Trasaturile ideologiei si declinul lui Nasser

Revista ERASMUS, nr. 14/2003-2005, Bucureşti, Tipografia Media & Marketing, 2005.

Cristina NEDELCU

Revolutia din 23 iulie 1952 nu a aparut din neant. Revolta a fost impotriva venalitatii, coruptiei si ineficientei clasei politice, dar si a sistemului democratiei liberale, care s-a constituit si a functionat in Egipt in perioada 1805-1952, considerat de „Tinerii Ofiteri“ ca sursa principala a declinului tarii. Alcatuirea grupului contestatar a fost graduala si favorizata de insasi evolutiile societatii egiptene din perioada mentionata mai sus. Aparitia si legitimarea curentului politic propus de Nasser a fost posibila datorita interactiunii factorilor locali si globali, ce au avut in fundal desfasurarea procesului de modernizare, iar momentul 1952 a reprezentat o izbucnire in urma acumularilor din epocile anterioare. Acesti factori au fost: arabismul, Primul razboi mondial, independenta formala a Egiptului din 1936 si razboiul arabo-israelian din 1948. Astfel, in iulie 1952 puterea politica in Egipt a trecut din mainile clasei traditionale in cele ale armatei si aliatilor ei. Perioada tumultoasa a luptei pentru putere nu s-a sfarsit in 1952, ci a continuat pana in 1955, cand Nasser l-a inlaturat de la putere pe generalul Neguib.
In acest articol ne intereseaza raportul stabilit intre trasaturile ideologiei sale si declinul sau. Este posibil ca sursa declinului sau sa fie tocmai ideologia sa.

I. Problema preluArii puterii Si a legitimArii
Nasser a preluat usor puterea, insa adevarata problema a constituit-o legitimarea sa. Conditia esentiala in acest sens era aceea de a propune un sistem de idei pe masura nevoilor si asteptarilor populatiei. In cazul politicii interne acest sistem si-a gasit expresia in „socialismul arab“, iar pan-arabismul, nationalismul arab si neutralitatea fata de conflictul dintre cele doua Superputeri au determinat actiunile sale din politica externa.
Proveniti din paturile sociale de jos, noii detinatori ai puterii dupa Revolutia din 1952 au fost in principal interesati de reformarea domeniului social, mai ales de reforma agrara. Tendinta lui Neguib de a pune pe un plan secund aspectul social si preocuparea lui de a monopoliza scena politica, declarandu-se adeptul revenirii la sistemul parlamentar de model occidental, care era considerat de masele egiptene ca fiind corupt — a suspendat Constitutia din 1923 si a amanat alegerile pentru o perioada de 3 ani — a provocat inlaturarea sa de un grup de „Tineri Ofiteri“, condus de Nasser. Spre deosebire de predecesorii sai, Nasser a inteles preocuparea poporului sau pentru trecut si ca elementul cel mai important pentru pastrarea puterii era sa detina controlul Armatei. Ca sa pastreze puterea, el trebuia sa aiba sprijinul maselor si sa isi asigure loialitatea armatei.
Preluarea puterii a fost usor de realizat in cazul lui Nasser si pentru ca a beneficiat de un moment prielnic. In lumea araba, anii ’50 au fost o adevarata decada a loviturilor de stat, initiata in 1949 in Siria de actiunea in forta a colonelului Za’aim. Cei care preluau puterea faceau parte din randul Armatei, sau aliati cu ea, si erau membrii generatiei ajunsa la maturitate in anii ’30-’40, exclusa din viata politica de catre cei pe care acum ii inlaturau prin actiuni violente1. Alianta cu Armata era absolut necesara pentru ca accesul la putere presupunea folosirea fortei, iar Armata, instrumentul necesar pentru actiune, era si simbolul demnitatii si al mandriei nationale, elemente necesare in procesul ulterior de legitimare in fata maselor. Armatele nationale erau elemente noi in societatile arabe. In Egipt, pana la al Doilea razboi mondial militarii de origine egipteana aveau un statut inferior in structurile Armatei, functiile inalte fiind ocupate de ofiteri englezi, si, ca o consecinta, erau situati din punct de vedere al statutului la periferia societatii.
Insa, in urma Revolutiei din 1952, ei au devenit centrul vietii social-politice. Nasser si-a asigurat sprijinul Armatei prin provenienta sa din structurile sale si prin promovarea in functiile de conducere a fostilor colegi din timpul studiilor de la Academia Militara: Abdul Hakim Amer, Abdul Latif Baghdadi, Anwar el-Sadat, Hussein esh-Shafei, Zacharia Mohieddin si fratii Gamal si Salad Salem. Accesul in structurile armatei l-a obtinut dupa deschiderea portilor Academiei Militare si claselor sociale de jos. Independenta obtinuta in 1936, chiar daca formala, a obligat Egiptul sa isi largeasca structurile militare, in randul ofiterilor patrunzand tineri insufletiti de idei nationale. In cazul Egiptului a inceput sa se vorbeasca in cercurile oficiale despre eventualitatea unui serviciu militar obligatoriu spre sfarsitul anului 1935, insa, intreaga clasa sprin „clasa“ reprezentantul diplomatic roman intelegand toti tinerii egipteni apti pentru serviciul militart a fost recrutata sub drapel incepand din februarie 1936, guvernul egiptean fiind dispus sa acorde orice credite pentru sporirea armamentului2. Printre acesti tineri s-a aflat si Gamal Abdel Nasser, descendentul unei familii modeste — tatal lui era functionar postal — care in 1937 a fost acceptat la Academia Militar din Cairo, iar in 1938 a fost trimis la unitatea militara de la Mankabad ca locotenent de infanterie.
Nasser a obtinut sprijinul maselor facand apel la gloriosul trecut arab, declarandu-si intentia de a-l restaura. Dupa 7 ani de la Revolutie, el spunea egiptenilor ca poporul si armata sunt cei care „intr-un timp asa de scurt au realizat pagini glorioase in istorie“ printre care: „expulzarea regelui care imprastiase coruptia in tara, expulzarea imperialistilor“ si mai ales au pus „fundatiile gloriei, libertatii si demnitatii“3. Nasser pretindea in discursurile sale ca actioneaza pentru popor si de aceea a obtinut sustinerea si entuziasmul maselor.

I. 1. Politica interna
Pe plan intern, prin principiile „socialismului arab“ (alaturi de idei precum egalitatea tuturor „claselor“ sociale, imbunatatirea legislatiei muncii, politici sociale), Nasser a stimulat ideea de progres, bazat pe modernizarea tehnica si inlaturarea „feudalismului“ din structurile societatii rurale.
Socialismul era un fenomen nou in Orientul Mijlociu, iar cel arab reprezinta o adaptare a ideologiei la nevoile Egiptului. Inainte de anii ’60, ideologia a fost prezenta numai in randul intelectualitatii, pentru ca principala problema cu care se confrunta esichierul politic era independenta, pe un plan secund figurand starea interna a societatii. Socialismul era atractiv pentru tinerii ofiterii din armata care au preluat puterea, deoarece ei proveneau din familii din clasele de mijloc sau de jos, categorii ignorate anterior de liderii politici. In Egipt, acesti ofiteri au observat coruptia democratiei liberale si fanatismul islamic prezent in actiunile si preceptele „Fratiei musulmane“ in perioada interbelica, si au considerat ca o solutie poate fi o noua ideologie, care, din punctul lor de vedere, sustinea adevarata democratie si justitie sociala. Pentru ei socialismul era:
· simbolul independentei reale fata de puterile occidentale; intrucat, companiile europene continuau sa domine economia tarilor din Orientul Mijlociu si dupa obtinerea independentei, nationalizarea si stabilirea economiei socialiste planificate a indreptatit aceste noi guverne sa isi declare din nou independenta politica si economica;
· un simbol al modernitatii; era vorba de o ideologie ce nu mai fusese incercata pana atunci, de aceea se considera ca era o dovada ca tara nu mai era inapoiata;
· afirmare a unui nou set de valori specific lumii arabe: egalitate, impartirea bunurilor, cooperare, care este considerat superior celui capitalist unde este accentuat individul4.
Barajul de la Aswan, industrializarea si reforma agrara sunt exemplele pe care Nasser le considera cele mai importante contributii ale regimului sau, in vederea imbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei. Ele au fost necesare pentru a se legitima in fata maselor in postura de lider al poporului, care actioneaza in interesul si pentru bunastarea sa. Interesul lui Nasser pentru starea societatii egiptene a fost real, insa dimensiunea realizarilor sale este discutabila. Daca in discursurile sau interviurile ce urmau sa fie difuzate in interiorul tarii, Nasser vorbea mai intai despre aspecte ale politicii externe, in interviurile date corespondentilor de presa occidentali accentul cade pe problemele interne ale societatii egiptene, iar in al doilea rand pe politica externa. Intr-un astfel de interviu acordat lui Robert Stephens in ianuarie 1967, Nasser a declarat ca problema cea mai presanta pentru el era „faptul ca alti 175.000 de oameni se vor naste in tara in acea luna, iar ei trebuie hraniti“5, prin urmare, el constientiza situatia precare a economiei egiptene.
Nasser nu putea sa prezinte in cadrul discursurilor tinute in fata populatiei din Egipt situatia reala a tarii – problemele economice, dependenta de sprijinul financiar extern pentru realizarea proiectelor sale de modernizare — pentru ca „revolutia sociala“ pe care o infaptuise in 1952 si apoi in 1955 isi pierdea substanta. Mai multi factori, printre care mentionam cresterea demografica rapida si evolutiile din sistemul politic si economic mondial, au facut ca masurile sale sa aiba un impact redus.
Cand populatia devenea neincrezatoare in realizarile regimului, Nasser facea apel la doua teme pentru a le explica persistenta problemelor sociale: simultaneitatea celor doua revolutii si dusmanul din exterior. In lucrarea „Filosofia revolutiei“, el pleaca de la premisa ca orice popor din lume traverseaza doua revolutii: o revolutie politica ce il ajuta sa-si recastige dreptul la autoguvernare din mainile unui despot care l-a subjugat…si o revolutie sociala, un conflict de clasa care se incheie pana la urma prin realizarea dreptatii sociale pentru toti locuitorii tarii6. Egiptul intampina greutati pentru ca trebuia sa sustina cele doua revolutii in paralel. Desi, Nasser le vorbea de marile realizari — eliminarea feudalismului, privilegiilor, coruptiei — putem trage concluzia ca necesitatea acestor revolutii demonstreaza constientizarea rolului periferic al Egiptului in relatia sa cu sistemul mondial. Un lider care considera ca statul sau trebuie sa mai treaca printr-o revolutie ca sa ajunga din urma celelalte state isi percepe pozitia ca fiind una de inferioritate in raport cu ierarhiile sistemului mondial. Nasser a imbracat scopul sau (obtinerea unui nivel de bunastare pentru societatea egipteana comparabil cu cel din societatile occidentale) intr-o exprimare sofisticata, cu conotatii nobile, specifice mentalitatii arabe, pentru ca daca ar fi prezentat un discurs similar cu cel al liderilor occidentali si-a fi pus in primejdie legitimitatea in lumea araba.
Problema sociala cu diversele ei aspecte — cresterea demografica rapida, lipsa hranei, a serviciilor sociale si de sanatate, numarul redus al locurilor de munca etc. — a stat la baza modelarii politicii interne. Intrucat, provenea din segmentul inferior al societatii, Nasser stia ca exista o grava problema sociala in Egipt: saracia si inapoierea. El s-a straduit sa o rezolve, dar, mai ales, sa nu o complice, pentru a nu adauga si societatii egiptene o caracteristica, specifica majoritatii societatilor arabe din Orientul Mijlociu: clivajul social pe criterii religioase, economice sau de clan. Intentionand sa previna aparitia unor linii de clivaj a recurs la teoria existentei unui dusman extern, impotriva caruia masele arabe trebuiau sa se unifice, (solidaritatea si unificare araba reprezinta esenta pan-arabismului), toti urmand sa se ralieze in jurul unui centru. Teoria dusmanului extern a fost asimilata cu usurinta de societatea egipteana, care considera ca tot raul din prezent se datora dominatiei britanice din secolul al XIX-lea. In postura „dusmanului“ a ramas Occidentul, perceput ca fiind de o agresivitate crescanda dupa proclamarea statului Israel in 1948. Nasser propunea ca modalitati de lupta impotriva „amenintarii“ externe conceptul de solidaritate, atat interna cat si regionala (araba), Egiptul transformandu-se in centrul de rezistenta al lumii arabe.
Ideea de solidaritate aplicata in interiorul tarii presupunea coagularea intregului popor in jurul liderului, tradusa in practica prin centralizarea puterii. Treptat toate parghiile puterii au fost preluate de Nasser, iar partidele politice, considerate de el ca posibili constituenti de linii de clivaj, au fost desfiintate, preferand sa creeze un partid unic (acesta a avut diverse denumiri: Adunarea Nationala de Eliberare, Uniunea Nationala, Uniunea Socialista Araba) al carui scop era mobilizarea politica a maselor arabe.

I. 2. Politica externa
Politica externa a lui Nasser a fost structurata pe trei principii: pan-arabismul, nationalismul arab si neutralitatea. Acestea sunt interdependente si se sustin reciproc. Asa cum pan-arabismul nu ar fi putut functiona fara nationalismul arab, pentru ca el ii da elementul central, acela de natiune, nici neutralismul nu ar fi avut succes fara pan-arabism, pentru ca a fi neutru in relatia cu doua ideologii (comunista si democratia occidentala) presupune un vid ideologic, care trebuia umplut cu un curent de gandire propriu, specific unei anumite culturi.
Pan-arabismul a reluat principiile arabismului de secol XIX referitoare la evidentierea lumii arabe in raport cu restul lumii, carora li s-a adaugat personalitatea unui lider charismatic, precum cea a lui Nasser. In secolul al-XIX-lea, sistemul arab se bazase pe o unitate culturala stabilita printr-o densa retea de comunicatii, relatii de familie si de aparitia germenilor unei constiinte culturale comune, evidentiata de preceptele arabismului7.
Solidaritatea manifestata pe plan extern gravita in jurul ideii de pan-arabism / nasserism. Se impune o observatie referitoare la terminologia utilizata: in interiorul Egiptului, Nasser a vorbit despre pan-arabism, insa in lumea araba a fost mai des utilizat termenul „nasserism“ pentru a descrie curentul promovat de liderul egiptean. Arabismul de secol XIX aparuse si se dezvoltase in Levant, in aceeasi perioada cand Egiptul era condus de Muhammad Ali, care considera ca Egiptul trebuie sa fie beneficiarul unui statut privilegiat (dar nu stat independent) in relatiile cu Imperiul Otoman si cu restul lumii arabe. Nasser a fost atras de ideile referitoare la solidaritatea si unitatea lumii arabe promovate de arabism cu jumatate de secol in urma si folosite de el ca baza pentru structurarea curentului pan-arabist. Spre deosebire de predecesori (Muhammad Ali si regii Faruk si Fuad), el a inteles ca succesul doctrinei poate fi obtinut prin indeplinirea a doua conditii:
1. daca ideile mentionate mai sus sunt promovate de cei care detin efectiv puterea; in secolul al XIX-lea arabismul circulase in randurile oamenilor de cultura, precum profesori de la Academia din Beirut, sau politicienilor lipsiti de o legitimare solida in lumea araba, precum regii Feisal si Abdullah;
2. daca obtine sprijinul maselor arabe; mobilizarea maselor in sprijinul pan-arabismului a realizat-o promovand in discursurile sale tema pericolului reprezentat de Israel; proclamarea statului Israel in 1948 i-a servit lui Nasser in doua sensuri: pe de o parte a demonstrat populatiei ineficienta vechii clase politice, justificandu-si interventia de preluare a puterii cu forta, iar pe de alta a transformat pan-arabismul intr-un curent politic viabil, intrucat, insasi existenta statului Israel demonstra ca exista un pericol extern, in lupta cu care era necesara toata forta lumii arabe si un lider care sa o ghideze.
Nationalismul arab a venit in sprijinul pan-arabismului. Curentul presupunea unificarea lumii arabe, posibil de constituit datorita existentei aceleasi limbi, culturi si a unei majoritati religioase (credinta islamica). Planuri in aceasta directie fusesera elaborate inca din perioada interbelica, multe dintre ele gravitand in jurul Siriei. „Promisiunea“ facuta de britanici serifului Hussein8 – Siria Mare independenta – a fost perceputa de Egipt ca o lovitura data prestigiului de care se bucura in lumea araba, condamnandu-l la un statut si mai servil in relatia cu Marea Britanie si cu lumea araba de est, decat avusese pe parcursul secolului al XIX-lea9, de aceea Nasser trebuia sa gaseasca si sa utilizeze toate mijloacele necesare Egiptului pentru a ei legitima cu statutul de lider regional.
Nasser a fost influentat de arabism si de activitatea din perioada interbelica a gruparii „Tanarul Egipt“ (Misr al-Fatah), care sustinea necesitatea castigarii, intr-o prima faza, a independentei natiunii egiptene, urmata, apoi, de cea a intregii lumi arabe. Triumful obtinut dupa negocierea Acordului de retragere a trupelor britanice de pe teritoriul Egiptului (1954), cumpararea de armament de la Cehoslovacia (1955), participarea la Conferinta de la Bandung (1955) si nationalizarea Canalului Suez, l-a transformat in eroul lumii arabe. Din aceasta postura, Nasser a putut sustine ca exista o singura lume araba, care trebuia unificata si al carei prestigiu trebuia restaurat.
In viziunea sa, puterea natiunii arabe provenea din trei surse: traditia araba comuna, pozitia geografica strategica si petrolul. Lumea araba nu era rupta de planul global, ci avea o stransa legatura cu Africa. Al treilea spatiu de definire al lumii arabe este Islamul. Pentru Nasser, pelerinajul la Mecca avea putere politica, manifestandu-se ca o „conferinta politica periodica la care sefii tuturor statelor islamice – lideri de opinie, oameni de stiinta, industriasi de vaza, oameni de afaceri cunoscuti – se aduna in acest parlament islamic mondial pentru a trasa liniile de ansamblu ale politicii tarilor lor si pentru a stabili principiile care sa le asigure o colaborare stransa pana la urmatoarea lor intrunire“10. Principiile Islamului au fost puse in slujba pan-arabismului, iar pan-arabismul a fost in opinia sa expresia neutralismului, daca ne raportam la teoria bipolarista a relatiilor internationale. Nu era suficient sa sustina ca doreste sa nu fie implicat in lupta celor doua Superputeri pentru sfere de influenta, si trebuia sa ofere o alternativa, o ideologie proprie, asa ca a prezentat un ideal si o cale de urmat pentru lumea araba.
Atitudinea lui fata de Israel servea scopurilor sale politice. Nixon sustine ca daca Israelul nu ar fi existat, Nasser ar fi inventat ceva care sa-i tina locul. Unitatea araba avea nevoie de o cauza comuna, iar distrugerea Israelului a devenit obiectivul care a umplut acest gol11.
Nasser a incercat sa foloseasca „problema Israel“ si pentru a solutiona unele aspecte economice interne. El era constient de gravele probleme economice ale Egiptului, iar pentru o lume tot mai tehnologizata, petrolul era vital. Barajul de la Aswan oferise agriculturii noi suprafete de teren arabil, insa exploatarea lor presupunea utilaje mecanizate, implicit combustibil. Egiptul nu avea nici puterea financiara ca sa cumpere petrol de pe piata internationala, dar nici resurse interne suficiente. Pana in 1967 Nasser a privit petrolul ca pe un bun al tuturor arabilor12, al caror lider se dorea a fi. El dorea sa foloseasca petrolul arab pentru dezvoltarea interna a Egiptului, pentru ca unui stat productiv din punct de vedere economic ii este mai usor sa joace rolul de lider. Nasser a pretins ca resursele trebuie utilizate in lupta cu Israelul, pentru fratii palestinieni, de aceea a cerut ca tranzactiile sa fie puse sub controlul sau direct, actiune care a dat nastere unor dure comentarii in randul statelor arabe ce dispuneau de resurse insemnate, aflate si ele la randul lor in cautarea independentei politice si a unei pozitii avantajoase in sistemul arab.
Contextul global i-a permis lui Nasser sa sustina ca exista un pericol extern. Confruntarea dintre Superputeri l-a determinat sa pretinda in public ca existenta lumii arabe era in pericol datorita amenintarilor Israelului / Occidentului sau comunismului. Una dintre problemele enuntate de istoriografia lumii arabe priveste raporturile lui Nasser cu ideologia comunista. In opinia noastra, Nasser a folosit factorul sovietic in planurile sale. El nu a fost simpatizantul comunismului, pe care il considera incompatibil cu lumea araba, sau al ideii de dominatie sovietica in lumea araba. Din punctul sau de vedere, eliberarea de sub dominatia straina era cea mai importanta realizare a sa si a poporului egiptean. Faza luptei de eliberare era, conform marturisirilor sale, „cea mai grava din istorie…“ ea (n.n.) „a permis poporului egiptean sa se descopere pe sine, capacitatile si potentialul sau“13. Numai dupa eliberarea de sub dominatia straina Nasser s-a preocupat de aspectul economic al Egiptului. El considera ca adevarata eliberare a fost adusa de Revolutia din 1952, pentru ca atunci au fost inlaturate vechile elite exploatatoare, in viziunea lui ne-egiptene. Tot raul din societatea egipteana se datorase unor straini (dinastia instaurata de Muhammad Ali era de origine albaneza), de aici dorinta de a evita o pozitie de inferioritate in relatia cu un alt stat.
Nasser a militat pentru minimalizarea interventiilor straine in Orientul Mijlociu. Comunismul a fost considerat un pericol comparabil cu Sionismul. Intr-un discurs tinut la 17 martie 1953, cu ocazia semnarii Tratatului de ajutor tehnic si financiar dintre URSS si Irak, Nasser a declarat: „campania noastra impotriva comunismului este menita sa apere tara noastra de o noua forma de imperialism, si sa reconstruiasca tara noastra pe o fundatie nationala eliberata de imperialism“14. Din punctul lui de vedere, sprijinul sovietic era binevenit in diverse domenii, insa, in sfera politicului, relatiile sovieto-egiptene trebuiau sa conduse de pe pozitii de egalitate deplina.
Totusi, atitudinea lui Nasser din 1956 a dat ocazia URSS sa devina un factor important in jocul diplomatic din Orientul Mijlociu15. Afirmatia de mai sus este valabila daca analizam situatia din perspectiva raporturilor Vest-Est, pentru ca, dupa acest moment, sovieticii au patruns efectiv in sistemul arab, iar influenta franco-britanica s-a diminuat considerabil. De remarcat este faptul ca Nasser nu a permis comunistilor egipteni sau sovietici sa preia controlul politicii externe egiptene. In 1956, Moscova a sprijinit Egiptul, dar primele comentarii, favorabile liderului egiptean, care procedase la nationalizarea Suezului, le-a facut dupa 36 de ore de la declansarea blocadei.
Nasser a respins ideologia comunista din pricina a doua considerente: se opunea nationalis-mului arab si preceptelor religiei islamice, in spiritul careia fusese educat atat el, cat si majoritatea societatii egiptene / arabe. El a declarat: „accept faptul unei vieti materiale. Dar cum a fost creata viata? Poate ca sunt gata sa accept si teoria evolutiei ei. Dar spune-mi cum a fost creat pamantul si universul? Pana atunci o sa cred in Dumnezeu“16.
Nu se poate spune despre Nasser ca a fost tentat sa acorde Islamului un statut special in structurile statului, dar nu a riscat sa se rupa total de traditia islamica pentru a nu pune in pericol spijinul din partea unui considerabil segment al societatii. Cand „Fratia Musulmana“ a devenit un factor de constrangere suplimentar la adresa planurilor sale politice, Nasser a interzis organizatia si a ordonat arestarea membrilor ei, fara sa tina cont ca, in anii cand cauta sa se legitimeze, apelase la sprijinul lor. El s-a comportat in public ca un bun credincios musulman, marturie stand finalul discursurilor sale unde facea apel la numele lui Dumnezeu, dar a refuzat sa fie fanatic in credinta sa.
Ostilitatea manifestata fata de lumea occidentala a fost si mai evidenta. in ochii sai, si fara indoiala si in cei ai majoritatii arabilor, Marea Britanie si Franta erau fostele puteri coloniale, sursa umilintei poporului din ultimul secol, iar in acest context razboiul din 1956 a fost considerat ca o noua declaratie de independenta. Statele Unite au avut un statul privilegiat pentru ca si ele luptasera impotriva colonialismului, se opusesera interventiei franco-britanice din 1956 si au promis sprijin financiar pentru construirea barajului de la Aswan. Decizia SUA de a-si retrage oferta de finantare a Aswanului si presiunile exercitate asupra lui Nasser pentru a adera la Pactul de la Baghdad, l-au determinat sa le includa in grupul statelor „imperialiste“, in care nici un lider arab nu trebuia sa aiba incredere. Valorile democratiei occidentale (accentul pus pe individ, pe proprietatea privata si pe competitie) si stilul de viata din Vest erau considerate amenintari la adresa societatilor arabe.
Pozitia lui fata de confruntarea dintre Superputeri a fost exprimata prin politica nealinierii, sustinuta de liderii Lumii a III-a la Conferinta de la Bandung (1955). Nasser a dorit sa faca din lumea araba si cea afro-asiatica un corpus separatum in relatiile internationale, iar alianta cu Nehru l-a ajutat in legitimarea sa in postura de lider al segmentului arab. Criza Suezului i-a oferit prilejul sa demonstreze lumii arabe si opiniei publice internationale ca neutralismul si pan-arabismul erau atitudini care rezistasera in confruntarea cu mediul extern. Respingerea Pactului de la Baghdad si ceea ce Nasser a considerat ca a fost „victoria sa in razboiul din 1956“ au reprezentat adevarate declaratii de independenta ale arabilor. Prestigiu pe care l-a obtinut dupa 1956 a netezit calea spre unificarea Egiptului cu Siria in 1958, primul pas din noul proiect de constituire a unei lumi arabe unitare.
Treptat, noul set de valori pe care l-a introdus in lumea araba s-a transformat intr-un factor de constrangere. Nivelul dezvoltarii palierului politic si economic a ramas redus, de aceea, Nasser a putut instaura o conducere centralizata si s-a bucurat de puteri depline. Cu trecerea timpului entuziasmul maselor a scazut si a aparut riscul constituirii unor posibile centre rivale liderului. Ca sa mentina entuziasmul maselor, liderul / Nasser a fost obligat sa initieze actiuni dramatice, ce trebuiau sa fie cel putin la nivelul unei actiunii anterioare incununate cu succes, in cazul nostru cea din 1956, nationalizarea Suezului. Desi, pe campul de lupta Egiptul a fost infrant, Nasser a transformat, ajutat si de contextul istoric al anului 1956, razboiul din Sinai intr-o adevarata victorie politica, cauza principala a prestigiului de care s-a bucurat ulterior in randul arabilor. Mijlocul anilor ’60 a reprezentat un moment de scadere a entuziasmului maselor, si, de aceea, Nasser s-a vazut obligat sa actioneze in 1967, sperand intr-o reiterare a momentului ‘56.
Concluzionand, constrangerile pentru liderul politic in practicarea politicii externe egiptene in intervalul 1955-1967 erau date de:
· lipsa resurselor; economia egipteana era dependenta de subsidiile primite de la alte state (nu neaparat arabe);
· cresterea demografica rapida; tinerele generatii erau din ce in ce mai sarace, nu aveau locuri de munca suficiente, prin urmare, erau si mai intolerante si greu de controlat de un lider care ar fi dus o politica pe masura asteptarilor lor;
· prezenta in mentalul colectiv egiptean, dar si in cel arab, a ideii unui trecut glorios, care trebuie restaurat.
· Elementele care pot fi utilizate in favoarea sa, de catre liderul politic in actiunile sale din politica externa pot fi:
· pozitia geografica (valea Nilului), care inca din cele mai vechi timpuri necesita o conducere centralizata, care sa planifice utilizarea sistemului de irigatii; aceasta realitate geografica a determinat ca in mentalul egiptean sa se poata impune usor un lider puternic, chiar dictatorial;
· societatea omogena din punct de vedere etnico-religios, si nivelul scazut de cultura politica face usoara actiunea de mobilizare si manipulare a maselor;
· in unele situatii, mediul international a fost favorabil: Razboiul rece, perceput in interiorul Egiptului ca element amenintator la adresa stabilitatii zonale, pentru ca presupunea existenta unui posibil cuceritor (imperialismul occidental sau comunismul), impotriva caruia liderul trebuia sa lupte, iar masele sa il sprijine neconditionat;
· trecutul colonial identificat in mentalul colectiv arab cu o epoca a asupririi si umilintei, situatii fata de care arabii au manifestat dintotdeauna o sensibilitate sporita; liderul poate oricand sa faca recurs la ideea unei amenintari si sa mobilizeze societatea in jurul lui si aliantelor alese de el.

II. Declinul lui Nasser. Cauze Si forme de manifestare.
In ciuda manifestatiilor populare de pe strazile orasului Cairo, nedirijate de sus, desfasurate in iunie 1967, care cereau reintoarcerea lui Nasser la conducerea statului, perioada 1967-1970 este cea a declinului sau. Trei elemente i-au subminat pozitia in lumea araba:
· perceptia avuta de lumea araba in cazul deznodamantului razboiului din 1967;
· implicarea comunitatii internationale in reglementarea diferendului dintre parti;
· resurgenta nationalismului palestinian.

II. 1. Perceptia avuta de lumea araba in cazul deznodamantului razboiului din 1967.
Principala cauza a declinului lui Nasser o constituie perceptia negativa a deznodamantului razboiului din 1967 de catre lumea araba. Dimensiunea nemilitara a conflictelor reprezinta un aspect semnificativ in randul consecintelor razboiului din 1967, printre care, mentionam schimbarea profunda si ireversibila a sistemului arab post-1967. Razboiul a provocat o „criza morala“, care a culminat cu o perioada de auto-criticism, a carui principala victima a fost nasserismul (pan-arabism, nationalism arab, neutralitate, socialism arab) .
Primele semne ale declinului au aparut in primii ani din deceniul sapte: in 1961 a avut loc secesiunea siriana, iar in 1962 a inceput razboiul din Yemen. Confruntarea dintre factiunile yemenite a avut o dimensiune dramatica pentru prestigiul lui Nasser in lumea araba, pentru ca a semnificat constituirea unui pol rival, reprezentat de Arabia Saudita.
Implicarea lui Nasser in confruntarea cu Israelul din 1967 era inevitabila, daca dorea sa ramana liderul lumii arabe. Politica sa externa dupa jumatatea anilor ’60 a fost precara, iar discursurile sale incendiare trebuiau sa se materializeze. Preocupat mai ales de prestigiul sau, Nasser a ales sa provoace Israelul, avand speranta ca o eventuala confruntare cu acesta va semana cu cea anterioara (razboiul din 1956), fara sa ia in calcul situatia producerii unei escaladari a ostilitatilor, imposibil de controlat. Nasser credea ca Superputerile, speriate de o posibila degenerare a conflictului, vor interveni la momentul potrivit, iar el va putea sa prezinte maselor arabe aceasta interventie ca pe un vot de sustinere dat politicii sale.
In 1967, cand a avut loc cea mai umilitoare infrangere a arabilor, Nasser nu a avut intentia sa declanseze un razboi, marturie stand lipsa unor planuri concrete de atac. Pentru Sinai nu era pregatit nici un plan, intrucat Nasser nu considera ca tensionarea situatiei va duce, in mod obligatoriu, la deschiderea ostilitatilor17. In urma atacului israelian, luate prin surprindere, unitatile egiptene din Sinai, al caror comandant tocmai se intorcea de la o petrecere, au inceput retragerea dezordonata si, asa cum au aratat imaginile din publicatiile vremii, si-au abandonat bocancii in desert pentru a putea fugi mai repede.
Nasser a luat contact cu problema palestiniana in 1948, in urma participarii sale in razboiul declansat de arabi impotriva Israelului. Esecul de atunci l-a pus pe seama clasei politice corupte si ineficiente si a dependentei armatei egiptene de cea britanica. Din urmatoarea confruntare — in 1956 — a iesit invingator in ochii opiniei publice arabe, asadar a preferat sa ignore realitatea prezentata pe campul de lupta, asa cum in 1967 nu a dat atentia cuvenita sfatului primului ministru, Suleiman Sidqi, conform caruia, Egiptul nu era pregatit de razboi pentru ca tocmai initiase un set de reforme economice. Ca politician, Nasser a devenit liderul intregii lumii arabe, dar ca militar nu a reusit sa anticipeze si sa controleze in 1967 escaladarea conflictului sau sa organizeze eficient o coalitie a armatelor arabe.
Acest gen de reactie (nu tine cont de sfaturile consilierilor sai sau de realitatile politice si militare) arata un Nasser iritabil, nerabdator, dictatorial, stapanit de ambitii marete, care nu au tinut seama de nevoile primare ale poporului sau18. Dimensiunile catastrofei din 1967 l-au surprins pe Nasser, care s-a simtit umilit, responsabil si a decis sa se retraga din politica. El a fost nemultumit ca i s-a ascuns dezastrul aviatiei egiptene si ca generalii au decis evacuarea Sinaiului fara sa-l consulte, creand in teren o stare de confuzie, care a usurat semnificativ inaintarea trupelor israeliene.
Se pare ca la sfarsitul razboiului, conform textului lui Mohammed Heikal, colaborator apropiat, Nasser ar fi spus: „daca oamenii ma gasesc vinovat si decid sa ma spanzure in Piata Libertatii, cred ca au tot dreptul sa o faca“ si si-a dat demisia19.
Multimile adunate pe strazile orasului Cairo l-au convins sa-si retraga demisia. Decizia lui a insemnat un punct pus unei scurte perioade de pragmatism politic. Dupa reluarea atributiilor prezidentiale s-a intors la practica disimularii, oficial punand dezastrul pe seama unei conspiratii occidentalo-israeliene, insa neoficial a inlaturat majoritatea generalilor aflati in 1967 la conducerea Armatei, actiune care ne indreptateste sa afirmam ca nici el nu credea cu adevarat in „teoria unei conspiratii israeliano-americane“.
Nasser a avut succes in epoca luptei pentru eliberare pentru ca a vorbit direct maselor, rupandu-se categoric de modelul utilizat de generatia anterioara de politicieni (liderii traditionali), care ignorasera dorintele si asteptarile maselor. Legatura dintre declinul sau si razboiul din 1967 consta in faptul ca in pregatirea conflictului s-a bazat exclusiv pe retorica, fara sa alcatuiasca o strategie consistenta de dezvoltare si aplicare a planurilor sale.

II. 2. Diplomatia comunitatii internationale
Implicarea comunitatii internationale in reglementarea conflictului reprezinta o lovitura data prestigiului de care se bucura el in lumea araba, intrucat, el nu a mai fost privit ca in 1956: liderul independent care a impus termenii unui armistitiu favorabil arabilor (a obtinut retrocedarea peninsulei Sinai), ci, ca omul politic, care in 1967, a provocat cea mai umilitoare infrangere din istoria lumii arabe. Comunitatea internationala i-a subminat pozitia, preluandu-i prerogativele de conducator si organizator al politicilor lumii arabe. Interventia sa concreta a constat in adoptarea Rezolutiei nr. 242, document deosebit de important in evolutia ulterioara a evenimen-telor.
In planul politico-diplomatic au avut loc semnificative mutatii prilejuite de acest conflict. Pe plan global (international) cele mai semnificative evenimente s-au desfasurat in cadrul organismelor ONU: Consiliul de Securitate si Adunarea Generala.
Acest teritoriu a oferit Marilor Puteri posibilitatea unei confruntari: URSS si-a concentrat din nou eforturile in Consiliul de Securitate, in sensul obtinerii unei condamnari a actiunilor Israelului si retragerea trupelor sale din teritoriile recent ocupate. In ciuda protestelor sale, numai alte trei state – Bulgaria, Mali si India – au mai votat paragraful din schema rezolutiei de condamnare a Israelul. Evenimentele de pe scena internationala au oferit prilejul arabilor sa acuze din nou SUA ca era aliata Israelului, permitand nasterea credintei in randul lor in ipoteza unei actiuni concertate americano-israeliana, ce avusese ca obiectiv amanarea desfasurarii lucrarilor Consiliului de Securitate, pana cand Israelul avea sa obtina insemnate succese teritoriale.
In sprijinul ipotezei de mai sus, politicienii arabi au citat declaratiile de presa ale oficialilor americani – printre care si pe cea a Secretarului de Stat american, Dean Rusk – in care se sustinea ca sunt „multumiti“ ca Israelul a castigat razboiul20. La randul sau, Israelul a acuzat URSS ca a sprijinit tabara araba la toate nivelele: diplomatic, economic si militar (a acoperit pierderile de armament ale arabilor), ceea ce, in mediile politice israeliene, era considerata a fi o alterare a echilibrului regional. Dintr-o telegrama a legatului roman la Tel Aviv catre Ministerul Afacerilor Externe RSR, din 23 iunie 1967, aflam ca „in cercurile politice si in presa sdin Israelt se desfasoara o actiune organizata pentru prezentarea Uniunii Sovietice drept principal sprijinitor al conflictului in Orientul Mijlociu si dusmanul pacii“21.
Incetarea formala22 a ostilitatilor nu a atras dupa sine detensionarea situatiei, tocmai de aceea, interventia Organizatiei Natiunilor Unite s-a dovedit deosebit de importanta. Dupa o vara tumultuoasa, in cadrul dezbaterilor Adunarii Generale si Consiliului de Securitate, in noiembrie 1967, Consiliul de Securitate ONU a adoptat cel mai important document pentru evolutia ulterioara a conflictului in palierul politico-diplomatic. Rezolutia, numerotata 242, a stabilit principiile ce urmau sa duca la solutionarea conflictului din ultimele doua decenii. In Rezolutie se stabilea ca „este inadmisibila achizitionarea de teritorii in urma razboiului si ca este necesar sa se lucreze pentru o pace dreapta si de durata, prin care toate statele din zona sa traiasca in securitate“.
Rezolutia lega problema pacii de retragerea israelienilor din teritoriile ocupate: „… realizarea unei paci drepte si de durata“ presupunea „retragerea fortelor armate israeliene din teritoriile ocupate in recentul conflict… respectarea suveranitatii, integritatii teritoriale si independentei politice a tuturor statelor din zona si dreptul lor de a trai in pace in cadrul unor granite sigure si recunoscute…“23.
La prima vedere, documentul adoptat de Consiliul de Securitate al ONU in 22 noiembrie 1967, la propunerea Lordului Caradon, nu stabileste solutii concrete pentru problemele de fond ce determinasera aparitia conflictul dintre parti, tocmai de aceea reactiile in urma adoptarii Rezolutiei nr. 242 nu au intarziat sa apara.
In raspunsurile date in chestionarele, pe care reprezentantul special ONU, Gunnar Jarring, le-a inmanat guvernelor Israelului, Egiptului, Iordaniei si Libanului, primul a declarat ca accepta principiile expuse in Rezolutia nr. 242 si cerea ca pacea sa fie realizata prin tratate bilaterale incheiate intre Israel si fiecare stat arab24.
In chestionarele inmanate de Gunnar Jarring Egiptului, Iordaniei si Libanului, cele trei state arabe au declarat ca accepta principiile Rezolutiei nr. 242, si ca, in opinia lor, Israelul voaleaza continutul documentului amintit, pentru ca in urma unei agresiuni a decis sa pastreze teritoriile ocupate25.
Daca partile beligerante au cazut de acord, in principiu, in privinta continutului unui document oficial menit sa rezolve disputa, intrebarea fireasca este ce anume a impiedicat punerea in aplicare a prevederilor Rezolutiei nr. 242 si solutionarea conflictului? Unul din neajunsurile documentului, privit din punctul de vedere al subiectilor sai arabi, a fost considerat neintroducerea in textul Rezolutiei a mentiunii „toate teritoriile ocupate dupa recentul conflict“. Arabii considerau ca acest text va permite Israelului sa pastreze teritorii, care sa satisfaca principiul granitelor sigure si recunoscute — principiu considerat a fi exprimat prea vag —, iar, cand statele arabe au declarat ca sustin Rezolutia nr. 242, au subinteles in textul acesteia particula toate (in varianta in limba engleza all) pentru a satisface in viziunea lor principiul „pacii drepte si de durata“.
Inaintea votului din Consiliul de Securitate, Lordul Caradon a declarat ca „textul Rezolutiei este unul echilibrat. A adauga sau a scoate ceva inseamna sa se distruga echilibrul… Trebuie sa fie considerata un tot unitar asa cum este“26. Mediile politice internationale nu au dorit sa aduca nici o modificare textului documentului, dupa cum a aratat in declaratia sa din 6 decembrie 1969 Michael Stewart, Secretarul de Stat pentru Afacerile Externe si ale Commonwealth-ului: „absenta cuvantului toate din fata cuvantului teritorii este deliberata“27.
In opinia noastra, cuvantul toate lipseste din cel putin doua motive: 1. includerea lui insemna transformarea unui document international, menit sa solutioneze conflictul, intr-un dictat pentru una dintre parti; 2. prin Rezolutia nr. 242 comunitatea internationala a urmarit in principal deschiderea dialogului intre beligeranti. Principiile expuse in document sunt destul de laxe tocmai pentru a putea oferi partilor interesate prilejul de a incepe tratativele.
In randul mediilor politice internationale frontierele din zona Orientului Mijlociu erau percepute ca fiind inca in miscare. Lyndon Johnson a declarat pe 10 septembrie 1968: „noi nu suntem cei care sa spunem altor natiuni unde sa traseze granitele dintre ele, astfel incat sa le asigure cel mai inalt grad de securitate. Oricum, este clar ca intoarcerea la situatia din 4 iunie 1967 nu va aduce pacea. Trebuie ca granitele sa fie sigure si recunoscute. Asemenea granite trebuie stabilite de cei implicati…“28. Atitudinea lui Johnson nu poate fi considerata ca una de refuz fata de implicarea in rezolvarea disputei. In primul rand, pozitia adoptata de Lyndon Johnson denota ca a ascultat si a decis sa tina cont de aspiratiile de independenta, frecvent mentionate in discursurile lui Nasser. Atitudinea presedintelui american poate fi interpretata ca un vot de incredere dat politicienilor arabi, care prin negocieri puteau impinge granitele cat mai departe, insa Nasser nu a speculat acest vot de incredere, amanand deschiderea unor tratative concrete.
In al doilea rand, pozitia adoptata de Johnson marcheaza o modificare a atitudinii fata de Liga Araba. In conditiile in care legea internationala moderna este vazuta de arabi ca rezultat al experientei Europei Occidentale, iar juristii ne-occidentali au protestat, mai ales in privinta articolului 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, conform caruia Curtea aplica „principiile generale ale legii recunoscute de natiunile civilizate“29, putem constata un progres al dreptului international, intrucat Rezolutia nr. 242 acorda statut de egalitate arabilor cu restul lumii, declarand inadmisibila achizitionarea de teritorii prin razboi si lasandu-i sa gaseasca singuri solutiile concrete si convenabile pentru rezolvarea diferendului cu Israelul.
Pozitia sovietica fata de Rezolutia nr. 242 a fost exprimata de Vasili Kuznetsov: „…fraze precum «granite sigure si recunoscute». Ce inseamna?… Ce fel de granite sunt acestea? Sigure, recunoscute — de cine, pentru ce? Cine va judeca cat de sigure sunt ele? Cine trebuie sa le recunoasca?… aici este loc de interpretari… israelienii ar putea obtine dreptul sa stabileasca noi frontiere si sa isi retraga trupele numai pana la liniile pe care le considera conveniente…“30. Declaratia sovietica ilustreaza diferentele existente intre cele doua sisteme — comunist si occidental — in cazul modalitatilor de actiune si de percepere a relatiilor internationale. in Occident, sintagma „granite sigure si recunoscute“ cuprinde in sine si ideea de negocieri, de acorduri semnate in urma unor discutii. Pentru sovietici sintagma este goala de continut. In mentalitatea — si practica lor din acele vremuri — „granite sigure si recunoscute“ pot fi la fel de bine si cele impuse cu ajutorul fortei, si, totusi, ei sa le vada ca legale.
Pe termen scurt, consecinta Rezolutiei nr. 242 se reduce la acceptarea de catre Israel, Egipt, Iordania si Liban a unor principii, pe baza carora urma sa se negocieze solutionarea diferendelor. Prin acceptarea documentului, Egiptul a intrat in „randurile“ lumii arabe, producandu-se egalizarea sa cu restul componentilor si incetand sa mai fie reprezentantul lor neoficial in lumea diplomatica.
Pozitiile reticente exprimate de Siria — in viziunea noastra, Siria este unul dintre statele din primul cerc de implicare in conflictele arabo-israeliene — si de Organizatia de Eliberarea a Palestinei (O.E.P.) permit formularea afirmatiei ca, pe termen scurt, Rezolutia nr. 242 nu a avut impactul dorit de Consiliul de Securitate al ONU. Organizatia de Eliberarea a Palestinei (O.E.P), in declaratia din 23 noiembrie 1967, considera ca Rezolutia nr. 242 reprezenta o „expresie a intentiilor puterilor internationale“, iar Consiliul de Securitate ignora existenta populatiei palestiniene si a drepturilor lor, pierzandu-se din vedere caracterul arab al Palestinei31.
Analizat din punct de vedere al consecintelor sale pe termen lung, documentul reprezinta o prima manifestare internationala productiva in directia pacificarii Orientului Mijlociu. Scopul Consiliului de Securitate a fost sa provoace discutii intre cei implicati in conflict. Intr-o prima faza, discutiile au fost starnite de continutul rezolutiei, ulterior negociindu-se si problemele de substanta ale conflictului arabo-israelian. Rezultatul acestor negocieri a luat forma primului tratat de pace (intre Israel si Egipt), semnat in 1979. Institutiile internationale mai jucasera rolul de mediatori intre beligeranti, insa pana in 1967 atentia lor a fost indreptata doar asupra gasirii unor formule, care sa duca la incetarea cat mai rapida a ostilitatilor. Pentru prima data in cazul dinamicii relatiilor arabo-israeliene, Rezolutia nr. 242 stabilea niste principii, care in viitor sa aiba forta de a structura un modus vivendi, din care violenta sa fie exclusa.
Diferenta dintre pozitia adoptata de O.E.P si trio-ul Egipt-Iordania-Liban fata de Rezolutia nr. 242 nu poate fi caracterizata ca o disensiune grava aparuta in sistemul Ligii Arabe in perioada 1967-1970. Sistemul arab a ramas unitar in jurul ideii ca inca nu sosise momentul pacii. La Summitul arab de la Khartoum, actiune din planul politico-diplomatic regional, desfasurat in perioada 29 august-1 septembrie 1967 s-a formulat consensul arab, care a caracterizat politicile externe fata de Israel ale celor opt state arabe participante, pana in prima parte a anilor ’70. La Khartoum, de asemenea o manifestare a diplomatiei, de aceasta data regionala, care a actionat tot in directia subminarii pozitiei lui Nasser in lumea araba, s-a stabilit ca „pamanturile ocupate sunt arabe, iar povara recuperarii lor revine tuturor statelor arabe“ (sublinierea ne apartine). Agresiunea din 5 iunie a obligat statele arabe sa adopte fata de Israel politica celor 3 NU. Lumea araba a spus nu pacii cu Israelul, recunoasterii diplomatice si negocierilor cu acest stat. S-a mai stabilit sa se insiste asupra drepturilor, pe care palestinienii le au in propria tara32. Schimbarea din cadrul sistemului arab consta in faptul ca soarta Palestinei si a palestinienilor a fost trecuta din mainile Egiptului in cele ale tuturor statelor arabe, Nasser pierzandu-si pozitia de unic reprezentant al problemei.

II. 3. Resurgenta nationalismului palestinian
Nationalismul palestinian a insemnat aparitia unui al doilea pol ideologic ce rivaliza cu Nasser (primul fiind dat de Arabia Saudita), a carui dezvoltare a fost rapida si imposibil de controlat.
Dupa umilitoarea infrangere din 1967, lumea araba a fost zguduita de un val de autocriticism. Chiar si persoanele cu educatie superioara considerau ca fusesera inselate si atrase in aceasta situatie de propaganda si minciunile liderilor politici. Singura alternativa, aflata la indemana politicienilor pentru a-si conserva pozitiile, a fost sa adopte o atitudine intransigenta fata de Israel, reflectata in continutul Rezolutiilor de la Khartoum. Apelul la unificarea lumii arabe a avut succes, mai ales ca in fundal fusese lansata ideea conspiratiei occidentalilor impotriva arabilor, iar pentru o scurta perioada de timp, sistemul arab nu a mai fost supus vreunei fragmentarii interne violente.
Razboiul din 1967 a produs doua curente in lumea araba:
· acomodationist, ce urmarea restabilirea ordinii politice stabile si integrarea arabilor in sistemul economic mondial;
· revolutionar, promovat in special de miscarile palestiniene de rezistenta. Curentul urmarea sa creeze o noua lume; masele arabe care s-au adunat in jurul rezistentei palestiniene credeau ca situatia revolutionara creata dupa 1967 va lansa un nou tip de revolutie, post-nasserist, care, nu numai ca va elibera Palestina, dar se va confrunta si cu dominatia Occidentala si va crea o noua societate araba independenta, din punct de vedere politic si economic33.
Acest curent este specific starii de soc care a traversat lumea araba imediat dupa razboi. Masura de contrapondere lansata de Nasser a fost „Razboiul de uzura“34, prin intermediul caruia spera sa poata impinge granita egipteano-israeliana dincolo de Suez, pentru a crea arabilor sentimentul ca nu au fost infranti si ca, de fapt, razboiul nu s-a incheiat. Totodata, spera ca, fie in urma confruntarii directe din perioada 1967-1970, fie in urma solicitarilor de incetare a focului venite din partea organizatiilor internationale, insotite de unele referitoare la retragerea din teritoriile cucerite, Israelul va ceda presiunii si, astfel, se va re-edita situatia din 1956. Intrucat, rezultatele strategiei sale intarziau sa apara, iar dupa infrangerea din 1967, statele arabe din vecinatatea Palestinei s-au confruntat cu grave probleme economice, ceea ce a facut ca atentia liderilor acestor tari sa fie orientata spre situatiile interne si problema palestiniana sa treaca pe un plan secund in agendele lor, gruparile palestiniene au gasit momentul prielnic pentru a obtine unui grad sporit de autonomie politica. Curentul revolutionar din lumea araba post-1967 este cel mai bine evidentiat prin structuralizarea si radicalizarea nationalismului palestinian.
In razboiul din iunie, efectivele palestiniene au actionat alaturi de celelalte trupe arabe, insa, prestigiul obtinut de conducatorii palestinienilor s-a datorat prestatiei de la Karameh, nu celei din timpul conflictului propriu-zis. Dimpotriva, liderii palestinieni s-au simtit tradati si umiliti de statele arabe, care luptasera in 1967 pentru ca, inca o data, nu isi respectasera promisiunea de a-i arunca pe evrei in mare, astfel incat ei sa se poata intoarce la casele lor.
Daca in viziunea arabilor razboiul din 1967 era echivalentul rusinii, batalia de la Karameh (un sat iordanian din apropierea granitei cu Israelul), din 21 martie 1968, a simbolizat recuperarea demnitatii. Insusi cuvantul „karameh“ inseamna in araba demnitate, de aceea, lupta dintre palestinieni (ajutati si de trupe iordaniene) si israelieni a capatat simboluri speciale in mentalul colectiv palestinian35.
In memoriile sale, Moshe Dayan marturiseste ca „victoria palestinienilor de la Karameh a constat in retragerea trupelor israeliene din zona, dupa ce pierdusera peste 100 de oameni, dar cand au revenit, israelienii au provocat moartea a peste 200 de teroristi palestinieni“36.
Daca intr-adevar a fost o victorie sau nu, s-a dovedit a fi putin important pentru palestinieni. In urma luptei de la Karameh, Arafat si Fatah au fost propulsati la conducerea O.E.P., care este o organizatie umbrela, alcatuita din noua grupuri de rezistenta ce variaza ca putere si orientare ideologica. O.E.P. a fost infiintata de Liga Statelor Arabe, iar Nasser a impus la conducerea ei in primii sai ani de functionare pe Ahmed Shukayri, in speranta ca astfel va controla intregul curent nationalist palestinian. Din aceleasi considerente, Siria a finantat si sustinut Saiqa, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei — Comandamentul General si Frontul Popular al Luptei Palestiniene, iar Irakul, Frontul Arab de Eliberare si Frontul Palestinian de Eliberare, toate organizatii membre din cadrul O.E.P.37, de aceea, de la formarea sa in 1964, pana in 1969, O.E.P. a ramas dominata de elemente palestiniene traditionaliste, iar individualismul a predominat, facand imposibila stabilirea unui program politic si militar de actiune eficienta38.
Lupta de la Karameh s-a dovedit utila gruparii Fatah, asigurandu-i legitimarea in postura de lider al O.E.P., dar a semnificat si o declaratie de independenta a gruparilor palestiniene fata de statele arabe, mai ales fata de Nasser, care se considerase pana atunci reprezentantul oficial al palestinienilor. Independenta a fost de scurta durata: din 1968 pana in 1970, cu alte cuvinte in intervalul cuprins intre Karameh si Septembrie Negru, apoi revenindu-se la starea de autonomie limitata si conditionata, impusa de lipsa cadrului teritorial si a resurselor financiare, insa ea a coincis din punct de vedere cronologic cu perioada declinului lui Nasser.
Perioada de independenta a fost sinonima si cu radicalizarea pozitiilor fata de Israel, reflectata cel mai bine in textul Conventiei Nationale Palestiniene din 1969, unde in articolul 9 se stabilea ca: „lupta armata este unicul mod de a elibera Palestina“39. Septembrie Negru, numele actiunii de expulzare a gruparilor palestiniene de pe teritoriul Iordaniei, a semnificat sfarsitul epocii independentei, pentru ca liderii gruparilor palestiniene, care nu au acceptat politica dusa de Hussein al Iordaniei au fost obligati sa se refugieze in Siria si sa ajunga la un compromis cu Asad. Aparitia conflictului intre Iordania si Siria, pentru dominarea O.E.P., a produs disensiuni in interiorul gruparii palestiniene, care si-a pierdut astfel abilitatea de a jongla cu ofertele vecinilor arabi.
Noul val de refugiati, aparut in urma pierderilor teritoriale din 1967, a determinat radicalizarea gruparilor palestiniene manifestata si prin numarul sporit de atacuri teroriste. Fragmentarea geografica a produs declinul vechilor grupuri si relatiilor familiale si ascensiunea unei noii clase politice moderne. Liderii acestor grupari erau reprezentantii noii elite politice, care au abandonat pasivismul, ce a caracterizat clasa palestiniana in intervalul 1948-1967.
Mobilizarea palestiniana a permis in perioada 1968-1970 definirea unor linii principale ale unei identitati nationale si conturarea unei constiinte palestiniene compusa din:
· tema rezistentei si refuzului de a accepta expulzarea si lipsa statului;
· accentul pus pe pamantul Palestinei, ca simbol al identitatii palestiniene;
· distinctia intre identitatea palestiniana si cea araba, subminand astfel viziunea lui Nasser cu privire la unificarea tuturor arabilor;
· necesitatea restaurarii statului Palestina.
Concluzionand, perioada 1967-1970 este cea a declinului lui Gamal Abdel Nasser in lumea araba, datorat consecintelor si perceptiei arabilor in cazul conflictului din 1967, diplomatiei comunitatii internationale, dar si a celei regionale (vezi Summitul arab de la Khartoum), precum si revigorarii curentului nationalist palestinian. Succesul acestor manifestari s-a datorat faptului ca legitimarea liderului egiptean s-a produs in primul rand prin accentuarea palierului politicii externe. Cand Nasser nu a mai putut raspunde cerintelor, mereu in crestere din acest domeniu, a fost obligat sa renunte la politica sa de realizare a hegemoniei regionale. Prin urmare, ideolo-gia l-a obligat pe Nasser sa joace un rol pentru care Egiptul nu era pregatit din toate punctele de vedere (economic, militar sau social). Daca ideologia sa exploziva l-a propulsat la statutul de lider al lumii arabe, tot ea a fost sursa declinului sau, pentru ca aceasta nu era viabila in orice context istoric.

NOTE
1 Hisham B. Sharabi, Nationalism and Revolution in the Arab World, New Jersey, D. van Nostrand Company Inc., 1966, p. 60.
2 Raport diplomatic din lunile ianuarie-februarie 1936, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Fondul 71/Egipt, vol. 1, General, fila 234.
3 Address by President Gamal Abdel Nasser on the Anniversary of the July 23 Revolution, President Gamal Abdel Nasser’s Speeches and Press-Interviews 1959-1960, vol. 1, Information Department-UAR, Cairo, 1961, p. 252-253.
4 Bruce Maynard Borthwick, Comparative Politics of the Middle East. An Introduction, New Jersey, Prentice Hall Inc., Englewood Cliffs, 1980, p. 73.
5 Stephens, Robert, Nasser. A Political Biography, London, New York, Allen Lane-The Penguin Press Hazell Watson & Viney Ltd., 1971, p. 8.
6 Gheorghe, Dragos (selectia si traducerea), Gandirea politica africana. Antologie, Bucuresti, Editura Politica, 1982, p. 125.
7 Termenul „arabism“ a fost introdus in uz de C. Ernest Dawn, care l-a folosit pentru a descrie credintele natiunii arabe timpurii, in contrast cu otomanismul (ideologia care a predominat palierul politic al sfarsitului Imperiului Otoman), fara ca cele doua sa se excluda reciproc. Inainte de Primul razboi mondial majoritatea arabilor considerau ca trebuie mentinuta loialitatea fata de Imperiul Otoman si isi propuneau sa aduca tarile musulmane la nivelul de dezvoltare al tarilor europene. Din punct de vedere politic, termenul implica proto-nationalism, nu nationalism deplin ce presupune dorinta constanta a arabilor de separare de Imperiul Otoman.
8 Corespondenta MacMahon-Hussein al Meccai din perioada 1915-1916 a fost interpretata de liderii lumii arabe ca o promisiune de sprijin facuta de Marea Britanie in favoarea ideii constituirii unui mare stat arab independent in schimbul declansarii unei revolte arabe, care sa puna in pericol stabilitatea in zona sudica a Imperiului Otoman. La 10 iunie 1916 seriful Hussein al Meccai a proclamat revolta, sustinuta de numerosi lideri tribali locali. Pentru detalii in privinta corespondentei MacMahon-Hussein vezi John Norton Moore (ed.), The Arab-Israeli Conflict. Documents, vol. III, New Jersey, Princeton University Press, Princeton, 1974, cap. II.
9 Robert Stephens, op. cit., p. 14.
10 Gheorghe Dragos (selectia si traducerea textelor), op.cit., p. 129-130.
11 Richard Nixon, The Memoirs of Richard Nixon, New York, Grosset and Dunlop, A Filmway Company Publishers, 1978, p. 249.
12 Bassam Tibi, Conflict and War in the Middle East. From Interstate War to New Security, New York, St. Martin’s Press, 1998, p. 87.
13 Anouar Abdel Malek, La pensee politique arabe contemporaine, Paris, Editions du Seuil, 1980, p. 116.
14 President Gamal Abdel Nasser’s Spechees and Press-Interviews, 1959-1960, vol. 1, Cairo, UAR – Information Department, 1961 p. 159.
15 L. Carl Brown, „The June War: A Turning Point“, in The Arab-Israeli Conflict. Two Decades of Changes 1967-1987, (Yehuda Lukacs, Abdallah M. Battah, eds.), London, Boulder, Colorado, Westview Press, 1988, p.136.
16 Mohammed Heikal, Nasser. The Cairo Documents, London, New English Library, 1972, p. 26.
17 John W. Amos, Arab-Israeli Military-Political Relations. Arab Perceptions and the Politics of Escalation, New York, Pergamon Press Inc., 1979, p. 82.
18 Richard Nixon, Lideri, Bucuresti, Editura Universal Dalsi, 2000, p. 363.
19 Mohammed Heikal, op.cit., p. 38
20 Fred J. Khoury, The Arab-Israeli Dilemma, New York, Syracuse University Press, 1968, p. 267.
21 *** Romania-Israel. Documente diplomatice 1948-1969, vol. 1, Bucuresti, Editura Sylvi, 2000, p. 198.
22 Pe linia Suezului s-a desfasurat in perioada 1967-1970 Razboiul de uzura.
23 *** UN Security Council Resolution 242, Israel Foreign Ministry- Information Department, gopher://www.israel-info.gov.il/00/mod/basic.67//22.
24 Yehuada Lukacs (ed.), The Israeli-Palestinian Conflict: A Documentary Record, Cambridge University Press, Cambridge, 1991, p. 5-7.
25 Ibidem, p. 9-11
26 *** Statements Clarifying the Meaning of Resolution 242, Israel Foreign Ministry Information Department, gopher://www.israel-info.gov.il/00/mod/basic/67//22.
27 Ibidem, gopher://www.israel-info.gov.il/00/mod/basic/67//22.
28 Ibidem, gopher://www.israel-info.gov.il/00/mod/basic/67//22.
29 Majid Khadduri, Islamic Law and International Law, New Jersey, Prentice-Hall Inc, 1987, p. 93.
30 *** Statements Clarifying the Meaning of Resolution 242, Israel Foreign Ministry – Information Department, gopher://www.israel-info.gov.il/00/mod/basic/6722.
31 Yehuda Lukacs (ed.), op. cit., p. 290-291.
32 *** The Khartoum Resolution, Israel Foreign Ministry – Information Department, gopher://www.israel-info.gov.il//00/mad/basic/670901.
33 Nasser H. Aruri, „Palestinian Nationalism since 1967: An Overview“, in The Arab-Israeli Conflict. Two Decades of Changes, 1967-1987 (Yehuda Lukacs, Abdallah M. Battah eds.), Boulder, Colorado, London, Westview Press, 1988, p. 73.
34 Termenul „razboi de uzura“ desemneaza confruntarea militara desfasurata in intervalul 1967-1970, de-a lungul Canalului Suez, intre trupele egiptene, sprijinite din punct de vedere logistic de URSS, care s-a vazut fortata de Nasser sa inlocuiasca cu acest prilej tot armamentul pierdut de egipteni in razboiul din 1967, si trupele israeliene sprijinite material de SUA.
35 Kamel B. Nasr, Arab-Israeli Terrorism. The Causes and Effects of Political Violence, 1936-1939, North Carolina, London, McFarland&Company Inc. Publishers, Jefferson, 1997, p. 44.
36 Moshe Dayan, Istoria vietii mele, Bucuresti, Editura Enciclopedi-ca, 2001, p. 380.
37 Sheryl A. Rudenberg, „The Structural and Political Context of the PLO’s Changing Objectives in the Post-1967 Period“, in Arab-Israeli Conflict. Two Decades of Changes, 1967-1987 (Y. Lukacs, A.M. Battah, eds), Boulder, Colorado, London, Westview Press, 1988, p. 93-94.
38 Mohammed E. Selim, „The Survival of a Non-State Actor: PLO“, in The Foreign Policies of Arab States (Bahgad Korany, Ali E. Hilal Dessouki, eds.), Colorado, London, Westview Press, 1984, p. 199.
39 Yehuda Lukacs (ed.), The Israeli-Palestinian Conflict: A Documentary Record, Cabridge, Cambridge University Press, 1991, p. 291.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: