Relaţiile internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea reflectate în Telegraful Român: criza filipineză din anul 1899

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Bogdan GRIGORE
Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Criza filipineză a avut ca punct de plecare momentul vânzării arhipelagului de către Spania, Statelor Unite ale Americii, pentru suma de 20 000 000 de dolari. Afacerea a fost acceptată de Spania, care, după înfrângerea din războiul pentru Cuba, a cedat Cuba şi Puerto Rico, riscând să piardă şi arhipelagul filipinez, fără să poată opune vreo rezistenţă semnificativă. A fost o continuare a operaţiunilor din Cuba, o manifestare a noilor raporturi dintre Marile Puteri1 . Filipinele erau la capătul lumii, întinzându-se pe o lungime de 1 800 Km. Astfel, cele 11 insule mari şi cele circa 7 000 de insule mici erau greu de stăpânit2 . Înainte de războiul pentru Cuba, americanii nu ceruseră anexarea Filipinelor sau a altor teritorii, însă victoria lui Dewey, din Golful Manilla, a trezit gustul pentru expansionism, mulţi dintre comercianţii americani gândindu-se la perspectivele comerciale ce s-ar fi deschis nu atât în insule, cât mai cu seamă în Asia apropiată3 . Presa marelui capital avea, în perioada războiului, accente mesianice: „Simţim că noi dorim Filipinele… Poporul este acum încredinţat că Statele Unite datorează civilizaţiei să accepte responsabilitatea impusă asupra sa de soarta războiului”4 . Arhipelagul era bogat în trestie de zahăr, tutun, cânepă, piper, fructe exotice, specii rare de copaci foarte rezistenţi, rezerve minerale, iar torenţii veniţi din munţii vulcanici aduceau printre şuvoaie şi aur5 . Factorul religios a fost şi el prezent pe buzele unor americani, multe societăţi misionare dorind mântuirea „frăţiorului oacheş”. În cele din urmă, McKinley a cedat ispitei. El şi-a explicat decizia unui grup de metodişti: „Într-o seară, târziu, mi s-a luminat totul – nu ştiu cum, dar m-am gândit aşa: (1) că nu putem înapoia Filipinele Spaniei – ar fi un gest dezonorant, de laşitate; (2) că nu le putem acorda Franţei sau Germaniei – concurentele noastre în comerţul cu Orientul – asta ar însemna o proastă afacere şi ne-ar discredita; (3) că nu le putem lăsa în voia soartei – ele fiind incapabile să se autoguverneze – căci în scurt timp s-ar instala acolo anarhia şi proasta guvernare, mai abitir decât pe vremea spaniolilor; şi (4) că nu ne rămâne altceva de făcut decât să le luăm cu totul în stăpânire şi să-i educăm pe filipinezi, să-i înălţăm sufleteşte, să-i civilizăm şi să-i creştinăm, şi, cu voia lui Dumnezeu, să facem tot ce putem pentru ei, căci şi ei sunt semenii noştri şi Hristos şi pentru ei s-a răstignit. Apoi m-am dus la culcare şi m-a cuprins somnul şi am dormit buştean”6 . Interesantă teorie, mai ales în ceea ce priveşte aspectul religios, filipinezii fiind, de secole bune, creştini.
Dar să ne referim la cele propuse nouă de subiectul aflat în discuţie şi anume de cele câteva aspecte prezentate de oficiosul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în speţă Telegraful Român. S-ar cuveni, încă de la început, a face câteva aprecieri legate de periodicitatea ştirilor referitoare la lupta gherilei filipineze cu forţele americane de ocupaţie. În această privinţă, am putea menţiona că ştirile erau preluate din publicaţii externe şi direct de pe telegraf, aceasta explicând întârzierea, nu prea mare, cu care acestea ajungeau la cititorii români. Un alt aspect important a fost şi acela al continuităţii informaţionale, în acest caz putându-se observa faptul că impresia primelor luni de conflict a fost destul de puternică, dar ecoul s-a stins treptat spre sfârşitul anului 1899, pentru ca în anii care au urmat, deşi luptele au continuat, informaţiile să fie aproape inexistente. O explicaţie ar fi importanţa tot mai scăzută conferită de opinia publică mondială fenomenului sau poate chiar distanţa destul de mare dintre spaţiul în cauză şi cel românesc.
După victoria de la 1 mai 1898, când flota americană a învins armada spaniola în Golful Manilla, oraşul Manilla a fost ocupat de americani ca mijloc de presiune asupra Spaniei, în vederea încheierii armistiţiului şi apoi a păcii. La 15 februarie, Senatul american declara că S.U.A. nu aveau de gând să anexeze arhipelagul definitiv, ci până se va impune un guvern democratic în zonă7 . După ce s-au ridicat împotriva stăpânirii spaniole, filipinezii au ridicate acum armele şi contra americanilor. În noaptea de 22 februarie, rebelii au incendiat oraşul Manilla în mai multe puncte, americanii fiind împiedicaţi să stingă focul creat de acţiunile gherilei8 . Incendiul a început în cartierul chinezesc Santa Cruz, 300 de case fiind cuprinse de flăcări9 . În Tondo şi Binodo au ars circa 1 000 de case, indigenii din oraş împiedicând pompierii să intervină în vederea stingerii incendiului. Drept represalii, americanii au dat foc locuinţelor acoperite cu stuf ale băştinaşilor, dar au pierdut 3 oameni, 20 fiind destul de serios răniţi10 .
Lupta era condusă de Emilio Aguinaldo, cel care se aflase şi în fruntea mişcării antispaniole şi care fusese nevoit să se exileze în Hong Kong, reîntorcându-se după ocuparea Manillei de către americani. Cu aceştia din urmă, a încercat să stabilească punţi de legătură pentru înfrângerea forţelor spaniole, dar s-a revoltat împotriva lor după ce Statele Unite au achiziţionat arhipelagul, instituind un regim asemănător celui spaniol. Se pare că Aguinaldo a recurs uneori chiar şi la atrocităţi pentru a-şi atinge scopul: independenţa ţării sale11 . După câteva confruntări destul de grele, cu preţul a 200 de morţi şi 20 de răniţi, armata americană a reuşit să-i împingă pe rebeli până la Morany, ocupând provincia Laguna de Bay12 . Lupta dobândea, în ochii ziariştilor de la Telegraful Român, accente dramatice. Într-un discurs ţinut în faţa trupelor sale Aguinaldo declarând că „suntem sătui de stăpâniri streine” şi că pentru realizarea obiectivului, filipinezii erau gata să moară13 .
Ştirile deveneau însă din ce în ce mai contradictorii. La numai o săptămână de la relatarea de mai sus, Telegraful Român considerând că filipinezii erau aproape înfrânţi14 , americanii fiind nevoiţi să aducă trupe noi de voluntari15 . Multe sate cereau americanilor protecţie, fiind sătule de atâtea războaie16 . Pentru a încurca şi mai mult apele, publicaţia la care am făcut referire reproducea, în numărul său din 13/25 aprilie 1899, declaraţia generalului american Lawton care considera că numai pentru pacificarea insulei Lucon ar fi nevoie de 100 000 de oameni17 . Prelungirea conflictului şi eşecul trupelor trimise să pună capăt războiului au nemulţumit profund opinia publică din Statele Unite, preşedintele fiind gata să trimită acolo încă 35 000 de voluntari18. În acelaşi articol era prezentată şi informaţia conform căreia, rebelii ar fi pregătiţi să negocieze, constituind în acest sens şi un comitet din 22 de membri19 .
A urmat apoi bătălia de la Calumoit, unde, spre surprinderea opiniei publice internaţionale, americanii au reuşit să distrugă mare parte din forţele de care mai dispunea Aguinaldo20 . În acest context, filipinezii au cerut pacea pentru a convoca un congres general, în timp ce generalul american Otis promitea amnistie generală rebelilor în cazul în care aceştia s-ar preda21 . Au fost angajate şi o serie de discuţii între cele două părţi, americanii avansând ideea instaurării unui regim asemănător celui impus în Cuba după tratatul de pace de la Paris, propunere refuzată însă de filipinezi22 .
Din motive probabil obiective, timp de două luni, în iunie şi iulie, telegrafele nu au adus nici o ştire despre chestiunea filipineză. Abia la sfârşitul lunii august a fost prezentată o scurtă radiografie a situaţiei din insule, unde americanii au impus taxe mai mari decât cele ale spaniolilor, traiul s-a scumpit, au avut loc o serie de colonizări23 , criminalitatea a crescut alarmant, nemulţumirile erau mari, iar speranţele puţine24 .
În mesajul adresat Congresului Statelor Unite, la 23 noiembrie 1899, preşedintele McKinley făcea un scurt bilanţ, socotind veniturile la 641 000 000 de dolari, în timp ce cheltuielile s-au situat la 601 000 000 de dolari, propunând ca o parte din beneficii să fie alocată pentru mărirea flotei şi pentru construirea unui canal care să lege Oceanul Pacific cu Oceanul Atlantic25 . Totodată preşedintele a reiterat doctrina Monroe, precizând că americanii se vor retrage din Cuba atunci când spiritele se vor linişti26 . Retragerea din Filipine nu era încă posibilă, deşi guvernul filipinez a somat pe cel american să recunoască independenţa arhipelagului27. După această dată, ştirile referitoare la luptele dintre gherila filipineză şi armatele americane s-au întrerupt. Abia în anul 1901, la sfârşitul lunii septembrie/începutul lunii octombrie a fost prezentată în coloanele ziarului o iniţiativă americană de redenumire a insulelor din arhipelagul filipinez, principala insulă urmând a purta numele răposatului preşedinte McKinley, iar celelalte, numele unor generali americani care s-au remarcat în războiul contra Spaniei din 189828 . O telegramă din New York, datată la 25 octombrie 1901 şi inserată în publicaţia amintită mai sus, anunţa că o parte a flotei americane şi 3 500 de soldaţi au fost îndreptaţi spre insula Samar pentru a înăbuşi o revoltă izbucnită acolo29 .
Ca o concluzie, S.U.A. au folosit în Filipine aceleaşi metode ca şi Spania. Întrucât Aguinaldo deţinea controlul asupra întregului teritoriu al insulelor, cu excepţia Manilei, americanii au dus practic un război de cucerire30 , un veritabil război colonial, evident, în stil european31 . Au trecut la atrocităţi, lagăre de concentrare, teroare32 , rezistenţa organizată a filipinezilor cedând la sfârşitul anului 1899, chiar dacă, în mod sporadic, lupte au mai continuat, inclusiv după capturarea lui Aguinaldo, în martie 190133 .
Opoziţia faţă de această anexare s-a organizat, în octombrie 1899, în Liga Antiimperialistă Americană, iar filosoful William James, de obicei destul de reţinut, a exclamat: „Blestemate fie Statele Unite pentru mârşăviile pe care le-au făcut în Filipine”34! La 4 iulie 1901, guvernarea militară a fost înlocuită cu cea civilă, guvernator civil fiind numit viitorul preşedinte, William Howard Taft. În anul 1902 a fost adoptată „The Filipine Bill”, un gen de constituţie după care urma să se conducă arhipelagul, dar aceasta s-a aplicat abia în 1907, când s-a întrunit Adunarea Legislativă. Filipinele au dobândit autonomia în 1916, independenţa fiind consfiinţită la 4 iulie 1946. După războiul din Caraibe, Statele Unite au devenit o putere colonială, cu circa un milion de ne-americani sub controlul său35 .
Telegraful Român a surprins destul de obiectiv fenomenul în sine, consacrându-i, în special în 1899, o rubrică separată. Aceste considerente au stat la baza interesului nostru pentru modul de reflectare a unei chestiuni de politică internaţională în mediul românesc.

NOTE:
1 Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, vol. II, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 225.
2 Ibidem.
3 George Brown Tindall, Davia E. Shi, America. O istorie narativă, vol II., Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 614.
4 Al. Vianu, Istoria S.U.A., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 224.
5 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 225.
6 George Brown Tindall, Davia E. Shi, op. cit., p. 614.
7 America şi Filipinele, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 14, din 9/21 februarie 1899, Sibiu, p. 55.
8 Manila în flăcări!, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 16, din 13/25 februarie 1899, Sibiu, p. 63.
9 Ibidem, nr. 19, din 20 februarie/4 martie 1899, p. 77.
10 Ibidem.
11 L-a decapitat pe generalul Layardo pentru că a negat şansele de izbândă ale acţiunii; vezi Desperata luptă a filipinilor, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 27, din 11/23 martie 1899, Sibiu, pp. 110-111.
12 Ibidem.
13 Vreau să moară!, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 31, din 20 martie/1 aprilie 1899, Sibiu, p. 126.
14 Din Filipine, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 33, din 27 martie/8 aprilie 1899, Sibiu, p. 134.
15 Este vorba de 35 000 de oameni mutaţi din Cuba.
16 Din Filipine, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 33, din 27 martie/8 aprilie 1899, Sibiu, p. 134.
17 Americanii în Filipine, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 40, din 13725 aprilie 1899, Sibiu, p. 163.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Aguinaldo înfrânt, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 43, din 22 aprilie/4 mai 1899, Sibiu, p. 174.
21 Ibidem.
22 Constituţia Filipinelor, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 53, din 15/27 mai 1899, Sibiu, p. 215.
23 Aceasta este o problemă deosebit de delicată, iar informaţiile de care dispunem în acest moment nu ne permit să o detaliem.
24 Situaţia în Filipine, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 92, din 28 august/9 septembrie 1899, Sibiu, p. 377.
25 Mesajul preşedintelui Statelor-Unite, în “Telegraful Român”, An XLVII, nr. 126, din 27 noiembrie/9 decembrie 1899, Sibiu, p. 514.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Noua numire a Filipinelor, în “Telegraful Român”, An XLIX, nr. 105, din 22 septembrie/5 octombrie 1901, Sibiu, p. 429.
29 Revoltă în Filipine, în “Telegraful Român”, An XLIX, nr. 115, din 16/29 octombrie 1901, Sibiu, p. 469.
30 George Brown Tindall, Davia E. Shi, op. cit., p. 616.
31 Franck L. Schoell, Histoire des Etats-Unis, Petit Bibliotheque Payot, Paris, 1965, p. 209.
32 Al. Vianu, op. cit., pp. 225-226.
33 George Brown Tindall, Davia E. Shi, op. cit., p. 616.
34 Ibidem.
35 Bryn O‘Callaghan, An illustrated history of the USA, Longman Group UK Limited, Edinburgh, 1990, p. 86.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: