului politic s-au adresat pentru întemeierea unui instrument regnicolar de realizări practice şi de gospodărire a ţării tocmai mişcării ţărăneşti din Vechiul Regat. Unirea patridului naţional cu cel ţărănesc rămâne cea mai bună garanţie de ştiinţă şi putinţă a apărării patrimoniului naţional de la Alba Iulia. În fiecare an partidul naţional-ţărănesc prăznuieşte dat de 1 Decembrie şţ. Cu ce se prezintă partidul liberal în faţa dateai istorice de 1 Decembrie? Opinia publică nu-i sprijină în acţiunea lor. Ardealul, nu a găsit de cuviinţă să-l reprezinte în cabinetul lor: o eroare imensă în actualele împrejurări. Prin instaurarea liberalilor la conducerea treburilor publice, glasul ţărănimii nu se mai aude nici el în înaltele sfere, iar plutocraţia s-a aşezat la banchet fără griji şi fără pudoare. Aceasta, după 15 ani“[10].

Interpretarea ţărănistă referitoare la 1 Decembrie este una mai mult decât subiectivă. Rolul partidelor naţional şi ţărănesc în în-făptuirea Unirii este fără îndoială unul important. Dar se ocultează rolul Aliaţilor prin încercarea de aruncare în derizoriu a tratatului de la Trianon, care a însemnat pe plan internaţional recunoaşterea Unirii de jure. Apoi rolul P.N.L. este minimalizat, pentru ţărănişti fiind doar un reprezentant al plutocraţiei, care odată venită la conducerea statului nu mai ţine cont de dorinţele majorităţii populaţiei care era alcătuită din ţărani. Această interpretare radicală a momentului 1 Decembrie are rolul de a descalifica P.N.L. în ochii opiniei publice, în speranţa unei readuceri la putere a P.N.Ţ. pe baza exploatării unei probleme sensibile pentru opinia publică românească interbelică: problema unităţii naţionale. Exagerările privind rolul pozitiv al P.N.Ţ. şi denigrarea adversarului au clar un obiectiv electoral.

Liberalii au răspuns şi ei la aceste atacuri. Viitorul prin articolul „Politica de unificareprezintă politica liberală drept una pozitivă pentru „sudura definitivă a provinciilor alipite“[11] şi se critică politica P.N.Ţ. care ar avea o tendinţă regionalistă, contrară unităţii. Un alt articol, Aniversarea Unirii Ardealului“, pune accentul pe toleranţa românilor, repulsia pe care aceştia o simt faţă de ura de rasă, ceea ce înfăţişează un popor cu un spirit liberal accentuat, favorabil deci liberalismului. Sunt condamnate de asemenea manifestările revizionismului maghiar, dar în opinia liberalilor aceste manifestări nu pot duce la schimbări teritoriale, nu sunt un pericol pentru statul român:

„Hotărârea de unire a Ardealului a avut pecetea autentică a nobleţei neamului nostru. Am dat de la început dovada că deşi deveniţi stăpâni ai situaţiei ne repugnă ura de rasă, că înţelegem să fim toleranţi faţă de cei de alte neamuri. Or, se ştie că toleranţa, ospitalitatea şi regimul de libertate sunt virtuţi ce nu caracterizează decât pe băştinaşi, pe autohtonul cu adânci rădăcini în pământul românesc. Astăzi aniversarea unirii Ardealului coincide cu manifestaţiile din ce în ce mai furibunde promovate de revizionismul maghiar. Prin falsuri, calomnii, invenţii ridicole şi mai ales corupţie, Ungaria feudală şi-a creat pretutindeni cete de mercenari, care luptă împotriva integrităţii ţării noastre. Primejdia propagandei duşmane o vedem, dar ea nu ne înspăimântă. Un popor care în ceasurile supreme ale biruinţei a dat dovadă de atâta înălţare sufletească nu are de ce să se teamă. Dreptatea cauzei noastre e atât de limpede, încât orice argument sofist cade de la sine“[12].

Stânga radicală, prin intermediul ziarului Lumea Nouă, organ al Partidului Social-Democrat, nu face referiri la 1 Decembrie. Titlurile din preajma acestei zile au caracter predominant socialist, ocupându-se de problema alegerilor, problema exploatării ţărănimii de către cămătari, lupta de clasă etc. Îndreptarea, organ al Partidului Poporului, Axa, revistă de orientare legionară, Ţara Noastră (Partidul Naţional Agrar) nu fac nici ele, surprinzător, referiri la 1 Decembrie 1918.

*

Anul 1943 vine cu o perspectivă diferită în presa românească asupra momentului 1 Decembrie 1918. Datele problemei sunt acum altele. În primul rând este al treilea an de război alături de Germania şi Puterile Axei. Articolele apărute în presă cu ocazia zilei de 1 Decembrie sunt concepute prin mărimea lor şi titlurile de prima pagină să consolideze unitatea naţională a naţiunii ţinând cont de momentele grele prin care trecea ţara. Însă aceste articole nu uită să amintească de problema Transilvaniei de Nord-Vest, fără de care „nimeni nu ne poate avea întregi, fără suflet“[13] cum se exprima vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. De altfel problema Ardealului de Nord este prezentă în toate articolele omagiale apărute cu ocazia a 25 de ani de la Unire. Universul având pe prima pagină titlul mare Un pătrar de veac de la Unirea Transilvaniei“, apărut în 2 decembrie, are o sumedenie de articole referitoare la momentul 1 Decembrie 1918. Unul este semnat chiar „Universul“:

„De mult, de totdeauna, în sufletele celor de dincolo şi dincoace de Carpaţi, în minţile celor care vorbeau aceiaşi limbă, în inimile cărora pulsa acelaşi sânge, adânc înrădăcinată era ideea unităţii şi toţi cărturarii vremii, toate marile personalităţi ale neamului, considerau că prima datorie a vieţii lor este să ţină mereu trează conştiinţa naţională, mereu aprinsă flacăra unităţii naţionale în vederea relizării mult aşteptate a visului milenar al unirii. Providenţa a făcut ca din pleiada bărbaţilor de inimă, bărbaţilor cu adevărat simţ patriotic despre care vorbea aşa de frumos marele rege, săşi afirme la momentul oportun voinţa ca mandatari ai aspiraţiilor naţionale, oameni întregi ale căror nume vor rămâne vecinic întipărite în amintirea generaţiilor ce vor veni: Ion I. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, ostaşi ca Averescu şi Prezan, iar dintre cei de partea cealaltă a Carpaţilor, Ciceo Pop, Vasile Goldiş, d-nii Iuliu Maniu, Al. Vaida , Aurel Vlad şţ Cum s-a precizat încă de pe atunci, pe baza realităţilor incontestabile, unirea a fost o operă de voinţă manifestată de populaţia ţării, tratatul de la Trianon nefăcând altceva decât să ratifice voinţa creatoare şi liber exprimată a populaţiei Transilvaniei“[14].

Se observă şi aici că se neglijează rolul victoriei aliate din Primul Război Mondial, mai ales în contextul luptei comune a României de partea Axei la momentul Decembrie 1943. România Mare nu ar fi fost creată de tratatele de pace de după 1918, ci datorită voinţei liber exprimate a poporului român din Transilvania care era majoritar, la care s-a adăugat şi voinţa unor minorităţi naţionale cum ar fi cea a saşilor. Spre deosebire de alte articole mai ales a celor care aparţineau înainte de presa de partid, în articolul din Universul sunt recunoscute meritele unei pleiade mai largi de oameni politici care au contribuit la realizarea Unirii. Un alt articol de data aceasta mult mai profund în semnificaţii şi de asemenea mult mai politizat este 1 Decembrie, semnat de Mihai Antonescu:

„Un sfert de veac de la marea unire după veacuri de zbuciumată suferinţă în Carpaţii noştri care ne sunt leagăn şi stăpân şi din care nicio putere de pe lume nu ne va putea clinti. Un sfert de veac de la sfânta şi dreapta unire care a mărturisit tuturor că unitatea pământului românesc nu este o împlinire convenţională pe care s-o poată face şi desface un tratat, ci o aşezare a dreptăţii, a voinţei noastre, a istoriei şi nevoilor Europei, pe care nimeni nu o poate atinge fără a lovi onoarea noastră, dreptatea şi înseşi legile Europei şţ. Transilvania nu este pentru noi un pământ, un teritoriu, o provincie. Transilvania suntem noi toţi, este sufletul nostru şi nimeni nu ne poate avea întregi, fără suflet“[15].

Alături de ideea unei unităţi naţionale, care nu ţine cont de tratate, ci de voinţa poporului român, este prezentă şi ideea unei recuperări a Transilvaniei pierdute în august 1940 care ar fi leagănul naţiunii române. Se face aluzie la Germania care nu poate avea pentru totdeauna un aliat de nădejde în România daca nu va face în aşa fel încât ţara săşi regăsească sufletul care este Transilvania. Sunt şi articole care evocă istoricul momentului 1 Decembrie, fotografii reprezentative mai ales din Alba Iulia şi ale personalităţilor care au participat la actul Unirii, modul cum s-a sărbătorit în ţară şi în Capitală evenimentul, rolul armatei în Unire toate acestea în numărul din 2 şi 3 decembrie 1943 al aceluiaşi ziar, Universul. Alt cotidian care a reflectat în paginile sale momentul 1 Decembrie 1918 a fost Timpul. Din sumedenia de articole apărute pe prima pagină în numărul din 2 Decembrie 1943 cel mai interesant este cel semnat T şi intitulat Unirea. Şi acest articol face referire clară la ideea nerenunţării la idealul naţional aşa cum a fost el conturat în Decembrie 1918, ceea ce însemna recuperarea Transilvaniei de nord-vest:

Şi atunci, într-o Europă în plin război de răsturnătoare perspective, grija de a păstra fiinţa statului român în fundamentul lui politic, a precumpănit firescului elan care ne-ar fi zvârlit, apărători neînfricaţi dar jertfe în pură idealitate, la hotarele ce ni le dăduse dreptatea, după atâta zbucium şi năduf, sânge şi moarte. Au trecut de atunci trei ani în care sacrificiile noastre, sacrificii întru recâştigarea aceleiaşi dreptăţi, au dovedit mai ales începând din 22 iunie, îndeajuns setea noastră de dreptate. Am socotit că jertfa noastră oricât de mare pentru Răsărit, nu poate fi zadarnică pentru Apus. În cele 30 de luni de crâncen război, pe care neamul l-a dus şi-l duce încă încrezător în temeiurile marii lui cauze, nădejdiile noastre au fost cu atât mai ardente cu cât mai nebiruită a fost puterea noastră de dăruire pe frontul Răsăritului şţ Ce-a de-a 25 aniversare a marelui act de la Alba Iulia ne dă astăzi, în această răscruce de destine certitudinea că neamul românesc trebuie să vieţuiască în întregul său în dreptele lui hotare, aşa cum au fost ele timp de 22 de ani. Această convingere au avut-o înaintaşii noştri şi au izbândit la 1 Decembrie 1918. Această convingere o nutrim noi astăzi, cu întărite temeiuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“[16].

În acelaşi număr apar decretul Unirii, felul cum s-a înfăptuit Unirea, felul cum s-a sărbătorit Unirea la Bucureşti, cuvântările lui Iuliu Maniu şi ale regelui Ferdinand cu prilejul momentului 1 Decembrie 1918, fotografii ale personalităţilor participante la actul Unirii şi ale personajelor istorice: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca, Crişan, toate acestea întinse în primele cinci pagini ale Timpului. Numărul din 3 Decembrie 1943 al aceluiaşi cotidian are ca motto „Pe-al nostru steag e scris Unire“ şi relatează despre festivităţile din ţară: comemorarea de la Alba Iulia, Te-Deumul de la Patriarhie, Manifestările de la sala „Aro“, comemorarea de la Ateneul Român unde au participat şi refugiaţii români din Ardeal.

Presa românească interbelică a avut viziuni diferite faţă de un eveniment aşa de important pentru conştiinţa istorică românească, cum a fost 1 Decembrie 1918. Încercările de a interpreta momentul au dus de cele mai multe ori la denigrarea adversarului politic, la minimalizarea rolului său în actul Unirii, în contextul luptelor politice de la începutul anilor ’30. De asemenea o mare parte din interpretările momentului Unirii au eludat importanţa recunoaşterii Unirii prin intermediul sistemului de pace stabilit după 1918. Opiniile potrivit cărora Unirea a fost rodul dreptăţii milenare şi al unităţii etnico-spirituale a românilor nu sunt satisfăcătoare. Bineînţeles că aceste elemente nu pot fi negate, dar contextul internaţional de la sfârşitul Primului Război Mondial poate fi considerat primordial. Altfel, Unirea ar fi fost realizată mai devreme fără a ţine cont de factorii externi. Anul 1943, care reprezintă un sfert de veac de la momentul Unirii, vine cu o nouă perspectivă asupra momentului 1 Decembrie 1918.

Acum nu mai sunt importante denigrarea adversarului politic care de altfel nici nu mai există, cât crearea unei unităţi şi a unui moral ridicat în contextul agravării situaţiei internaţionale a României din cauza înfrângerilor suferite de armatele germano-române pe frontul de Răsărit. Momentul 1 Decembrie 1918 tinde să devină punctul cardinal de sprijin pe plan moral şi sufletesc, pentru a reda încrederea în destinul românilor ca neam şi în dreptatea cauzei lor care până la urmă va izbândi. Se spera probabil într-o întoarcere de situaţie asemănătoare cu cea de la sfârşitul lui 1918. De data aceasta, din păcate destinul României va fi tragic şi necruţător.


[1] Universul, 2 decembrie 1933.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Calendarul, 3 decembrie 1933.

[5] Cuvântul, 2 decembrie 1933.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Lupta, 2 decembrie 1933.

[9] Dimineaţa, 2 decembrie 1933.

[10] Dreptatea, 2 decembrie 1933.

[11] Viitorul, 3 decembrie 1933.

[12] Ibidem.

[13] „1 Decembrie“, în Universul din 2 decembrie 1943.

[14] Universul, 2 decembrie 1943.

[15] Ibidem.

[16] Timpul, 2 decembrie 1943.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: