Diabolica deghizare. Reeducarea prin tortura morala — Aiud 1960-1964

Revista ERASMUS, nr. 14/2003-2005, Bucureşti, Tipografia Media & Marketing, 2005.

Filip-Lucian IORGA

E o singuri umilinta, aceea de a spune ceea ce vor ei sa spui Lizi Florescu
(fosta detinuta politica)

Capii regimului comunist intelesesera foarte bine acest lucru. Nu era suficient sa isi ucida fizic adversarii. Oricat de abjecte ar fi fost metodele de tortura, oricat de dur ar fi fost regimul de detentie, prizonierii politici isi putusera pastra demnitatea. Mai mult, moartea le conferea acestora o aura de martiri. Reeducarea prin tortura reusise sa anuleze fiinta umana si sa bestializeze victimele, dar succesul celor care au initiat-o a fost doar partial. Odata sistate bataile si torturile, oamenii supusi experimentului isi revenisera, in marea lor majoritate, chiar daca ramasesera cu anumite sechele. In plus, atunci cand informatii despre ceea ce se petrecea la Pitesti si in alte inchisori comuniste din Romania ajunsesera in lumea libera, nici chiar comunistii romani nu-si mai puteau permite sa-si asume experimentul sau, mai mult, sa il continue. Aruncarea vinei pe Miscarea Legionara si mascaradele de procese organizate spre a-i pedepsi pe legionarii instigatori, absolvisera, credeau liderii comunisti, regimul de crimele comise.
Reeducarea trebuia, insa, continuata. Nemaiputand folosi metodele de la Pitesti, care presupuneau tortura continua, spre transformarea victimelor in calai, sefii comunisti au ales o alta metoda, aceea a autoanalizei, autocriticii, autodemascarii. Victima trebuia sa ajunga a se dispretui pe sine1. Reeducatul trebuia sa fie convins de propria vinovatie si de puterea absoluta a partidului2. Cel care se reeduca trebuia sa isi nege violent trecutul si sa recunoasca „tradarea“ pe care a facut-o fata de popor. Violenta fizica nici nu mai era necesara, pentru ca aceia care au fost supusi acestui nou tip de reeducare erau, spre deosebire de cei de la Pitesti, oameni in general in varsta si demolati fizic de lungii ani de inchisoare. Intelectualii, care nu mai putusera de ani de zile sa citeasca o carte, puteau fi lesne vulnerabilizati3. Ispita unei imbunatatiri a regimului de detentie, a capatarii de carti sau chiar a eliberarii ii putea face sa cedeze mai degraba decat bataile si torturile care, dimpotriva, nu ar mai fi avut, in acel stadiu, decat efectul de a-i indarji impotriva regimului.
Date importante despre „ticalosia cosmetizata“ de la Aiud ofera Aurel Visovan, in cel de-al doilea volum al lucrarii sale, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?“, scrisa cu concursul lui Gheorghe Andreica. Poate cea mai completa marturie si, in acelasi timp, lucrare de analiza in legatura cu reeducarea prin autodemascare este cea a lui Demostene Andronescu4. Textul este echilibrat si de el ne vom folosi, cu preponderenta, pentru a schita etapele organizarii reeducarii prin autoanaliza. Alte marturii ofera Aurel State, in „Drumul crucii“, Richard Wurmbrand, in „Cu Dumnezeu in subterana“ si Ilie Tudor. Importanta este si analiza lui Ion Balan asupra fenomenului, din volumul  „Universul concentrationar din Romania, 1945-1964“.
Introducerea noii metode de reeducare se leaga de valul de arestari din anii 1958-1959. Comunistii de la Bucuresti tineau ca, dupa retragerea trupelor sovietice din tara si dupa seismul provocat de revolutia maghiara din 1956, sa isi reafirme puterea de nezdruncinat. Arestatii au fost grupati in inchisorile de la Aiud, Gherla si Botosani si li s-a aplicat noua reeducare, a carei amploare a fost considerabila, avand in vedere ca a implicat mii de detinuti, cu mult mai multi decat cei supusi reeducarii prin tortura fizica.
Inchisoarea de la Aiud isi construise o trista faima in anii ’50 ai secolului al XX-lea. Personaje ca Dorobantu si Coler o transformasera intr-una dintre cele mai dure din tara. Zarca, una dintre cladirile inchisorii, servise incarcerarii celor mai recalcitranti dintre detinuti, iar metode de tortura precum „Afumatoarea“ (o firida in zid, de aproximativ 1 mc prin care trecea fumul si in care era inghesuit detinutul pedepsit) sau „Racoroasa“, o celula cu ferestre goale si cu apa pe jos, in care detinutii erau tinuti iarna, dezbracati5, devenisera spaima prizonierilor politici.
Dar in 1958 se vadea pregatirea unei schimbari. La directiunea inchisorii, Coler a fost inlocuit cu Gheorghe Craciun, un fost muncitor la Atelierele C.F.R. din Cluj si la Uzinele „Grivita“, bun orator, dar semidoct. Cochetase, mai intai, cu miscarile nationaliste anti-revizioniste din Transilvania, dar se indreptase apoi spre P.C.R. in 1945 a intrat in Politie, ajungand, pe rand, seful Sigurantei Sibiu si, ulterior, al Securitatii Brasov, coordonand reprimarea miscarii de rezistenta din Muntii Fagaras. Fara sa fie o bestie sadica, de tipul unui Goiciu, Craciun era un personaj calculat si nemilos, iar gesturile „umane“ pe care le facea uneori erau menite doar sa evidentieze puterea absoluta detinuta de el asupra „bestiilor reactionare“ si magnanimitatea partidului.
Dupa schimbarea directorului inchisorii, la Aiud a inceput o serie de actiuni de pregatire a reeducarii. Mai intai, a avut loc o reorganizare a detinutilor, urmarindu-se ca, in masura posibilitatilor, sa fie plasat in fiecare celula cate un participant la fenomenul Pitesti. Din cauza dezumanizarii suferite, pitestenii aveau sa fie primii care, din frica si reflex inconstient de supunere, sa accepte noua reeducare.
A urmat asa-numita perioada a „marii incremeniri“. Timp de doi ani si jumatate, nu se mai fac nici un fel de mutari de detinuti, iar acestora nu le este permisa nici un fel de activitate. Regimul se inaspreste si se dau pedepse pentru orice presupusa abatere. Tortura fizica este inlocuita cu scoaterea din timp. Lipsa activitatii si incremenirea creeaza sentimentul de vid interior. Singurele evadari sunt: rugaciunea, mesajele prin intermediul limbajului Morse si discutiile in ascuns, pentru invatarea de limbi straine, matematica, poezii. Spre exemplu, inginerul Dragon tinea lectii de geometrie descriptiva, iar Horia Cosmovici, discipolul monseniorului Vladimir Ghika, tinea prelegeri de filosofie.
Incremenirea a fost urmata de o mutare continua a detinutilor dintr-o celula in alta, pentru a se cunoaste cat mai bine intre ei, lucru care avea sa le serveasca in demascarile reciproce de mai tarziu. In aceasta perioada, Gheorghe Craciun si ofiterii politici, colonelul Iacob, maiorul Nodet si capitanul Chirila s-au documentat, alcatuind, prin „discutii amicale“ cu detinutii, dosare ce aveau sa le serveasca ulterior. Tot acum, personalitatile marcante, modele morale pentru ceilalti prizonieri, sunt izolate, iar in inchisoare sunt introdusi gardieni noi, mai politicosi.
La sfarsitul anului 1961, printre detinuti incepe sa circule vestea inceperii reeducarii, spre spaima celor care cunosteau crimele de la Pitesti. Personalul inchisorii incepe sa ii invite la „cluburi“. Li se spune ca pot vorbi nesupravegheati, pot citi si juca sah. Treptat, cei care accepta sa mearga la „club“ sunt mutati in celule cu regim mai bun. Celor care resping invitatia, percepand capcana care le era intinsa, li se inaspreste regimul de detentie.
Cum spuneam la inceput, scopul nu mai era, acum, distrugerea fizica a opozantilor, ci anihilarea morala a lor. Si cum se putea face mai eficient acest lucru, decat daramand modelele de verticalitate, exemplele de rezistenta din universul carceral? In acest scop, o serie de astfel de personalitati, printre care poetul Radu Gyr, Ion Dumitrescu-Borsa, Victor Biris, Printul Alexandru Ghica, Nicolae Petrascu, Ion-Victor Vojen au fost plimbate prin tara, pentru a le fi prezentate „realizarile“ regimului si pentru a fi convinse sa colaboreze.
Poate ca momentul de cotitura in slabirea rezistentei a fost o adunare obligatorie la „club“, in cadrul careia directorul Craciun le-a comunicat detinutilor ca idolul lor, Radu Gyr, ale carui poezii ii sustinusera moral, atatia ani, pe cei incarcerati, a „renuntat la vis“. Tanase Radulescu, unul dintre cei mai ferventi admiratori ai lui Gyr, este pus sa citeasca, cu glas tare, autodemascarea acestuia, construita pe o schema data: declaratia incepea prin prezentarea unor date biografice, continua cu o „viguroasa“ condamnare a trecutului (reeducatul trebuia sa isi condamne fostii camarazi si sa isi demoleze fostele idealuri si fostele modele), cu osanale aduse comunistilor si cu angajamentul de a urma fidel, din acel moment, linia partidului, singura care putea asigura prosperitatea poporului. In urma acestei declaratii, multi dintre detinutii supusi atator presiuni au cedat. Era greu pentru ei ca, la momentul respectiv, sa inteleaga chinul moral al personalitatilor obligate sa faca jocul regimului. Pe langa ispita avantajelor personale si a eliberarii, pe langa arma politetii, careia a fost greu sa ii reziste, dupa ani de chinuri si batjocura6, aceste personalitati au fost abil santajate cu faptul ca erau responsabile si pentru soarta celorlalti intemnitati, pentru care reprezentau modele de conduita. In fata unei astfel de dileme morale, un luptator anticomunist atat de aprig, precum Radu Gyr, a ales sa cedeze. Considerase, probabil, ca e mai cinstit in fata lui Dumnezeu sa isi sacrifice propria constiinta, decat sa rapeasca orice sansa de reabilitare discipolilor si admiratorilor sai. Si trebuie ca nu a fost singurul care a gandit asa. Desigur, nu trebuie ignorate sutele de pagini laudative pentru regim, scrise de mari personalitati ale societatii si culturii romanesti. Nu trebuie, insa, sa cadem in eroarea fatala de a-i considera vinovati (sau unici vinovati) de caderea lor. Ar insemna sa dam castig de cauza tocmai criminalilor care i-au impins in prapastie. Cum bine scrie Demostene Andronescu: „Faptul ca in reeducarea de la Aiud, ca si in cea de la Pitesti, oameni adusi in situatia limita s-au comportat omeneste, adica s-au indoit, s-au lepadat, au renegat si s-au renegat, acest lucru nu-i dezonoreaza pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice si sufletesti, in aceasta situatie“7. Ca au fost si personalitati exceptionale care au rezistat pana la capat, este adevarat si despre ele vom vorbi ceva mai jos.
Pe tot parcursul anului 1962, au continuat demolarile idolilor. In ianuarie 1963, conducerea inchisorii a organizat o noua mare intrunire, la „club“. In prezenta prim-procurorului si a prim-secretarului regiunii Cluj, Craciun a tinut un discurs, dupa care cinci detinuti care urmau sa fie eliberati si-au citit autodemascarile. Acestia erau fosti legionari: Gheorghe Parpalac, Victor Biris (care nu a putut suporta rusinea pactului si, dupa eliberare, s-a sinucis), Ion-Victor Vojen, Ion Dumitrescu-Borsa si parintele Dumitru Staniloaie (vizibil stanjenit de respectiva imprejurare, destul de confuz in prezentare, dar care a strecurat in inimile detinutilor o raza de speranta, incercand sa impace, cumva, socialismul cu credinta crestina). Dupa eliberare, cei cinci au mai fost adusi o data, pentru a-si citi declaratiile si in prezenta unor fosti conducatori legionari: Nicolae Petrascu, Nistor Chioreanu, Radu Mironovici, Printul Alexandru Ghica. In cadrul acestei intruniri, Gheorghe Craciun i-a spus lui Nicolae Petrascu, in timp ce acesta se straduia sa se ridice de pe scaun, pentru a raspunde provocarii unui sef al reeducarii: „Lasa Petrascule, acum stai si asculta! Vei vorbi si tu, dar vei vorbi cand  vom vrea noi si cum  vom  vrea  noi“. Iata, asadar, ce se urmarea prin reeducarea de la Aiud.
Cei care inca rezistau au fost supusi unei duble presiuni: aceea a ispitelor de tot felul (dreptul de a scrie acasa si de a primi pachet, dreptul la vorbitor si posibilitatea eliberarii) si a detinutilor care acceptasera reeducarea si care considerau ca rezistentii le intarzie eliberarea. In fabrica inchisorii, de exemplu, era un adevarat „laborator de prelucrare“ a recalcitrantilor. Senzatia unei adevarate semi-eliberari, dupa anii de claustrare, ispita eliberarii definitive si presiunile prietenilor reeducati, a caror eliberare depindea, de multe ori, de comportamentul recalcitrantilor, reprezentau tot atatea elemente din care se putea construi o justificare interioara, un alibi moral pentru cedare. In plus, cedarile modelelor au slabit forta de rezistenta a celor care nu vroiau sa se sinucida moral, iar coordonatorii procesului l-au accelerat, pentru ca planul trebuia indeplinit pana la o anumita data. Multi erau santajabili si din cauza familiilor pe care le aveau in libertate.
In martie 1963, a fost organizata o sedinta in care trei dintre sefii colectivelor de reeducare, Stere Mihalexe, Octavian Paleologu si Petre Tocu, au incercat sa ii convinga pe detinutii izolati la Zarca, cei mai aprigi rezistenti, de necesitatea schimbarii mentalitatilor si a reorientarii politice. Discursurile lor nu au avut un prea mare impact.
Printre reeducati s-au numarat: Gheorghe Constantin, Gheorghe Cusa, Gheorghe Florea, Gheorghe Georgescu, Lucian Stoichitescu, Gheorghe Vecerdea8.
La 17 octombrie 1963, si-a facut demascarea profesorul Nicolae Petrascu. Impactul asupra detinutilor a fost, de  aceasta data, mai mare, Petrascu fiind fostul secretar general al Miscarii Legionare. Discursul lui a fost transmis, printr-o statie de radioficare, in intreaga inchisoare. Pe parcursul a doua zile, profesorul a vorbit zece ore, demolandu-si, asa cum era programat, fostele convingeri. Totusi, unii detinuti, precum Liviu Branza sau Ion Tonea nu s-au lasat convinsi de aceasta autoanaliza9. In noiembrie, si-a facut autodemascarea si doctorul Alexandru Popovici.
Demostene Andronescu relateaza o discutie pe care a avut-o cu unul dintre adjunctii lui Craciun, in cursul careia acesta a recunoscut, cu cinism, ca adevaratul tel al reeducarii nu era convertirea sincera a detinutilor la principiile comuniste, ci compromiterea lor, sinuciderea lor morala.
In iarna lui 1963, regimul recalcitrantilor inchisi in Zarca se inaspreste, inmultindu-se si orele de izolare. Cei care nu acceptau reeducarea nu primeau nici un fel de ingrijiri medicale. Mai mult, detinuti bolnavi de tuberculoza au fost raspanditi prin celulele cu oameni necontaminati, inca un „argument“ pentru ca acestia din urma sa cedeze10. Grupele mici de reeducare, considerate ineficiente, sunt inlocuite de cateva cluburi mari, cu cate 500-600 de detinuti.
La Aiud nu au existat, insa, numai caderi, ci si rezistenta, fie ea eroica, discreta sau mistica (recalcitrantii, peste 20011, erau inchisi la Zarca, ceilalti in Celular). Doi au ramas eroii acestei rezistente fara compromis, exemple de patriotism si noblete asumata.
Profesorul George Manu, reputat atomist si om de cultura, a fost adevaratul rector al Universitatii de la Aiud, care tinea conferinte de istorie, filosofie, drept, literatura, limbi straine, transmise prin viu grai sau prin limbajul morse. Pentru a transmite, unui grup de studenti de la alt etaj, continutul Constitutiei Statelor Unite ale Americii, profesorul a inventat un sistem de scriere morse pe ata, cu ajutorul nodurilor. Neacceptand reeducarea, George Manu nu a avut parte de  ingrijire medicala. Bolnav de tuberculoza, a murit la Aiud, in 1961.
Cel de-al doilea model de rezistenta a fost Printul Alexandru Ghica. Demn fara ostentatie, lucid si iertator, el a stiut sa faca fata cu eleganta tuturor presiunilor, mizeriei si batjocurii permanente la care a fost supus de colonelul Craciun. Sprijinindu-se pe credinta in Dumnezeu, Printul Alexandru Ghica si-a asumat suferinta si a ramas de o rectitudine morala fara fisura, emblematica pentru rezistenta impotriva reeducarii.
Altii au ales o alta forma de rezistenta, aceea eroica, vehementa, curajoasa pana la extrem. Printre acestia, Traian Anderca, Ion Carja (care a scris si o carte despre Aiud, „Intoarcerea din infern“, marcata de dispretul fata de cei care au pactizat cu regimul), inginerul Gheorghe Brahonschi, avocatul Nae Cojocaru, studentul Valeriu Turturean, avocatul Puiu Atanasiu, Aurel State, poetul Stefan Vladoianu sau judecatorul Mosoiu. Cu totii au rezistat presiunilor fizice si morale, regimului de exterminare la care au fost supusi.
In august 1962, colonelul Craciun raporta ca se scrisesera 11.000 de autoanalize; 135 de detinuti alcatuisera cartea „Crima, jaf, tradare, spionaj“12. La sfarsitul lui 1963 si in 1964, conducerea inchisorii a comandat alcatuirea unei „Carti albe“, care sa contina autodemascarile scrise, procese verbale intocmite la sedintele cluburilor si note informative, legate de viata din inchisoare. Pe langa aceste marturii ale reeducarii, au fost incluse si lucrarile alcatuite de o serie de personalitati culturale si stiintifice, chiar in inchisoarea de la Aiud. Regimul comunist gasise inca o modalitate de a-si exploata si compromite adversarii, in acelasi timp. Astfel, profesorii Grigore Popa si Octavian Paleologu au scris o lucrare despre caracterul retrograd al filosofiei romanesti; un Blaga, diplomat de cariera, a scris o istorie a diplomatiei romanesti din timpul celui de-al doilea razboi mondial; Petre Tutea trebuia sa argumenteze superioritatea socialismului fata de capitalism; Alexandru Popescu „Teologul“ a scris despre misticismul romanesc. Alte lucrari se refereau exclusiv la istoria si activitatea Miscarii Legionare. Au scris, renegand-si trecutul: Eugen Teodorescu, Ion-Victor Vojen, Ion Dumitrescu-Borsa, C. Savin.
La Aiud a fost inchis si reeducat si Petre Pandrea. In anul 2000, sub ingrijirea fiicei sale, Nadia Marcu-Pandrea, a vazut lumina tiparului jurnalul penitenciar al cunoscutului avocat si scriitor cu vederi moderate de stanga. Volumul a fost intitulat chiar „Reeducarea de la Aiud“. Continutul cartii a fost scris, in cap, inainte de 1961, la Zarca si transcris, tot la Aiud, intre 1961-1964, in anii reeducarii. Parcurgerea acestor pagini (si a  oricaror altor marturii scrise in inchisoare, sub presiune) trebuie facuta cu maxima prudenta, fara a se uita, vreo clipa, conditiile in care au luat nastere. De aceea, nu trebuie sa mire paginile laudative la adresa lui Makarenko si a „Poemului pedagogic“ romanesc, de la Aiud. Trebuie sa ne ferim a judeca din perspectiva actuala. La inceputul anilor ’60, la Aiud, Pandrea trebuia sa-si imbrace insemnarile intr-o haina care sa le permita supravietuirea. Astfel, Petre Pandrea nu ramane mai ales prin faptul ca a scris ca „La Aiud s…t s-a intins o mana omeneasca“, ci mai ales prin acela ca a scris, in inchisoare fiind, o fraza ca aceasta, care spune totul (chiar daca este ingropata intre asertiuni despre presupusa „conspiratie“ legionara): „La Ocnele Mari, Pitesti si Gherla s-a dat sa se bea urina si sa se consume fecale pe motive… teoretice“13.
In continuare, o lista a scriitorilor inchisi la Aiud, in timpul reeducarii14 (4 ianuarie 1964): Arsavir Acterian, Valeriu Bartolomeu Anania, Gabriel Balanescu, Ernest Bernea, Roman Braga, Traian Braileanu, Zaharia Boila, Radu Budisteanu, Ion Caraion, Nichifor Crainic, Titus Cristureanu, Sergiu Dan, Cristofor Dancu, Romulus Dianu, Ion Dimitrescu, Luca Dimitrescu, Ion Dumitrescu-Borsa, Anton Dumitriu, Gane (+), Ion Gheorghita, Radu Gyr, Dorin Hasnas, dr. Sandu Lieblich, Ion Manta-Cluj, George Manu (+), Cuza Marinescu, Al. Mironescu, Nedelescu, dr. Ilie Niculescu, Petre Pandrea, Nicolae Petrascu, Ion Peltz, Ion Petrovici, Tudor Popescu, Popescu-Prundeni, dr. Ilie Radulescu, Dumitru Staniloaie, Paul Sterian, Romulus Seisanu, Sandu Tudor, Petre Tutea (ale carui conferinte, tinute la cluburi, erau intotdeauna captivante), Fane Vladoianu, dr. Vasile Voiculescu, Ion-Victor Vojen.
Unii dintre detinutii reeducati au acceptat chiar sa colaboreze cu sefii inchisorii. Dintre ei au fost recrutati sefii de cluburi, propagandistii care incercau sa ii convinga pe refractari sa cedeze, precum si acuzatorii publici, din sedintele de demascare. Unii dintre „damnati“ (asa cum numea aceasta categorie Ion Caraion, el insusi unul dintre ei) erau naivi, sincer convinsi de noile „adevaruri“, iar altii oportunisti; unii dintre ei aveau, insa, o acuta constiinta a caderii. Chiar daca unelte ale regimului, „damnatii“ nu erau, si ei, decat alte victime. Unul dintre ei, Puiu Giosanu, a lasat un volum de poezii din care se vadeste durerea de a fi cedat si colaborat.
Spre mijlocul anului 1964, auto-demascarile au devenit mai mult formale, iar detinutii au fost, in cele din urma eliberati, nu inainte de a se  incerca, inca o data, compromiterea lor, prin propunerea de a colabora cu Securitatea, facuta de o serie de ofiteri, printre care si colonelul Enoiu. Incepand cu primavara lui 1964, Craciun si subordonatii lui au inceput sa se grabeasca. Nu mai conta „calitatea“ reeducarii. Important era ca toti detinutii sa isi citeasca o autobiografie, fie ea cat de succinta. Totul devenise o problema de statistica.
Reeducarea prin autodemascare a fost aplicata si in alte inchisori, dar mai mult de forma. De exemplu, la Botosani, unde erau inchisi liberali, taranisti, social-democrati era organizat un club unde se dadeau filme si se organizau conferinte. Amagit de aparenta „deschidere“ care urmase  „Declaratiei din aprilie 1964“, Alexandru Paleologu a acceptat sa fie presedintele clubului, sa tina o conferinta si sa scrie doua articole pentru „Glasul Patriei“15. Doru Novacovici, in volumul „In Romania, dupa gratii“, relateaza ca, in perioada respectiva, si la Gherla se difuzau filme propagandistice.
Regimul de la Aiud a fost, insa, mult mai dur si a constituit veritabila continuare a reeeducarii prin tortura fizica, de la Pitesti. Una dintre explicatii ar putea fi si aceea ca la Aiud, ca si la Pitesti, s-au aflat in mare numar membri ai Miscarii Legionare, una dintre tintele predilecte ale persecutiilor comuniste16.
„Eliberarii“ din 1964 nu ne putem impiedica sa ii punem ghilimelele cuvenite. Pentru detinutii politici, iesirea din temnite nu insemna decat patrunderea intr-o inchisoare mai mare, Romania insasi si inceperea unei lupte dureroase si obositoare, lupta cu realitatile de zi cu zi si cu fantomele puscariei. Scapand, chiar daca mutilati, de reeducarile din inchisorile comuniste, fostii detinuti politici ieseau intr-o Romanie gata reeducata, prin metode poate mai subtile si mai greu de contracarat. Pentru ca, pentru regim, experimentele de la Pitesti si Aiud nu au fost decat laboratoare de studiu, in vederea reeducarii unei societati, a unei tari intregi17 si a crearii „omului nou“18.
La Aiud, unii au rezistat, pastrandu-si cu darzenie convingerile19. Altii, insa, au cedat. Dar, asa cum scrie Demostene Andronescu, unul dintre cei supusi reeducarii de la Aiud: „Neputand fi sfinti, am fost cu totii, pana la capat, oameni. Fiecare cu neputintele si cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu indoielile si cu infrangerile lui“20. Vina apartine comunismului, un sistem utopic aberant, si celor care l-au transformat in realitate criminala, aducandu-i pe oameni in situatii limita, asa cum a fost si reeducarea prin tortura morala din inchisorile romanesti.

NOTE
1  State, Aurel, Drumul crucii, Bucuresti, 1993.
2 Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu in subterana, Bucuresti, 1993.
3 Aioanei, Constantin, Troncota, Cristian, „Modelul reeducarii prin autoanaliza, Aiud si Gherla 1960-1964“, in Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/1994.
4 Andronescu, Demostene, „Reeducarea de la Aiud“ slucrare publicata in serialt, in  Puncte cardinale, 1993-1996, nr. 8/93-2/96.
5 Balan, Ion, Universul concentrationar din Romania 1945-1964, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 2000, p. 194-195.
6 Paleologu, Alexandru, Politetea ca arma, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p. 32: „Intr-un climat de brutalitate si prostie, politetea poate fi o arma care te gaseste descoperit. Politetea pe mine m-a facut sa cedez“.
7 Andronescu, Demostene, op. cit., p. 31.
8 Aioanei, C., Troncota, C., loc. cit., p. 66-67.
9 Balan, Ion, op. cit., p. 242.
10 Andronescu, Demostene, op. cit., p. 43.
11 Balan, Ion, op. cit., p. 242.
12 Apud Balan, Ion, op. cit., p. 248.
13 Pandrea, Petre, Reeducarea la Aiud, Bucuresti, Editura Vremea, 2000, p. 90.
14 Dupa cea oferita in Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, p. 548-549.
15 Paleologu, Al., Tanase, Stelian, Sfidarea memoriei, Editura DuStyle, 1996,  p. 187-192.
16 Andronescu, Demostene, op. cit., p. 77.
17 Vezi Badescu, Ilie, Dungaciu, Dan, „Experimentele totalitare. Modelul reeducarii: Pitesti, Gherla, Canal. 1949-1952“, in Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/1994, p. 12-14.
18 Vezi Boia, Lucian, „Omul nou“, in Mitologia stiintifica a comunismului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1999, p. 122-153.
19 Tudor, Ilie, „In temnita Aiudului“, in Gazeta de Vest, nr. 3 (93), martie 1994, p. 20-21.
20 Andronescu, Demostene, op. cit., p. 89.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: