Nationalismul basc in Spania

Revista ERASMUS, nr. 14/2003-2005, Bucureşti, Tipografia Media & Marketing, 2005.

Sava DIAMANDI

Existenta regiunii autonome basce precum si problema terorismului basc din Spania zilelor noastre este explicabila prin urmarirea cauzelor aparitiei nationalismului basc in Spania la sfarsitul secolului al XIX-lea, dezvoltarii fenomenului national pana la instaurarea dictaturii ge-neralului Franco, impactul esential pe care l-a avut dictatura in zona basca, reglementarea autonomiei in cadrul constituitional democratic post-franchist.
Nationalismul basc s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea pe fundalul deficitului de constructie nationala spaniola1 concretizata in slabiciunea burgheziei liberale, fragila si fragmentata teritorial, inexistenta eforturilor „natioanlizarii“ maselor, politica depindea de interventionismul monarhic si militar, deficitul democratiei (relatiile patronale), carenta educatiei publice concurata puternic de Biserica Catolica anti-liberala, o armata care nu poate fi considerata nationala deoarece reprezenta acele sectoare ale societatii care nu puteau plati suma de bani necesara scutirii de serviciu militar, inexistenta simbolurilor prin care sa fie creata si reprezentata „comunitatea imaginara“ spaniola2. Toate acestea au permis durabilitatea si consolidarea particularismelor locale, in special a periferiilor catalane, galiciene si basce.
Miscarile nationale sunt la origine un fenomen legat de o societate moderna, urbana, burgheza, industriala. Nu intamplator la Bilbao, oras aflat intr-un proces spectaculos de dezvoltare economico-industriala la sfarsitul secolului al XIX-lea, Sabino Arana Goiri fondeaza Partidul Nationalist Basc (PNV). La aceasta trebuie adaugate doua elemente esentiale: fuerismo si carlismo, primul termen reprezinta miscarea pentru revendicarea fostelor privilegii de autonomie date de regii Spaniei Tarii Bascilor si cel de-al doilea reprezinta miscarea neoabsolutista spaniola anti-liberala (razboaiele carliste din 1833-39, 1846-49, 1872-76)3. Aceste doua fenomene fiind perimate datorita modernizarii socio-economice vor lasa locul miscarilor radicale: nationalismul si socialismul. Bazele nationalismului basc asa cum a fost promovat de Sabino Arana, au fost rasa si religia. Constructul national presupune afiramrea unei culturi prorii, o istorie prorie, inventarea simbolurilor nationaliste-steagul, stema, festivitati nationale, inventarea unei limbi natioanale purificata de influentele latine si neologisme considerate pur basce: cuvantul Euzkadi desemnand Tara Bascilor4. Programul initial al PNV poate fi considerat radical cu mentiunea foarte importanta ca formarea unei natiuni ca miscare a tuturor claselor a dus la formularea unor interese diferite, de aici si contradictiile interne inca de la inceputul miscarii natioanle basce si care vor ramane o constanta: fluctuatiile dintre esentialismul radical si pragmatismul moderat, dintre separatismul secesionist si autonomismul regional.
Dupa moartea lui Sabino Arana in 1903 va avea loc un proces de dezvoltare a nationalismului basc care atinge apogeul in timpul dictaturii lui Primo de Rivera, prin aceasta intelegandu-se formarea unei miscari natioanle de masa. Cauzele acestui proces sunt urmatoarele5: contextul structural spaniol, organizarea celui mai modern partid cu structura interna democrata in jurul caruia se formeaza un sistem de organizatii culturale, sportive, sociale (de teatru, de dans, echipe de fotbal, uniuni ale pescarilor, muncitorilor etc.), inventarea unui microcosm simbolic care viza identitatea, diferentierea de grupurile din afara, „imaginarea unei comunitati“ bazate pe o istorie neintrerupta, fueros care a devenit un totem mitologizat, o mistificare a memoriei colective6.
In plan politic doua momente sunt esentiale: prima campanie de autonomie dinaintea dictaturii lui Rivera si castigarea autonomiei in timpul celei de-a doua Republici. Primul moment s-a consumat in 1919 cand PNV castiga majoritatea mandatelor la alegeri in provinciile Biskaia, Gipuzkoa si Alava. Proiectul autonomiei va fi insa respins in 1921, iar din 1923 odata cu instaurarea dictaturii lui Primo de Rivera atat radicalii cat si moderatii vor suporta consecintele unui regim centralist care ii califica drept separatisti la fel de periculosi ca anarhistii. Instalarea regimului republican in 1931 va da prilejul PNV-ului sa activeze in plan politic si sa manevreze intre partidele politice spaniole conform propriilor interese. Astfel, in 1936 se incheie o intelegere intre Frontul Popular si PNV privind autonomia regionala. Alegerile din 1936 au avut trei semnificatii importante pentru Tara Bascilor: in primul rand alegerile au confirmat polarizarea triunghiulara a societatii basce intre PNV (9 deputati), dreapta (8 deputati) si stanga (7 deputati): a doua este ca PNV in alianta cu stanga castigatoare a reusit sa obtina autonomia regionala primul presedinte al guvernului basc fiind Jose Antonio de Aguirre, iar in guvernul Spaniei este inclus un basc Navarrese Manuel de Irujo; a treia componenta este aceea ca Navarra a votat sa fie in afara Tarii Basce (defectiunea carlistilor si socialistilor basci), regiunea autonoma fiind compusa din Gipuzkoa, Biskaia si Alava7.
Razboiul civil va situa PNV alaturi de stanga, iar in 1937 franchistii sprijiniti de forte italiene si germane vor cucerii centrul politic al regiunii Geruika si cel economic Bilbao. Infrangerea si apoi instaurarea dictaturii generalului Franco vor insemna abolirea autonomiei, represiunea dura a autoritatilor spaniole fata de basci, exilul reprezentantilor politici (in special Aguirre si Irujo) precum si formare a unor structuri clandestine locale pentru activitati de subversiune. Perioada razboiului mondial si cea imediat urmatoare este foarte importanta deoarece organizatia basca din exil condusa de Aguirre a mizat pe suportul aliatilor impotriva regimului lui Franco. Ori aceasta miza a reprezentat un mare esec datorita faptului ca dupa al doilea razboi mondial si odata cu inceputul razboiului rece puterile occidentale vor avea ca inamic comunismul, iar pe acest fundal va fi operata o apropiere dintre Spania si SUA prin Tratatul de Colaborare Militara din 19538. Esecul exilului basc va duce treptat la ruptura dintre exilati si numita EKIN ( A FACE )  – organizatia secreta din Spania –, aceasta din urma constituindu-se separat in Euskadi ta Askatasuna (Tara Bascilor si Libertate) in 1959. Este un moment crucial deoarece ruptura a insemnat radicalizarea organizatiei natioanle locale, o ruptura de traditia politica nationala basca reprezentata de PNV. Un punct central in acest fenomen l-a avut formularea unei noi ideologii de catre Frederico Krutwig care va scie in 1963 cartea Vasconia (baza ideologica ETA)9. Krutwig critica politica lui Aguirre calificata colaborationista cu inamicii poporului basc, iar ideile politice formau un „cocktail“ ideologic revendicandu-se de la Arana, Marx, Prouhdon, Lenin, Mao, etnolingvisti europeni precum Guy Herand, anticolonialism sustinand ca Tara Bascilor este o colonie spaniola din „Lumea a treia“. Pe aceleasi coordonate de extrema stanga in 1966 ETA organizeaza Frontul Militar pentru a pregati razboiul revolutionar impotriva Spaniei.
Trecerea nationalismului basc la forme extreme, violenete necesita explicatii detaliate10. Din punct de vedere sociologic, germanul Peter Waldman sustine teoria „lower class violence“ semnificand schimbarea structurii sociale in cadrul miscarii de protest, clasa de mijloc si cea superioara pierd conducerea in favoarea sectoarelor inferioare sociale pe fundalul pericolului grav la adresa supravietuirii unui grup etnic. Teoria este confirmata prin analogie cu Irlanda de Nord si eveninmential, intre 1956-1975 au existat sapte stari de urgenta in Bizkaia si Gipuzkoa aceasta insemnand ocupatie militara, numeroase arestari, torturi, executii. In al doilea rand teoria istorica a „structurilor durabile“ (Braudel) confirma in acest caz traditia violentei ca mostenire mentala transferata de la o generatie la alta in cazul bascilor. In al treilea rand cultura basca era slaba in comparatie cu cea catalana de exemplu. In acest caz, limba este punctul central: natio-nalismul basc a avut la baza rasa si religia in timp ce limba era vorbita de minoritate, greu de invatat (intelectualii de la sfarsitul secolului al XIX-lea cum ar fi bascul Unamuno a calificat basca ca o relicva). In urma modernizarii din anii ’60, valorile traditionale reprezentate de religie si limba au decazut(efectul de anomie), discursul si politica ETA avand rolul de a umple vacuumul lasat de cele doua elemente. In al patrulea rand, radicalizarea este si un raspuns la provocari ra-dicale: am mentionat deja valul de represiune dirijat de autoritatile centrale, la care se adauga modernizarea rapida promovata de tehnocratii din grupul Opus Dei care pentru Tara Bascilor a insemnat eroziunea valorilor traditionale, industrializare, imigratie masiva (influx de populatie non-basca si implicit cresterea presiunii asupra particularismului local basc. Rezultatul statistic al influxului de populatie este urmatorul: in Bizkaia vorbitori de limba basca in secolul al XIX-lea – 93%; in 1970 – 16%; Navarra – 20%-11%; Gipuskoa – 99%-44%11.
Aparitia unor noi valori si idei nu a dus doar la o ruptura intre generatii ETA-PNV, ci chiar in cadrul noii generatii nationaliste basce. In esenta controversele s-au invartit in jurul a doua probleme: relatia dintre clasa si natiune sau altfel spus intre emancipare sociala si eliberare natioanla si cea de-a doua priveste opozitia dintre mobilizarea maselor si violenta militara (mod de actiune)12. Diferenta dintre ETA si alte grupuri teroriste din anii ’70-’80 consta in faptul ca ETA a fost mult mai nationalista, astfel incercarile de a transforma ETA intr-o organizatie de stanga revolutionara au esuat (incercarile de coalitie cu grupuri de stanga cum a fost tentativa ETA-Berri din 1966 sau ETA-VI din 1970). In al doilea rand, incercarea radicalilor ETA, care vor promova violenta militara chiar si in contextul democratiei parlamentare, de a domina organizatia a dus la ruptura din 1974 in urma careia va exista ETA-politico-militar (p-m) si ETA-militar(m)13. Prima mentionata se va auto-dizolva in urma negocierilor cu guvernul in 1982.
Tranzitia de la dictatura la democratie in a doua jumatate a deceniului opt din Spania a pus problema natiunii basce pe noi coordonate: organizarea autonomiei basce, aparitia partidelor politice in contextul pluralismului politic si complicata problema a continuarii violentei si terorismului politic promovat de ETA.
Relevant este paralelismul dintre tranzitia la nivelul intregii Spanii si cea la nivelul Tarii Bascilor, prvind natura si semnificatiile. Contextul se desfasoara intre moartea lui Franco la 20 noiembrie 1975, succedarea guvernelor Navarro si Suares numite de regele Juan Carlos, „Legea reformei politice“ emisa de Suares din 1977 si promulgarea Constitutiei din 1978 in urma referendumului. Astfel Spania intra in randul monarhiilor constitutionale europene unde este promovata democratia, drepturile si libertatile cetatenesti, pluralismul politic, suveranitatea nationala si descentralizarea administrativa in forma regiunilor autonome. Referitor la ultima componenta, legea fundamentala spaniola14 formuleaza o contradictie in sens terminologic la art. 2 privind „unitatea indisolubila a natiunii spaniole si recunoasterea dreptului de autonomie a nationalitatilor si regiunilor“. Regiunile autonome cu guverne si parlamente proprii, cu doua limbi oficiale (cea spaniola si cea regionala) este o aplicatie a federalismului15 (in baza acestui articol Spania s-a regionalizat). Revenind la paralelismul enuntat mai sus este de remarcat faptul ca tranzitia democratiei la nivel statal a fost un adevarat succes care ar putea reprezenta modelul ideal al transferului de legitimitate fara o ruptura majora violenta. Acest lucru se explica prin reusita negocierii dintre reformistii moderati franchisti si cele mai importante forte ale opozitiei democratice, existenta unei modernizari de pe timpul dictaturii (guvernul tehnocratilor Opus Dei) in urma careia s-a format o societate civila si o elita reformatoare si nu in ultimul rand rolul restauratiei regale, monarhul Juan Carlos jucand rolul de gardian al transferului pasnic al legitimitatii de la autoritarism la democratie.
Perspectiva basca a tranzitiei este insa una mai putin optimista, existand o lipsa a sincronizarii derularii tranzitiei cu restul Spaniei16. In primul rand trebuie evidentiata atmosfera tensionata, continuarea violentelor, de la executarea unor activisti ETA cu putin timp inaintea mortii dictatorului la represiunea demonstratiilor din 1976 si 1977, impresia generala fiind aceea ca nimic nu se schimbase pentru basci pe timpul guvernelor Navarro si Suares. Problema majora a fost aceea a lipsei legitimitatii statului in zona basca din moment ce pentru basci trecerea la democratie trabuia sa insemne automat si o forma dezvoltata a autonomiei sau chiar a autodeterminarii. Aici diferenta fata de Galicia si Catalunia este foarte mare deoarece in cazul acestora tranzitia presupunea doua etape: trecerea de la regim dictatorial la unul liberal si parlamentar si apoi constituirea autonomiei institutionale. Pentru basci radicalismul in forme violente a dus la imposibilitatea rationalizarii dezbaterii politice. Scuzele partiale ale guvernului spaniol si amnistierea prizonierilor ETA n-au schimbat climatul extrem de tensionat din zona la contributia caruia au participat si autoritatile locale dupa cum am mentionat deja la care trebuie adaugata existenta unor comandouri anti-ETA neoficiale. Actele teroriste ETA au continuat cu o intesintate extrema in anii 1978, 1979 si 1980, adica anii referndumului pentru Constitutie, a redactarii si promulgarii Statutului Autonomiei si respectiv al primelor alegeri pentru Parlamentul Tarii Bascilor, crimele insumand 240 de oameni ucisi (aproximativ 30/40 pe an)17. In acest context istoricul partid PNV a devenit principala forta politica basca care a negociat si promovat autonomia regionala si apoi a condus in cadrul structurilor politice locale. PNV s-a bazat pe doua atuuri: profilul politic al moderatiei crestin-democratice si capacitatea de a combina utopia independentei basce cu flexibilitatea pragmatismului din viata politica. Revenirea PNV in politica Spaniei nu a fost de loc lipsita de dificultati deoarece reprezentantii partidului nu au fost admisi in comisia unde se discuta proiectul constitutional, ceea ce a dus la promovarea abtinerii la referndumul constitutional. Reprezentantii PNV au sustinut ca in aceste conditii puterea data natio-nalitatilor regionale nu a fost decat o simpla delegare pusa in aplicare de puterea centrala. Astfel, daca la nivelul intregului stat spaniol s-au abtinut 33% si au votat negativ 8% la referendum, in Tara Bascilor s-au abtinut 46% si au votat negativ 21%. Acest rezultat va deveni argumentul forte al contestatarilor legitimitatii statale spaniole – HB si ETA. PNV insa nu a avut de ales decat participarea la procesul de creare a institutiilor autonome participand la Cosejo General Vasco si comisia partidelor basce care a formulat proiectul statutului autonom discutat apoi in parlamentul spaniol si votat, urmat de referndum in Tara Bascilor18. Este de subliniat faptul ca locuitorii din Navarra au votat in defavoarea alaturarii in Comunitatea Autonoma a Tarii Bascilor. Astfel, Comunitatea va fi formata din trei provincii: Bizkaia, Gipuzkoa si Alava, cu parlament si guvern propriu, autonomie in domeniul educatiei, taxelor, comunicatiei.
In procesul tranzitiei s-a crstalizat si sistemul partidelor politice in zona, in afara de cele spaniole PSOE, PP CDS, cele basce impartindu-se intre partide participante la viata politica PNV, EE (de stanga, Euskadiko Euzkerra), EA (intre centru-reapta si socialisti, Eusko Alkartasuma) si cele care contesta sistemul HB (Herri Batasuma, Uniunea Poporului) si ETA. Ultimele mentio-nate vor forma „Miscarea pentru eliberare nationala“ coordonata de Consiliul Patriotic Socialist KAS. Programul redactat de KAS va fi valabil din 1976 si pana in 1995 cand apare ETA – „Alternativa Democratica”. Programul este cunmoscut sub numele de Alternativa KAS19: 1. amnistie totala; 2. legalizarea partidelor politice inclusiv cele care cer independenta statului basc; 3. expulzarea din Euskadi a Guardia Civil Policia Armada si al corpului general al politiei; 4. imbunatatirea conditiilor de viata si de munca pentru clasele populare si in special cele muncitoare; 5. un statut al autonomiei care minimal sa recunoasca suveranitatea nationala basca, autorizarea Euskara ca principala limba oficiala si controlul guvernului basc asupra autoritatilor judiciare si unitatilor militare. La acestea se adauga inca doua conditii introduse de ETA: integrarea Navarrei in viitoarea autonomie basca, precum si dreptul la autodeterminare (adica constituire statului independent).
Autonomia regionala basca are doua fatete: pe de o parte consolidarea nationalismului basc si in special a componentei lingvistice, limba nationala basca fiind din ce in ce mai folosita la nivel educational inclusiv universitar, si pe de alta parte esecul in crearea unui consens politic datorita componentei ideologice radicale care dupa cum am vazut s-a mentinut precum si contextul constitutiei Spaniei neaprobata de majoritatea locuitorilor regiunii si neaderarea Navarrei, care se va constitui intr-o provincie si regiune separata. De asemenea, visul unui stat basc independent este si mai utopic daca avem in vedere existenta a trei provincii basce de partea cealalta a Pirineilor in Franta, cunoscute sub numele de Iparralde.
Situatia dramatica a continuarii terorismului ETA in anii ’80-’90 si la inceputul secolului al XXI-lea priveste atat negocierile complicate dintre guvernul spaniol si lideri ETA, cat si impactul promovarii terorismul la nivelul societatii basce. In cazul negocierilor trebuie aplicata o schema foarte clara pentru a intelege posibila reusita sau esec inainte de ordonarea informatiilor. In primul rand daca exista negocieri si daca actorii cheie sunt inclusi in proces, daca negocierile se refera la principalele divergente care privesc partile, daca negociatorii nu recurg la forta pentru a atinge unele obiective si daca acestia doresc realmente sa sustina peocesul de pace. Astfel, Robert P. Clark enumera 20-30 de incercari serioase de negociere intre anii 1975-198820. Procesul de negociere sau tentativa de negociere trebuie corelat cu contextul care a favorizat disponibi-litatea partilor de a stabili contacte, situatia fiind foarte complicata deoarce este vorba de negocieri cu teroristi. Exista doua reusite totusi, prima deplina, concretizata cu disolutia ETA-pm in 1983, a doua incetarea unilaterala a focului de catre ETA-m in 1999. Acest ultim eveniment nu a insemnat din pacate rezolvarea problemei deoarece negocierile au esuat si atentatele tero-riste au fost reluate. La acestea ar mai putea fi adaugata si negocierea din Algeria din 1989 (si acestea esuate). Dizolvarea ETA-pm a confirmat de fapt ceea ce a prezis liderul acesteia Pertur (se pare omorat de ETA-m): anacronismul folosirii fortei armate, a tacticii si discursului revolutionar in contextul unei democratii functionale. ETA-pm s-a dizolvat cu garantia posibilitatii de integrare pasnica a membrilor sai in structurile sociale (un fel de amnistie informala). Daca in anii ’80 punctul de greutate a fost presiunea guvernului socialist spaniol in contextul integrarii in structurile euro-atlantice (mai ales colaborarea cu guvernul francez impotriva bazelor basce din Franta), in anii ’90 devine evidenta prapastia creata intre societatea civila basca si nationalismul extremist. Insurectia revolutionara si discursul anti-capitalist nu se mai potriveau cu o Spanie care era departe de a fi centralista, la fel cum Tara Bascilor nu se potrivea cu imaginea unei „colonii din Lumea a treia“. Solidaritatea anti-terorista din Tara Bascilor este reprezentata de la nivel politic la cel al societatii civile. Amplasarea de bombe in zone urbane aglomerate, luari de ostateci pentru obtinerea de bani si uciderea de la consilieri municipali locali PP la personalitati de seama precum juristul si istoricul Francisco Tomas y Valiente (fost presedinte al Curtii Constitutionale) si Fernando Mugia Herzog (lider popular al socialimului basc) au creat stupefactie si indignare in cadrul opiniei publice basce. Trebuie subliniat si rolul esential al mass-mediei in aparitia acestei stari de spirit precum si atentatele fata de basci membrii ai PNV. In 1997, in urma rapirii lui Miguel Angel Blanco si apoi a uciderii acestuia de catre ETA, indignarea opiniei publice se va a manifesta sub denumirea „spiritrul de la Eruma“, ceea ce a fost mobilizarea spontana a populatiei care a cerut oprirea violentei. Si sondajele confirma efectul propagandistic negativ al terorismului ETA: daca in 1979 17% dintre basci considerau activistii ETA patrioti, in 1989 numai 5% sustineau patriotismul ETA. In acelasi sondaj 7% ii considerau criminali, iar dupa un deceniu procentul s-a ridicat la 16%21.
Ruptura dintre ETA si majoritatea opiniei publice basce a confirmat viabilitatea democratiei, pluralismului si reglementarii eficiente dintre statul-natiune si componentele nationale sub-statale in forma regiunii autonome din Spania, astfel incat cei ce se autoproclama elibaratori au devenit contestati de cei care ar fi trebuit sa fie eliberati.

NOTE:
1 Confirmat de diferenta dintre bascii din Franta si cei din Spania in Mansvelt, Jan, An Anatomy of Basque Identity: A Geografical Analysis Of Identity Paterns In The Franco-Spanish Border Area din Denationalising European Border Regions, 1800-2000 ed by Knippenberg, Hans and Markusse, Jan, Dodrecht, Boston, London, Kluwer Academic Publisher, 2001.
2 Mess, Ludger, Nationalism, Violence and Democracy. The Basque Clash of Identities, University of Bilbao, Palgrave Macmillan, 2003, p. 7.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 11.
6 Mansvelt, Jan, op. cit.
7 Mess, Ludger, op. cit., p. 21.
8 Edwards, Jill, Anglo-American Relations and the Franco Question 1945-1955, Oxford, Clarendon Press, 1999.
9 Mess, Ludger, op. cit., p. 27.
10 Ibidem, p. 29-31.
11 Ibidem.
12 Ibidem si tactica ETA conform Teoriei spiralei actiunii – represiunii explicata de Clarck, Robert P.  in Negoti-ating with ETA Obstacles to Peace in the Basque Country, 1975-1988 , Reno and Las Vegas, University of Nevada Press, 1990.
13 Clark, Robert P., op. cit., p. 8-10.
14 Anexe extrase din Constitutia Spaniei privind regiunile autonome (lb. engl.).
15 Watts, Ronald L. , Comapring Federal Systems in the 1990’s, Ontario, Institute of Intergovernmental Relations, Queen’s University, 1996.
16 Mess, Ludger, op. cit., p. 34, Villar, Pierre, Istoria Spaniei, Bucuresti, Editura Corint, 2000, p. 148-151.
17 Mess, Ludger, op. cit., p. 36.
18 La referndum, in cele trei provincii au participat aproximativ 60%, dintre care aproximativ 90% au votat afirmativ statutul autonom.
19 Mess, Ludger, op. cit., p.43.
20 Clarck, Robert P., op. cit., p. 3.
21 Mess, Ludger, op. cit., p. 93.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: