Fundaţia Culturală Erbiceanu

Revista ERASMUS, nr. 15/2006-2009, Bucureşti, [f.e.], 2009.

Argument
Fiecare călător prin viaţă îşi doreşte să lase după sine o urmă. Probabil că împlinirile cele mai consistente şi mai durabile ale omului, ca fiinţă aflată veşnic în mâna lui Dumnezeu, sunt acelea în care omul se uită pe sine, culegând din tezaurul său sufletesc sâmburele indes-tructibil al creaţiei şi punându-l în slujba celorlalţi.
Reprezentanţii regimului totalitar comunist au încercat, timp de o jumătate de secol, să ne înveţe că venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Vieţile nu deveneau, astfel, decât instrumente docile, iar oamenii unici şi irepetabili se topeau într-o masă amorfă, lipsită de chip şi de suflet. Rănile unei societăţi nu se refac uşor, iar ţesutul atât de mutilat al societăţii româneşti îşi va regăsi cu greu ritmurile fireşti de dezvoltare organică. Această realitate nu ne îndreptăţeşte, însă, să fim indiferenţi. Privitul „la scară mare“ poate însemna viziune, dar şi ascundere în spatele unor teorii goale de conţinut. Mişcările haotice de după 1989 ne lasă, uneori, impresia că, dacă nu putem face TOTUL, e mai bine să nu facem NIMIC. Ce este mai dăunător pentru ceea ce poate însemna o reconstrucţie temeinică, nu numai în plan material, ci şi în cel sufletesc, decât această complacere în nemişcare? Acum, ca şi odinioară, important este să faci CEVA. Fiecare, după puterile şi cu mijloacele proprii, cu bună-credinţă şi curaj, poate schimba ceva în bine, poate „îngriji o grădină“ sau ajuta o rotiţă să funcţioneze. Nu în măreţie vedem acum rolul nostru, ci în detaliu. De multe ori, înaintea lui Dumnezeu şi în ochii semenilor, o mână de ajutor poate valora mai mult decât vorbele mari şi planurile generale de transformare a ţării sau a lumii.
Totul trebuie să pornească de la recuperarea şi apărarea Memoriei. Nu, nu venim de nicăieri! De când am deschis ochii asupra lumii, am înţeles că nu însemn ceva numai datorită înzestrărilor şi muncii proprii, ci şi prin păstrarea cu grijă a unui tezaur de memorie pe care strămoşii mei îl perpetuaseră până la mine şi care însemna: excelenţă profesională, cinste, bunătate, graţie existenţială, inteligenţă, libertate. Fără să fie nimic ieşit din comun, aceste calităţi dădeau tonul în vechea societate românească, aceea în care, pentru a face parte dintr-o elită reală, nu trebuia să fii mai ales întreprinzător şi abil, ci mai cu seamă capabil şi civilizat. Memoria poate fi o povară, pentru că nu e întotdeauna uşor să te ridici la înălţimea modelelor; pe măsură, însă, ce conştientizezi puterea creatoare a modelelor din trecut, Memoria devine forţă şi libertate.
Ce putem desprinde din aceste consideraţii? Convingerea personală că fiecare trebuie să încerce să facă acel ceva care i se potriveşte, şi cât mai bine posibil, şi că nimic durabil nu poate exista fără conştientizarea şi interiorizarea respectului pentru trecut. Devenind inginer, m-am plasat automat în descendenţa bunicului şi a tatălui şi am încercat să le duc mai departe numele şi prestigiul profesional, ca reprezentant al celei de-a treia generaţii de ingineri. Pasiunea pentru lecturi şi nevoia interioară de a-mi apăra convingerile le-am moştenit de la tatăl meu, Dinu Erbiceanu; apropierea de o mare pianistă precum Constanţa Erbiceanu nu putea să nu-mi deschidă apetitul pentru muzică, iar chipul tutelar al ilustrului meu străbunic şi tiz, istoricul şi academicianul Constantin Erbiceanu, mi-a nutrit pasiunea de o viaţă: istoria. O altă pasiune, aceea de a călători, m-a ajutat să-mi deschid şi mai bine ochii şi sufletul. Am călătorit în 115 ţări pentru a înţelege că locul meu şi al eforturilor mele este acasă, acolo unde strămoşii au ştiut să trăiască şi să facă istoria. Întors în România după 1989, am încercat, cu modestele mele puteri, să dau o mână de ajutor acolo unde mi s-a părut că e mai mare nevoia sau că poate fi mai bun rodul. Dar, despre aceste lucruri nu sunt eu cel ce trebuie să vorbesc; las aceasta în seama impersonalei Memorii şi, mai ales, a oamenilor în care am, totuşi, atâta încredere. Probabil că nimic nu m-a motivat mai mult în viaţă decât încrederea în oameni şi în frumuseţea pe care o ascund în sufletele lor.
Şi pentru că încrederea e o formă subtilă de iubire, etimologia ne transportă în zona filantropiei. Printre străbunii mei direcţi şi printre rudele colaterale am descoperit, în timp, scormonind prin documentele de familie, multe personaje harnice şi darnice, cu timpul şi cu banii lor. Juristul Grigore M. Buiucliu (1840-1912; a donat Academiei Române cea mai mare parte a averii sale şi vasta sa bibliotecă orientală), naturalistul Andrei Popovici-Bâznoşanu (1876-1969; a fondat Staţiunea zoologică de la Sinaia), academicianul Constantin Erbiceanu sau inginerii Laurenţiu şi Dinu Erbiceanu au fost filan-tropi, în toată puterea cuvântului. Oameni care au lucrat cu ei înşişi, cu familia lor, cu mediul în care au trăit, spre a le transforma în bine, care au crezut până la capăt în capacitatea oamenilor de a creşte, de a deveni mai buni şi în importanţa actelor de caritate, ca mecanism social şi ca model cultural. Fără să mă compar cu modelele, îmi doresc să le urmez.
Motivul evident al înfiinţării Fundaţiei Erbiceanu este treptata stingere biologică a neamului meu şi dorinţa de a perpetua memoria unei familii care a avut un rol însemnat în istoria şi cultura ţării. Dar cantonarea în această unică motivaţie ar crea o imagine incompletă tocmai asupra naturii profunde a demersului meu. Pentru că nu un memorial îmi doresc să creez, ci un loc spiritual de Memorie vie, care să îşi facă simţită prezenţa în permanenţă, prin fapte. Întotdeauna mi-a plăcut mai mult complexitatea nelimitată a vieţii decât osificarea în tipare. Statuile sunt impersonale şi reci, iar Erbicenii nu vor deveni statui, ci vor rămâne prezenţe vii. Nu doresc să adopt calpa retorică a extincţiei, ci să asigur perpetuarea tradiţiei Erbicenilor şi a neamurilor ilustre cu care s-au înrudit, în timp (Buiucliu, Popovici-Bâznoşanu, Eliade etc.), prin fapte. Nu dispărem decât atunci când uităm sau suntem uitaţi şi nu murim decât atunci când nu mai producem bine şi bucurie în jurul nostru. Îmi propun ca mijloacele mele de astăzi să slujească acest bine pe care Erbicenii îl pot face, chiar în absenţa lor fizică. Doar aşa voi putea spune, în pace, că nu mergem spre nicăieri! Şi, pentru a încheia, voi relua aici un pasaj din discursul lui Vasile Pârvan, dedicat memoriei istoricului şi academicianului Constantin Erbiceanu: „E ceva din noi care nu dispare; căci dacă nimicnicia omenească e o lege supremă a vieţii, sunt totuşi unele însuşiri nemuritoare: rămân de-a pururi toate gândurile omeneşti în-chinate adevărului, frumosului, eternităţii în general“.
Constantin Laurenţiu Erbiceanu

Obiective ale Fundaţiei
Activităţile Fundaţiei Culturale Erbiceanu se doresc o continu-are a realizărilor membrilor familiei, în varii domenii. Se vor, de asemenea, un mijloc de promovare a unui set de principii şi de valori care i-au însoţit mereu pe Erbiceni: de la valoarea profe-sională la calitatea personală. Dorim, astfel, să acţionăm asupra ţesutului social prin intervenţii punctuale, precise şi eficace.

I. Premii:
Principalul instrument de realizare a obiectivelor Fundaţiei va fi acordarea de premii dedicate memoriei membrilor iluştri ai fa-miliei. Numele lor vor fi perpetuate, la fel şi faptele lor, iar în timp vor deveni garanţii prestigioase ale valorii profesionale şi personale a laureaţilor. De aceea, majoritatea premiilor se vor adresa tinerilor aflaţi la început de carieră, ca o confirmare şi o încurajare, în acelaşi timp.

1) Premiul „Constantin Erbiceanu“ pentru tineri istorici
Constantin Erbiceanu (1838 – 1913). Fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni – Iaşi, despre care tradiţia de familie spunea că ar fi descins dintr-o familie de olteni, refugiaţi în Moldova pe la 1775, din cauza ocupaţiei austriece. La Iaşi, Constantin Ionescu avea să primească numele de Erbiceanu, după numele satu-lui natal. Istoric, teolog, elenist, membru al Junimii, membru activ al Academiei Române (din 1899), membru al societăţilor savante de la Constantinopol, Hellenikos Philologikos Syllogos (din 1866) şi Hetairia Mesaionikon Spoudon (din 1889). Constantin Erbiceanu a studiat la Seminarul Socola, Facultatea de Teologie din Iaşi şi la Facultatea de Teologie şi Litere din Atena, unde a obţinut doctoratul în teologie. A predat istoria bisericii universale, drept canonic şi te-ologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iaşi şi, după ce a câştigat admiraţia unor Spiru Haret şi D. A. Sturdza, la Facul-tatea de Teologie din Bucureşti. La Facultatea de Litere din Bucur-eşti a predat limba greacă. În martie 1895 a fost ales decan al Facul-tăţii de Teologie din Bucureşti. Studiind manuscrisele greceşti şi editând documente, C. Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote şi a istoriei bisericeşti din Ţările Române. Dintre lucrările sale, amintim: Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei; Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă; Viaţa şi activitatea Mitropolitului Moldovei, Venia-min Costache; Ulfila, viaţa şi doctrina lui sau starea creştinismului în Dacia traiană şi aureliană; Bărbaţi culţi greci şi români şi pro-fesori din Academiile domneşti din Iaşi şi Bucureşti, din epoca zisă fanariotă (1650-1821); Viaţa mea, scrisă de mine după cât mi-am pu-tut aduce aminte. De asemenea, a fost redactor la periodicele Re-vista Teologică din Iaşi (1882-1886) şi Biserica Ortodoxă Română (1887-1913). Cercetător pasionat al vechilor documente, Constantin Erbiceanu nu s-a dezinteresat, însă, nici de lumea care îl înconjura, ajutându-i întotdeauna, cu blândeţe, pe cei nevoiaşi. Rămân em-blematice scena în care un grup de haiduci care îi atacaseră trăsura nu se ating de el, datorită reputaţiei sale de om milostiv şi relatările lui Nicolae Iorga, care împrumuta deseori cărţi din biblioteca Erbi-ceanu şi care i-a închinat un emoţionant discurs funebru. Spre sfâr-şitul vieţii, C. Erbiceanu a donat cele mai valoroase cărţi din biblio-teca sa Academiei Române şi Facultăţii de Teologie din Bucureşti. La Iaşi, Constantin Erbiceanu a ţinut, împreună cu soţia sa, Aglae Ne-grescu (descendenta bogatului aromân Zappa), un salon cultural frecventat de protipendada Moldovei: Eminescu, A. D. Xenopol, C. Negruzzi, Panu şi Eduard Caudella se numărau printre obişnuiţii casei. Constantin Erbiceanu rămâne un model de pionier, de cercetă-tor pasionat şi muncitor, de exponent al celei mai pure meritocraţii şi de intelectual creştin.
2) Premiul „Constanţa Erbiceanu“ pentru tineri muzicieni
Constanţa Erbiceanu (1874-1961). Fiica academicianului Constantin Erbiceanu. În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. Începând cu acelaşi an, a plecat la Leipzig, pentru a-şi continua studiile muzicale. I-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke şi pe Johannes Weidenbach, până la absolvire, în 1898. Tânăra pianistă a mai călătorit la Berlin, Paris şi Londra, unde a şi concertat, sub îndrumarea maestrului Moszkovski (care i-a dedicat concertul său pentru pian şi orchestră), repurtând importante succese de public şi de critică. În 1904 s-a stabilit la Berlin, unde şi-a aprofundat studiile, urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi susţinând, în paralel, o activitate concertistică. În această perioadă s-a apropiat de Max Reger. Renunţând la a concerta, s-a dedicat activităţii pedagogice şi a fost întemeietoarea şcolii pianistice româneşti, maestra unor Valentin Gheorghiu sau Silvia Şerbescu. În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o şi pe Constanţa Erbiceanu. În 2002, în cadrul ediţiei a XII-a a Concursului Naţional de Interpretare Muzicală „Mihail Jora“ s-a acordat, la secţiunea pian, prin bunăvoinţa Dlui Constantin Laurenţiu Erbiceanu, Marele Premiu Memorial „Constanţa Erbiceanu“, pe care l-a obţinut Shwan Sebastian.

3) Premiul „Vespasian Erbiceanu“ pentru jurişti
Vespasian Erbiceanu (1863 – 1943). Jurist, membru corespon-dent al Academiei Române, consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La 28 martie 1918, a doua zi după unirea Basarabiei cu România, a fost trimis de către Guvernul român la Chişinău, pentru a face o evaluare a stării sistemului de justiţie rusesc din Basarabia şi pentru a face propuneri în vederea reformării acestuia, pe noile baze naţionale româneşti. A fost Prim Preşedinte al Curţii de Apel de la Chişinău şi s-a ocupat de unificarea legislativă a Basarabiei cu ţara Mamă. Cea mai importantă lucrare a sa este Naţionalizarea justiţiei şi unificarea legislativă în Basarabia.

4) Premiul „Laurenţiu Erbiceanu“ pentru ingineri constructori
Laurenţiu Erbiceanu (1876-1936). Fiul academicianului Con-stantin Erbiceanu. Absolvent al şcolii de Poduri şi şosele din Bucur-eşti. Şi-a început activitatea în anul 1901, la lucrările de construcţie a Portului Constanţa, devenind unul dintre cei mai apropiaţi colabo-ratori ai inginerului Anghel Saligny. A lucrat la portul Constanţa timp de 25 de ani, începând ca inginer asistent şi ajungând până la funcţia de director general. Între 1918 şi 1923 s-a ocupat de reface-rea şi extinderea portului, construind digul de larg, staţia de petrol, podurile metalice, instalaţiile de pompare, locuinţe tip pentru lucră-torii din port, platforma superioară a liniei de cale ferată Constanţa–Bucureşti, remiza de beton armat, sisteme de drenaj pentru sto-parea alunecării falezei (Metoda Erbiceanu) etc. Între 1923 şi 1936 a fost directorul tehnic al Creditului Industrial. Laurenţiu Erbiceanu a fost un inginer competent, pasionat şi care s-a dedicat muncii sale, un model profesional şi uman. Principala sa operă este volumul Date statistice asupra portului Constanţa, publicat în 1919. Într-un me-diu care a favorizat prea mult timp distrugerea sau construcţia neadecvată, exemplul unui constructor de vocaţie poate fi salutar.

5) Premiul „Dinu Erbiceanu“ pentru promovarea valorilor euro-pene
Constantin (Dinu) Erbiceanu (1913 – 1998). Fiul lui Lauren-ţiu Erbiceanu. După absolvirea Liceului Spiru Haret din Bucureşti, în 1931, ca şef de promoţie, şi a Facultăţii de Construcţii a Politehnicii din Bucureşti, a devenit inginer în anul 1936, fiind con-ferenţiar universitar la Politehnica din Timişoara şi având un post la Creditul Industrial. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat ca ofiţer de geniu şi a coordonat construcţia mai mul-tor poduri peste Prut şi Nistru. După război, a lucrat împreună cu Emil Prager şi a trecut prin exproprierile desfăşurate de regimul comunist, pierzând averea considerabilă a familiei, acumulată prin muncă şi spirit în-treprinzător. Capacitatea organizatorică şi ex-celenta pregătire l-au ajutat să îşi continue activitatea de inginer, în ciuda „dosarului prost“, a „originii nesănătoase“ şi fără să abdice de la credinţele şi principiile fundamentale pe care le avea. Ca inginer, a coordonat lucrările de la Hidrocentrala Valea Sadului, construcţia de turnuri de răcire la centrale termice şi silozuri etc. Nemaiputând ocupa funcţia de director tehnic în Ministerul Construcţiilor (pentru că nu era membru al P.C.R.), a primit în grijă construcţia Circului de Stat din Bucureşti. După ce nu a fost aplicată recomandarea sa de a fi ignifugată schelăria din lemn a construcţiei, aceasta a luat foc, în octombrie 1959, iar el a fost arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare, pentru „neglijenţă în serviciu“. Autorităţile comuniste găsiseră, în sfârşit, pretextul de a se elibera de o figură verticală şi incomodă şi de a se răzbuna pe ginerele lui Ion Flueraş. Începând cu 1961 (când a fost eliberat din închisoare, graţie intervenţiilor Constanţei Erbiceanu) şi până în 1981, a lucrat la Institutul de Proiectări Metalurgice din Bucureşti, fiind şef de proiect la Com-plexul Siderurgic de la Galaţi, unde a obţinut rezultate de excepţie. Înclinaţia sa umanitară şi filantropică s-a manifestat atât în timpul persecuţiilor comuniste, când a ocrotit numeroase persoane împotriva cărora se manifesta furia totalitară (a fost comparat, de către Duiliu Zamfirescu jr, cu faimosul Oskar Schindler), cât şi atunci când şi-a donat biblioteca tehnică Asociaţiei Inginerilor Con-structori Proiectanţi de Structuri, pe cea muzicală Universităţii de Muzică George Enescu din Bucureşti şi alte sute de volume valoroase Bibliotecii Naţionale. Dincolo de competenţa sa profesională, Dinu Erbiceanu a fost un spirit enciclopedic, interesat de toate roadele sufletului şi ale minţii omeneşti, şi un spirit vertical, care şi-a apărat în mod curajos principiile, nu numai afirmându-le, ci şi punându-le în practică. Întreaga sa viaţă şi structură îl recomandă ca pe un adevărat spirit european. De aceea, premiul care este dedicat memoriei sale se va adresa acelora care promovează valorile şi principiile „vechii Europe“ (nu în sens geopolitic, ci în sens cultural şi spiritual), acelora care cred că Europa este un continent al val-orilor creştine, că omenia înseamnă mai mult decât toleranţa şi că libertatea este cel puţin la fel de importantă ca democraţia, acelora care nu uită că Europa înseamnă, în primul rând, valori identitare şi rădăcini comune.

6) Premiul „Ion Flueraş“ pentru promovarea eticii în viaţa politică
Ion Flueraş (1882-1953). Născut lângă Arad, într-o familie de ţărani greco-catolici, a urmat doar patru clase primare, la şcoala confesională din comună. A lucrat ca păstor şi rotar dar, în acelaşi timp, a acumulat cunoştinţe în diferite domenii, ca autodidact, da-torită înzestrării sale native. În 1901 s-a înscris în Partidul Social-Democrat. La Budapesta a desfăşurat activitate sindicală, iar în 1905, după organizarea cu succes a unei greve, a devenit primul român conducător de sindicat din Austro-Ungaria. Din 1911 a fost redactor responsabil al ziarului Adevărul din Budapesta. Cu timpul, a devenit unul dintre cei mai importanţi lideri ai mişcării social-democrate din Transilvania şi, apoi, după Marea Unire, din România. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 de-cembrie 1918, fiind ales vice-preşedinte şi apoi membru al Consiliu-lui Dirigent. Ion Flueraş a fost unul dintre cei mai convinşi susţină-tori ai unirii Transilvaniei cu România şi a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. În 1920, în cursul unei deplasări în Rusia Sovietică, Flueraş i-a înfruntat pe Buharin şi Zi-noviev. Din cauza opoziţiei faţă de bolşevism, Flueraş a intrat în con-flict cu linia supusă Moscovei, din cadrul mişcării socialiste din România. Din 1926 până în 1939, a fost Preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, iar în 1927 a fost ales membru în Comitetul Executiv al Partidului Social-Democrat. În perioada 1928-1932 a fost deputat, în două legislaturi, iar din decembrie 1938 a făcut parte din Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic înfiinţat de Regele Carol al II-lea. După 23 august 1944 nu a mai fost primit în P.S.D., din cauza colaborării cu regimul carlist, şi nu a acceptat niciun fel de colaborare cu comuniştii, încercând să creeze o nouă formaţiune politică, Partidul Socialist Român. Arestat în 1945 şi eliberat în 1946, a fost rearestat, în 1948, şi condamnat, în 1952, la 15 ani de temniţă grea. A murit, în 1953, la închisoarea Gherla, după ce fusese supus regimului de exterminare prin tortură continuă, ap-licat pe modelul adus de la Piteşti. Fiica lui Ion Flueraş, Ileana, s-a măritat, în 1938, cu inginerul Dinu Erbiceanu. Înainte de a fi un om politic, Ion Flueraş a fost o personalitate verticală, apreciată de prieteni şi de adversari, detestată, deopotrivă, de adepţii totalitaris-melor de stânga şi de dreapta. Social-democrat din convingere, re-formist şi anti-revoluţionar, a crezut toată viaţa că în România se poate dezvolta un sistem democratic pe model occidental. Viaţa şi moartea lui eroică pot naşte un model de urmat pentru actuala no-astră clasă politică, aflată în lipsă permanentă de repere autentice.

II. Alte activităţi:
1.Organizarea de dezbateri, mese rotunde, conferinţe.
2.Organizarea periodică a unui Salon Cultural, la sediul Fun-daţiei şi a unor serate muzicale.
3.Editarea documentelor din Arhiva Erbiceanu, editarea şi reedi-tarea lucrărilor de (sau despre) membri ai familiei.
4.Sprijinirea editării de lucrări şi acordarea de burse de studiu pentru tineri cercetători şi artişti.
5.Realizarea unui site internet al Fundaţiei, care să promoveze is-toria familiei Erbiceanu şi activităţile fundaţiei.
6.Gestionarea şi îmbogăţirea Bibliotecii Erbiceanu, care conţine cca opt mii de volume, printre care multe rarităţi şi cărţi purtând dedicaţii ilustre.

Activităţi ale Fundaţiei în anul 2009
În anul 2009, primul din existenţa sa, Fundaţia Culturală Erbiceanu inaugurează seria Premiilor Constanţa Erbiceanu. În data de 6 septembrie, Preşedintele Fondator va decerna, în cadrul Galei Laureaţilor Concursului Internaţional „George Enescu“, premiul pentru cel mai bine clasat concurent român din cadrul secţiunii dedicate pianului.
Revista Erasmus a tinerilor istorici din Bucureşti şi Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“ din Iaşi beneficiază de sprijin financiar din partea Fundaţiei. Aceasta îşi propune, de asemenea, pentru anul în curs, să găsească şi să publice amintirile Luciei Erbiceanu (născută Culianu) şi să sprijine redactarea unei monografii dedicate istoricului Constantin Erbiceanu.

Echipa Fundaţiei
Preşedinte de onoare: Dl Neagu Djuvara
Fundaţia Culturală Erbiceanu beneficiază de cinstea de a-l avea, ca Preşedinte de onoare şi mentor, pe unul dintre cei mai mari is-torici români de după 1940, care s-a impus nu numai prin erudiţie, precizie, prospeţimea şi onestitatea teoriilor istoriografice emise, dar şi prin-tr-o statură morală fără fisură, creatoare de model existenţial.
S-a născut la Bucureşti, în 1916, ca descendent al Grădiştenilor (unul dintre cele mai importante neamuri boiereşti din Ţara Românească, înrudit cu marile familii şi care a ridicat actuala biserică a Patriarhiei române) şi al familiei aromâneşti Djuvara (care i-a dat, printre alţii, pe diplomatul Trandafir Djuvara şi pe ju-ristul Mircea Djuvara). A studiat în Franţa, este licenţiat în Litere la Sorbona (istorie, 1937), doctor în drept (Paris, 1940, cu teza Le droit roumain en matière de nationalité), iar în mai 1972 şi-a luat doctoratul de stat la Sorbona, cu o teză de filosofia istoriei, coordo-nată de Raymond Aron. Ulterior, a obţinut şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).
După ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est, în Basarabia şi Transnistria şi a fost rănit în apropiere de Odessa, a intrat ca diplomat în cadrul Ministerului român de Ex-terne (mai 1943), a fost trimis curier diplomatic la Stockholm, chiar în dimineaţa lui 23 august 1944, fiind numit secretar de legaţie la Stockholm, unde a rămas în timpul guvernelor Sănătescu şi Rădescu. După preluarea puterii de către comunişti, a rămas în exil, activând la Paris în mai multe organizaţii ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris, secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“ etc.) şi coordonând acţiuni anticomuniste, în colaborare cu serviciile secrete americane şi franceze. Din 1961 până în 1984 a fost consilier diplo-matic şi juridic al Ministerului de Externe al Republicii Niger din Africa. A fost, de asemenea, profesor de drept internaţional şi de is-torie economică la Universitatea din Niamey. Din 1984 a fost secre-tar general al Casei Româneşti de la Paris. În 1990 a revenit în România, unde a devenit profesor asociat la Universitatea din Bu-cureşti, membru de onoare al Institutului „A. D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, Preşedinte de Onoare al Institutului de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“ din Iaşi. A realizat emisiuni de televiziune şi de radio şi este una dintre vocile cele mai respectate ale societăţii româneşti.
Dintre volumele publicate, amintim: Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor (teză de doctorat premiată de Academia Franceză); Între Orient şi Occident. Ţările române la în-ceputul epocii moderne; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Există istorie adevărată?; Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991); Amintiri din pribegie; Însemnările lui Gheorghe Milescu (ro-man); Cum s-a născut poporul român; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul.

Membrii Consiliului Director
1. Preşedinte Fondator: Dl Constantin Laurenţiu Erbiceanu
Fondatorul, reprezentantul actual al familiei Erbiceanu, duce mai departe tradiţia profesională şi filantropică a strămoşilor săi. Este iniţiatorul ideii şi cel care o pune în practică, dedicând timp şi resurse financiare pentru a cinsti memoria strămoşilor şi pentru a perpetua o misiune socială şi culturală pe care aceştia şi-au asumat-o.
S-a născut la 21 mai 1939, în Bucureşti, ca fiu al lui Dinu Erbi-ceanu şi al Ilenei (fiica lui Ion Flueraş). A absolvit Liceul Spiru Ha-ret din Bucureşti (1956, şef de promoţie, ca şi tatăl său) şi Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din cadrul Institutului de Con-strucţii din Bucureşti, devenind inginer în anul 1961. A lucrat la Trustul de Construcţii şi Montaje Energetice Bucureşti (inginer proiectant, şef de proiect, şef de atelier), proiectând componente din CET Bucureşti Sud, turnurile de răcire de la CET Brazi, baza de producţie a Hidrocentralei Porţile de Fier. În 1970 a fost detaşat la şantierele de construcţii obţinute de firmele româneşti Aroconstruct şi Arcom în R.F.G., fiind şef de şantier la construcţia Grupului şcolar Hadamar (1970-1971), a Liceului din Heppenheim (1971-1972), a complexului hotelier Rezidenz din Bad Windsheim, Bavaria (1972-1975), a turnurilor gemene cu 20 de etaje din Mainz (1975-1977). Bun cunoscător al limbii germane, apreciat în Germania dar vânat în România, din cauza „dosarului prost“, C. L. Erbiceanu a ales ex-ilul, în 1977 obţinând cetăţenia germană şi fiind condamnat în con-tumacie, în România la 8 ani de închisoare, pe motive politice. A fost şeful filialei din Mainz a Societăţii de Construcţii F-Bau, iar din 1978 s-a angajat la cea mai mare firmă germană de consultanţă, Lah-meyer International din Frankfurt, unde s-a şi stabilit. A coordonat lucrări în Republica Mali (barajul hidrocentralei Selingue, 1978-1981), Maroc (proiectul hidrocentralei Merija, 1981), Filipine (hidro-centralele Agus 4 şi 5 din Mindanao, 1982-1983). Revenind în Cen-trala firmei, a devenit şeful Marketingului pentru Africa Francofonă şi Anglofonă, obţinând numeroase contracte în Algeria, Burundi, Madagascar etc. Între 1990 şi 1991 a condus unica filială Lahmeyer din străinătate, la Conakry (Guineea). În 1993 a devenit şeful Ser-viciului pentru proiecte desfăşurate în Europa Centrală şi de Est, în 1994 şeful departamentului Europa, iar în 1996 procurist al firmei, perioadă în care a obţinut o serie de proiecte cu finanţări din partea BERD, a Băncii Mondiale sau a Comisiei Europene, în aproape toate ţările foste comuniste. În 1999, s-a mutat la Bucureşti, ca şef al Reprezentanţei tuturor societăţilor Concernului Energetic RWE AG din Germania. În 2003 a împlinit 25 de ani de activitate în cadrul aceluiaşi concern, iar în 2004 reprezentanţa de la Bucureşti a fost închisă, odată cu pensionarea lui Constantin Laurenţiu Erbiceanu. Acest reprezentant al neamului Erbicenilor îmbină înzestrările ex-acte cu pasiunea pentru muzică (în special belcantoul italian şi muzica romantică pentru pian; face parte din două societăţi muzicale londoneze, dedicate lui Donizetti şi, respectiv, Liszt), istorie, limbi străine, artele plastice (în special primitivii italieni şi pictura fla-mandă), literatură (a corespondat cu Henri Troyat, Jean d’Ormesson, Maurice Druon, Alain Decaux, Hélène Carrère d’Encausse) sau călătorii (a vizitat 115 ţări din toate cele şase conti-nente). După întoarcerea în România, înclinaţia filantropică s-a manifestat constant, prin sprijinirea unor tineri valoroşi din diferite domenii.

2. Vice-preşedinte: Dl Filip-Lucian Iorga
S-a născut în 1982, la Bucureşti, ca descendent, pe linie maternă, al unui vechi neam de moşneni ialomiţeni, Bărbuleştii din Poiana, înrudiţi prin alianţă cu familii ca Străjescu, Mavrogheni, Rosetti, Hasdeu, von Kraus. A absolvit Colegiul Naţional Spiru Haret din Bucureşti în anul 2001 şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializarea Istorie–Limba şi literatura engleză, în 2005. În vara lui 2004 a absolvit Universi-tatea Internaţională de Vară a European College of Liberal Arts (ECLA) din Berlin (instituţie aflată sub egida Bard College din Statele Unite ale Americii). După un stagiu de pregătire la Universitatea Paris IV Sorbona din Franţa (2006), a obţinut, în 2008 şi diploma de Master în Istoria Ideilor şi Mentalităţilor (la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, sub coordonarea prof. univ. dr. Lucian Boia). În perioada 2007-2008 a lucrat ca expert în management cultural la Institutul Cultural Român, Direcţia Re-laţii Internaţionale. În prezent este consultant al Casei Majestăţii Sale Re-gelui Mihai I al României şi doctorand în istorie la Universitatea din Bu-cureşti. A participat, începând cu anul 1999, la şcoli de vară, conferinţe, colocvii în România, Polonia, Turcia, Danemarca, India, Rusia şi a primit mai multe premii şi distincţii, printre care Medalia Regele Mihai pentru Loialitate (2008), Premiul Adrian Marino pentru debut în eseistică (2001), Premiul I la Concursul Istoria mea–Eustory (2000) şi Premiul I la con-cursul de eseuri organizat de Fundaţia Academia Civică (1999). A fost re-sponsabil pentru Bucureşti al Grupului Civis de pe lângă Alianţa Civică (2000-2002) şi preşedinte al Societăţii de Studii Istorice Erasmus (afiliată la International Students of History Association, 2003-2005). Este membru în Colegiul Director INFORR şi membru asociat al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“ (afiliat la Confederaţia Internaţională de Genealogie şi Heraldică).
A publicat volumele Breviar pentru păstrarea clipelor (convorbiri cu Al-exandru Paleologu; Editura Humanitas, 2005), Les Cazaban. Une chro-nique de famille (împreună cu Eugen Dimitriu; les Editions Universal Dalsi, 2007), Genocidul comunist în România. Vol. IV. Reeducarea prin tortură (împreună cu Gheorghe Boldur-Lăţescu; Editura Albatros, 2003; fragmente din acest volum au fost incluse în Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România). Este autorul unor fragmente din volumele Copilăria şi adolescenţa altădată (Editura DoMinoR, 2003), Istoria României în texte (Editura Corint, 2001), Exerciţii de speranţă – România în care aş vrea să trăiesc (Fundaţia Acade-mia Civică, 2001), Exerciţii de memorie (Fundaţia Academia Civică, 1999), a revizuit volumul Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar P-Q de Cicerone Ioniţoiu (Editura Maşina de Scris, 2006), a participat la redactarea Raportului Anual al Familiei Regale a României. 2006-2007 şi, alături de AALLRR Principesa Margareta şi Principele Radu ai României, la redactarea textului albumului Coroana română la 140 de ani (Editura Curtea Veche, 2008).

3. Secretar: Dl Alin Saidac
S-a născut în anul 1979, ca descendent al familiilor Strehăianu (vechi boieri olteni) şi Saidac. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (2001) şi a obţinut Masteratul în Istorie, în cadrul aceleiaşi facultăţi, cu teza Românii şi Europa în secolul al XIX-lea (2004). A colabo-rat cu Radiodifuziunea Română, a predat istoria la Colegiul Naţional Dimitrie Cantemir din Bucureşti, iar în prezent lucrează în cadrul Institu-tului Naţional al Monumentelor Istorice.

The Erbiceanu Cultural Foundation was created in 2008, by the engineer Constantin Laurenţiu Erbiceanu, great-grandson of the historian Constantin Erbiceanu (1838-1913), grandson of the anti-communist hero Ion Flueraş (1882-1953) and related to a great number of old Rumanian, Armenian and Greek families. The activi-ties of the Erbiceanu Cultural Foundation seek to preserve the fam-ily’s values and traditions, by promoting professional and moral ex-cellence. The Foundation’s main instruments will be the prizes dedicated to several illustrious members of the Erbiceanu family (musicians, historians, engineers etc.) and awarded especially to young people, as a recognition of their achievements and an encour-agement for their future careers. Professor Neagu Djuvara is the Foundation’s Honorary President. Constantin Laurenţiu Erbiceanu (President), Filip-Lucian Iorga and Alin Saidac are the members of the Foundation’s Board.
In 2009, the Erbiceanu Cultural Foundation awards, under the auspices of the George Enescu International Contest – Piano Sec-tion, the Constanţa Erbiceanu Prize for the best Romanian com-petitor. Constanţa Erbiceanu (1874-1961), the daughter of Con-stantin Erbiceanu, historian and member of the Romanian Acad-emy, studied the piano at the Leipzig Conservatoire (1894-1898), with Carl Reinecke and Johannes Weidenbach. She also studied with Maurice Moszkowski (who dedicated his concert for piano and orchestra to Constanţa Erbiceanu) and gave concerts in Paris, Ber-lin and London. Her talent was acclaimed both by the public and the critics. In 1904, she moved to Berlin, where she studied musicology at the University (1908-1911), she gave concerts and became a close friend and a disciple of the German composer Max Reger, whose works she played in Berlin and Paris. After the First World War, she started teaching at the Bucharest Conservatoire, using the „Er-biceanu method“ and she is considered to be one of the founders of the Romanian piano school. Constanţa Erbiceanu was the teacher of great pianists like Valentin Gheorghiu and Silvia Şerbescu and of great pedagogues, like Eliza Hansen (the teacher of Christoph Es-chenbach and Justus Frantz), Cecilia Mantta, Emilia Vlangali, Maria Şova, Theodor Bălan, Ana Pitiş or Carola Grindea (professor at the Guildhall School of Music in London and founder of the Euro-pean Piano Teachers Association). She was highly admired by George Enescu, Sviatoslav Richter, Alfredo Casella, Constantin Silvestri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: