Relaţiile arabo-israeliene şi inter-arabe în perioada 1948–1967

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Cristina NEDELCU

MOTTO:
We practice pure politics–I’m against you because you are my brother, but I’m with you against father, and with father against our cousins, but we are with our cousins against the village, we are with the village against the capital, with the capital against the neighbors, but with our neighbors as an Arab nation, against the rest of the world. (Noi practicăm politica pură – eu sunt împotriva ta pentru că eşti fratele meu, cu tine împotriva tatălui nostru, alături de tatăl nostru împotriva verilor noştri, cu verii noştri împotriva satului, cu satul împotriva capitalei, cu capitala împotriva vecinilor, dar cu vecinii noştri, ca naţiune arabă, împotriva restului lumii).*

Începând cu anii ’20 violenţa a fost endemică în relaţiile arabo-israeliene, în Palestina înregistrându-se ciocniri violente în 1920, 1921, 1929 şi 1936-1939. În timpul celui de-al doilea război mondial amploarea confruntărilor violente s-a redus.
După ce Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 29 noiembrie 1947 Rezoluţia nr. 181, care prevedea împărţirea teritoriului Palestinei, violenţele au reînceput în zona. Pe de o parte se înfruntau comunităţile arabă cu cea israeliană, iar pe de altă parte ambele comunităţi se confruntau cu puterea mandatară. Un al treilea plan de confruntare este dat de rivalităţile inter-arabe: Siria, Egiptul şi Arabia Saudita se opuneau celor două regate hashemite, al Iordaniei şi al Irakului.
După votul din cadrul Adunării Generale a O.N.U., Azzam Paşa, Secretarul General al Ligii Arabe, a declarat la radio că va fi un război de exteminare şi un masacru de proporţii.1 La nivel oficial, Consiliul reunit al Ligii Statelor Arabe a dat publicităţii o declaraţie, considerată a fi o reacţie la fondarea statului Israel. În document se precizează că evreii erau o minoritate în Palestina, care este un stat arab ataşat lumii arabe prin legături spirituale, istorice şi strategice. În viziunea Ligii Statelor Arabe, Palestina a fost independentă încă de la separarea de Imperiul Otoman, însă manifestarea în practică a independenţei nu a fost posibilă din motive ce nu au ţinut de locuitorii acestui teritoriu. Întrucat statele arabe considerau Rezoluţia nr. 181 a Adunării Generale O.N.U o nedreptate la adresa locuitorilor arabi ai Palestinei, au decis să intervină în războiul declanşat în Palestina pentru a restabili pacea şi securitatea.2
În 1937, Comisia Peel a propus împărţirea Palestinei, plan reluat doi ani mai târziu cu ocazia Conferinţei de la Londra, dar neacceptat atât de palestinieni cît şi de evrei. Marea Britanie a anunţat că în mai 1948 îşi va retrage trupele şi administraţia din teritoriul atribuit în 1920 Mandatului britanic, iar ca reacţie Transiordania s-a oferit să încorporeze partea arabă a Palestinei, stabilită prin Rezoluţia nr.181 ca teritoriu al unui posibil stat palestinian.3 Intervenţia militară arabă din partea Egiptului, Siriei şi Libanului era menită să impiedice anexarea părţii arabe a Palestinei la Transiordania, acţiune vazută de regele Abdullah al Transiordaniei ca un prim pas din planul său de realizare a “Siriei Mari”.
Ipoteza intervenţiei arabilor împotriva israelienilor în 1948 din pricina rivalităţilor inter-arabe, poate fi susţinută printr-o afirmaţie pe care Abdullah a făcut-o în fata lui Moshe Dayan, în ianuarie 1948, cu ocazia discuţiilor prilejuite de negocierile arabo-israeliene pentru incheierea tratatelor de armistiţiu. Regele Abdullah a cerut israelienilor să nu dea Fâşia Gaza Egiptului – în acele momente se desfăşurau la Rhodos negocieri pentru incheierea unui armistiţiu israeliano-egiptean – ci, mai degrabă să o păstreze ei: Luaţi-o voi, daţi-o diavolului, dar nu-i lăsaţi pe egipteni să pună mâna pe ea.4
În urma războiului din 1948, israelienii au obţinut un stat care ocupa aproximativ 80% din teritoriul fostului Mandat britanic, deşi cuantumul stabilit de Rezoluţia nr. 181 pentru statul israelian era de 50%. Acesta a fost primul război arabo-israelian încheiat prin armistiţii ale Israelului cu Egiptul (24 februarie 1949), Libanul (23 martie 1949), Iordania (3 aprilie 1949) şi cu Siria (20 iulie 1949), care au cuprins numai termeni militari şi nu aveau să aducă pacea permanenta.5 În urma războiului, de pe harta Orientului Mijlociu a dispărut entitatea politico-statală numită Palestina. Teritoriul care fusese înglobat în structura Mandatului britanic a fost împărţit între noul stat Israel, Egipt (Fâşia Gaza) şi Transiordania (Cisiordania). Ierusalimul a fost împărţit între Israel şi Transiordania printr-o linie de demarcaţie de 13 km.
Implicarea arabilor în războiul din Palestina, acţiune justificată la nivelul declaraţiilor oficiale ca o intervenţie pentru apararea drepturilor legitime ale palestinienilor, însă neoficial pentru satisfacerea propriilor interese, în sensul luptei interne pentru prestigiu în interiorul lumi arabe, poate fi considerată o primă caracteristică a conflictului. Această trăsătură a produs o alta, regionalizarea conflictului, caracteristică răsfrânta şi asupra dinamicii desfăşurării procesului de pace.
În urma promulgării Rezoluţiei O.N.U. nr. 194, din 11 decembrie 1948, a fost stabilită o Comisie O.N.U. de Conciliaţiune, care a convins guvernele statelor implicate în conflict să demareze discuţiile pentru încheierea unor tratate de pace. Demersurile O.N.U. în aceasta direcţie au durat până la jumătatea anilor ’50, dar nu au avut rezultatele dorite, din pricina tergiversărilor ambelor tabere. Arabii s-au simţit umiliţi şi dornici de răzbunare, iar semnarea unor tratate de pace era considerată o dovada de laşitate, pe care nici un stat arab nu şi-o putea permite, dată fiind competiţia inter-arabă pentru prestigiu.
Abdullah iniţiase negocieri secrete cu Israelul în perioada noiembrie 1949-martie 1950, purtate de Dayan direct cu regele Abdullah la reşedinţa de iarnă a celui din urmă. Când Israelul a făcut publice aceste discuţii, Abdullah le-a pus capăt, pentru ca nu îşi putea asuma riscul de a se afla în lumea arabă că negociază cu Israelul, considerat principalul duşman al arabilor. Aceasta ar fi subminat realizarea proiectului “Siriei Mari”, pentru că odată făcute publice negocierile cu Israelul, Abdullah pierdea toate şansele de a se legitima în viitor ca suveran al unui regat arab unit şi independent . În urma discuţiilor cu Israelul, regele Abdullah spera să obţină acceptul israelienilor în vederea punerii în aplicarea a Rezoluţiei nr. 181, primul pas din planul său, întrucât însemna ca unul dintre duşmanii săi (Abbullah a inclus în categoria duşmanilor pe toţi liderii politici care se opuneau politicii sale) să accepte în mod oficial că Siria Mare avea dreptul să existe.
Dezavuarea tratativelor israeliano-iordaniene au determinat Egiptul, aflat în lupta directă cu regatul hashemit pentru hegemonie, să înfiinţeze sub auspiciile Ligii Statelor Arabe şi sub conducerea fostului Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin al-Husayni, Guvernul Tuturor Palestinienilor stabilit în Faşia Gâza. Iniţiativele divergente (judecate astfel din punctul de vedere al interesului palestinienilor) ale Egiptului şi Iordaniei au demonstrat încă o dată cât de fragmentată era lumea arabă, dar şi cea palestiniană, una dintre cauzele pasivităţii sale politice.
Israelul se simţea superior din punct de vedere militar şi de aceea a presupus că, în cele din urmă, arabii nu vor avea de ales şi vor cere încheierea unor acorduri cu caracter definitiv. Această percepţie a sinelui de către israelieni a permis amânrea purtării unor discuţii cu partea adversă. Israelul nu se putea focaliza în totalitate asupra acordurilor de pace pentru că în interiorul noului stat apăruse o problemă mai stringentă: absorbirea noului val de imigranţi, veniţi în perioada 1949-1952. 6
Din experienţa primului război cu arabii, Israelul a considerat că a învăţat o lecţie: războiul este modalitatea cea mai eficientă de relaţionare cu arabii.7 Din demersurile făcute de O.N.U., Israelul a învăţat că pot beneficia de un anumit grad de securitate, fără a avea acorduri de pace încheiate cu vecinii arabi. Până la mijlocul anilor ’50, când au început raidurile fedaynilor, siguranţa Israelului nu a fost nevoită să facă faţă la prea multe provocări externe. Arabii palestinieni, fie deveniseră refugiaţi, fie obtinuseră statutul de cetăţeni ai statului Israel, însă, indiferent de statutul lor juridic, au avut un comportament politic pasiv, caracteristic unei generaţii traumatizate.
Jumătatea anilor ’50 a adus un nou tip de comportament arab faţă de Israel: primele raiduri ale fedaynilor, una dintre cauzele războiului din 1956. Printre cauzele noului conflict poate fi menţionată şi schimbarea regimurilor politice arabe. Generaţia de politicieni arabi de la 1948, considerată responsabilă pentru prestaţia armatelor arabe din război, a fost înlăturată de o generaţie de politicieni, proveniţi din sfera armatei, care a au adus o notă de agresivitate în comportamentul politic.
Decada loviturilor de stat reuşite a început în 1949, în Siria, şi a continuat în Egipt (1952), Irak (1958), Sudan (1958) şi Yemen (1962). Loviturile de stat au falimentat sistemele parlamentare şi au introdus în sfera de decizie a politicului guverne centralizate, controlate de armată.
Armata naţională era un element nou în lumea arabă. Până la cel de-al doilea război mondial, militarii avuseseră un statut inferior în societatea arabă. După obţinerea independenţei, armata a devenit simbolul mândriei naţionale şi al demnităţii. Armata a susţinut că în 1948 vechile elite au fost corupte şi ineficiente, de aceea s-a produs eşecul.8
În desfăşurarea ulterioară din 1956, evenimentele din planul politico-diplomatic global au avut un rol semnificativ. Razboiul Rece se afla într-un moment de încordare, manifestat în Europa prin revoluţia din Ungaria, iar în Orientul Mijlociu din 1955 se reluase cursa înarmărilor, după eşecul celei diplomatice (cf. discuţiile pe marginea Pactului de la Baghdad). Prin intermediul URSS, Egiptul încheiase un acord de înarmare cu Cehoslovacia. Cursa înarmărilor s-a desfăşurat atât între combatanţii din Orientul Mijlociu, cât şi între cele două Super-puteri, care aprovizionau cele două tabere.
Factorul internaţional a acţionat de acestă dată în favoarea Egiptului, şi implicit a lui Nasser, transformând înfrangerea egiptenilor de pe câmpul de luptă, într-o victorie politică. Momentul marchează legitimarea şi apogeul politic al lui Nasser.
Elementul de inovaţie adus de conflictul din 1956 constă în intervenţia forţelor O.N.U. de Păstrare a Păcii într-o zonă tampon, creată între Egipt şi Israel, după retragerea trupelor israeliene din Sinai.9
Mentalitatea colectivă arabă şi israeliană după conflictul din1956 nu s-a schimbat. Israelienii doreau să îi pedepsească pe arabi pentru incursiunile în Israel şi considerau că arabii înţeleg numai limbajul forţei. Totuşi, după 1956 elementul de securitate în politica externă israeliană a început să fie elementul central al preocupărilor liderilor israelieni. Dacă în cazul Israelului se poate constata o nuanţare în scopurile promovate în politica externă, arabii şi-au păstrat tonul agresiv, mai ales în cazul declaraţiilor, în care susţineau că israelienii trebuie aruncaţi în mare. Arabii palestinienii au participat la conflict cu mici grupuri de comando, inspirate şi organizate de egipteni, ceea ce a întărit şi subliniat dependenţa lor de ţările arabe.
Anii 1959-1960 au fost marcaţi de ciocniri de graniţă aproape neîncetate între Siria şi Israel. Organizaţii de gherilă siriano-palestiniene, similare fedaynilor egipteni, au desfăşurat raiduri împotriva coloniilor din Israel, din baze stabilite pe teritoriile Siriei şi Iordaniei. Israelul s-a plâns Consiliului de Securitate al O.N.U. în martie, august 1959 şi noiembrie 1960.10 Din perspectiva planului global, Orientul Mijlociu părea că se află într-o fază de linişte după criza libaneză din 1958, iar Marile Puteri, preocupate de relaţiile dintre ele, au tins să amâne găsirea unei soluţii cu caracter permanent, şi au avut ca obiectiv soluţii pe termen scurt: să pastreze la un nivel cât mai scăzut violenţele din zonă.
Palestina şi problemele palestinienilor par să treacă pe un plan secund şi în agenda liderilor lumii arabe, preocupaţi mai ales de rivalităţile dintre ei.
După războiul din 1948, Iordania a preluat Cisiordania, pe care în iulie 1951 a anexat-o oficial, iar celor 52% cetăţeni palestinieni Abdullah le-a acordat (obigatoriu!) cetăţenia iordaniană. După ce Israelul a refuzat să accepte ca denumirea noii entităţi statale să fie “Regatul Hashemit al Palestinei”, Abdullah a numit noul stat “Regatul Hashemit al Iordaniei” şi a interzis folosirea termenului “ Palestina” şi a derivatelor sale. O iniţiativă similară a fost adoptată şi în Israel, la sfârşitul anilor ’50, constatându-se şi în mediul politico-diplomatic internaţional evitarea termenilor referitori la Palestina.11 Palestinienii doreau să îşi păstreze numele, considerând că este un factor care acţionează în sensul întăririi legăturilor de solidaritate a grupului, dar şi pentru că, din punctul lor de vedere, cetăţenia iordaniană semnifica să accepte o poziţie de inferioritate, întrucât era o sintagmă asociată cu “beduinii primitivi”, populaţia societăţii iordaniene.
Pe fondul declanşării conflictelor Nasser-Bourguiba, Nasser-Arabia Saudită (în urma declanşării războiului civil din Yemen), Nasser-Siria, după desfacerea uniunii în 1961, a venit decizia SUA şi a Marii Britanii de a da Iordaniei şi Arabiei Saudite sprijin militar, având ca scop să constituie un bloc moderat, opus radicalului Nasser. Problemele interne din Egipt şi precipitarea situaţiei regionale au produs o nouă stare de tensiune în Orientul Mijlociu.
Concluzionând, perioada aflată în discuţie a fost una a confruntărilor violente (războaiele din 1948 şi 1956), în care iniţiativele în sensul soluţionării paşnice a diferendelor au eşuat total, după cum avea să demonstreze izbucnirea războiul din 1967. Cu fiecare an trecut de la prima confruntare generală (1948) se constată o radicalizare crescândă a taberelor implicate direct în război. Tabara israeliană şi-a radicalizat treptat poziţia, în urma permanentului sentiment de insecuritate, accentuat de la jumătatea anilor ’50 de raidurile fedaynilor şi constituirea primelor organizaţii ce aveau ca scop declarat lupta pentru eliberarea Palestinei (în 1954 a fost creată Fatah – “Victorie! A învinge!”). În lumea arabă la jumătatea anilor ’50 a ajuns la maturitate o generaţie convinsă că eşecul predecesorilor lor se datora corupţiei şi colaborării cu statele occidentale. După ce reprezentanţii acestei generaţii şi-au impus controlul asupra pârghiilor politicii, au fost obligaţi să adopte o poziţie de intransingenţă faţă de Israel, altminteri nu s-ar fi putut legitima în faţa maselor arabe. Un astfel de lider a fost preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, care a preluat puterea în urma unei lovituri de stat a ofiţerilor, conduşi de generalul Neghuib.
Nasser a devenit liderul ideologic al intregii lumi arabe tocmai pentru că în faţa maselor a promovat un discurs extrem de agresiv, în care a acuzat Israelul şi vechea elită de politicieni arabi de problemele ecomnomice cu care se confrunta lumea arabă. Din discursurile lui reiese că desfiinţarea Israelului, urmată de unificarea lumii arabe reprezintă soluţia progresului politic şi economic al întregii lumi arabe.12
Radicalizarea celor două tabere a dus la o nouă confruntare militară, ale cărei consecinţe au fost caracterizate de toate ţările arabe din Orientul Mijlociu ca dezastruoase.

NOTE:
* mecanismul după care îşi desfăşoară activitatea sistemul politic al lumii arabe, prezentat de un oficial arab în lucrarea lui Mohammed Ayoob (ed.), The Middle East in World Politics, Crom Helm, London, 1981
1 Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 412
2 *** Statement made by the Arab League States following the Establishment of the State of Israel, Israel Foreign Ministry-Department of Information, http://www.israel-mfa.gov.il
3 James A. Bill, Robert Springborg, Politics in the Middle East, Harper Collins College Publishers, New York, 1994, p. 300
4 Moshe Dayan, Istoria vieţii mele, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 128
5 Charles Douglas-Home, The Arabs and the Israel, The Badley Head, London, 1968, p. 24
6 Yair Evon, The Middle East. Nations. Super-Powers and War, Elek Books Limited, London, 1973, p. 21
7 Ibidem, p.18
8 Hisham B. Sharabi, Nationalism and Revolution in the Arab World, D. van Nostrand Company Inc., New Jersey, 1966, p. 60
9 T. E. Vadney, The World Since 1945, Penguin Books, London, 1987, p. 428
10 James P. Warburg, Crosscurents in the Middle East, Victor Gollancz Ltd., London, 1969, p.195
11 Romy Gabbay, Israel and the Middle East, in “The Middle East in World Politics”, (Mohammed Ayoob, ed.), Crom Helm, London, 1981, p. 54
12 *** President Gamal Abdel Nasser’s Spechees and Press-Interviews, 1959-1960, vol. 1 United Arab Republic-Information Department, Cairo, 1960, p.35; vezi şi lucrarea lui Abdel Anour Malek (ed.), La pensee politique arabe contemporaine, Edition du Seuil, Paris, 1980

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: