Puterea celor paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Liviu Ioan TATU
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Woodrow Wilson a fost preşedinte al Statelor Unite într-o perioadă cataclismică pentru ordinea internaţională, când Statele Unite trebuiau să intervină în jocul relaţiilor diplomatice internaţionale, şi când situaţia internaţională l-a obligat să ,,declanşeze războiul pentru a pune capăt războiului ’’1 .
Woodrow Wilson a înţeles perfect misiunea sa mesianică, şi anume că America avea o obligaţie, dar nu faţă de echilibrul puterii pentru că se afla încă în izolaţionismul oferit de Doctrina Monroe, ci faţă de ea însăşi, de a-şi răspândi principiile în lume. Principiile acestea reprezentau o viziune diplomatică nouă pentru diplomaţii europeni, iar aceste principii propovăduiau ideea conform căreia pacea depindea de răspândirea democraţiei, că ordinea internaţională trebuie să fie ancorată de un sistem universal de legi.
La începutul războiului, în 1914, Wilson a favorizat politica strictei neutralităţi, practic, astfel a reuşit să câştige alegerile, enunţând în programul său electoral neutralitatea. Când Roosevelt i-a propus lui Wilson să ia măsuri de sporire a cheltuielilor de apărare, Wilson i-a răspuns foarte ferm prin declaraţia din 8 decembrie 1914 că acest lucru ar fi însemnat că ,,ne-am pierdut autocontrolul’’2 .
Evenimentele tragice care au urmat anului 1914, mai precis scufundarea a numeroase vase de pasageri de către submarinele germane, care au culminat cu scufundarea vasului Lusitania din 7 mai 1915, când, din cei 1200 de pasageri ai vasului 128 erau americani3 l-au determinat pe Wilson să trimită o serie de telegrame guvernului german, prin care îi cerea să înceteze imediat această ofensivă a terorii împotriva navelor cu pasageri.
Wilson a observat faptul că politica de neutralitate şi izolaţionismul în care se aflau Statele Unite trebuiau abolite, şi devenea tot mai clară ideea că implicarea Statelor Unite în acest prim război mondial era inevitabilă.
Wilson a înţeles că izolaţionismul instinctiv al Statelor Unite nu putea fi învins decât printr-un apel la credinţa ei în natura idealurilor sale. Pas cu pas, Wilson a dus o ţară izolată până atunci de conflictele internaţionale, într-un razboi, pe care însă la începutul mandatului său îl nega vehement. Şi a făcut aceasta negând orice scop naţional egoist şi afirmând că America nu căuta alt folos decât recunoaşterea principiilor sale4.
În prima sa declaraţie în faţa Congresului din 2 decembrie 1913, Wilson a enunţat ceea ce mai târziu avea să devină cunoscut drept ,,wilsonism’’. Lege universală şi nu echilibru, inspirarea unui sentiment de încredere în naţiune şi nu afirmarea naţională a propriei valori erau, în optica lui Wilson, fundamentele ordinii internaţionale. Recomandând ratificarea mai multor tratate de arbitraj, Wilson a susţinut că arbitrajul care creează legături şi nu forţa, trebuie să devină metoda de rezolvare a disputelor internaţionale.5
Însă incidentul Lusitania şi evoluţia războiului în Europa l-au obligat pe Wilson să anunţe intrarea Statelor Unite în război, în baza unei justificări morale, al cărei prim obiectiv era o nouă şi o mai justă ordine mondială: ,,să duci acest mare şi paşnic popor în război, în cel mai îngrozitor şi dezastruos dintre toate războaiele, civilizaţia însăşi pare a fi în cumpănă. Dreptul este însă mai preţios decât pacea şi ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna cel mai aproape de inima noastră: pentru democraţie, pentru dreptul celor supuşi autorităţilor de a avea o voce în propriile guverne, pentru drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, pentru instaurarea unei dominaţii universale a dreptului de către popoarele libere acţionând de comun acord, astfel încât să aducă pacea şi siguranţa tuturor naţiunilor şi să facă lumea cu totul, în sfârşit, liberă’’6 .
Wilson a definit obiectivele războinice ale Statelor Unite în categorii în întregime morale. În discursul său din 22 ianuarie 1917, Wilson a proclamat ,,o pace fără victorie’’, însă după intrarea Statelor Unite în război a precizat clar că nu se poate ajunge la pace decât prin victorie totală7 . Wilson dorea să facă din Statele Unite liderul moral al lumii. El vedea că războiul trebuie să se încheie cât mai repede cu putinţă şi a încercat prin discursurile adresate lumii întregi, dar mai ales statelor beligerante, să propage ideea încheierii unei păci durabile, între egali, fără anexări şi înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor, care să asigure pacea şi să intervină prompt în cazul violării ordinii internaţionale şi a tratatelor de pace.
La sfârşitul lunii octombrie a anului 1917, Wilson l-a însărcinat pe colonelul House8 să le ceară europenilor să formuleze obiective de război, care să reflecte ţelul lui proclamat pentru o pace fără anexări sau fără despăgubiri garantate de o autoritate mondială. Pentru o bună perioadă, Wilson s-a ferit să avanseze idei personale, întrucât, aşa cum i-a explicat lui House, era posibil ca Franţa şi Italia să obiecteze dacă Statele Unite exprimă îndoieli privitoare la justeţea aspiraţiilor lor teritoriale. Wilson însă s-a hotărât să elaboreze singur acel plan, pe care la 8 ianuarie 1918 l-a prezentat în faţa Congresului, sub forma celor Paisprezece Puncte, care au reprezentat manifestul pentru pace al Statelor Unite, dar şi trasarea obiectivelor clare ale războiului, adică ce se urmărea de fapt prin acest război, din punctul de vedere al Statelor Unite.
Aceste Paisprezece Puncte au fost cocepute, cum bine observa Thomas A. Bailey în lucrarea sa ,,A diplomatic history of the American People’’, ca o declaraţie a scopurilor războiului, ca manifestul-program ce trebuia să pună capăt războiului şi să puna bazele conferinţei de pace. Dar bineînţeles că aceste Paisprezece Puncte aveau şi un rol de propagandă ,, atât acasă cât şi peste hotare ‘’9 , unde, astfel se făceau cunoscute tradiţiile politicii democratice americane, iar drepturile unui popor liber să fie extinse la popoarele lumii întregi.
Wilson cerea prin aceste Paisprezece Puncte diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea graniţelor Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti de trupele germane, reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei, autonomia minorităţilor din Imperiul Austro-Ungar şi din cel Otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Balcanilor, internaţionalizarea Dardanelelor şi crearea unei Polonii cu ieşire la mare 10 . Iar poate punctul cel mai important în vederea menţinerii păcii viitoare era înfiinţarea Ligii Naţiunilor. Pentru prima dată se formulase un document internaţional, care proiecta lumea (pe care Wilson o gândise) pe baza unor principii, nu pe putere, pe lege, nu pe interese, lucru valabil atât pentru învingător cât şi pentru învins. Asistăm la o renunţare completă a stilului de lucru vechi al Marilor Puteri, iar rolul lui Wilson şi al Americii era simbolic în sine, el era văzut ca un mediator în terenul relaţiilor internaţionale, care să indice exact direcţia în care trebuia executată lovitura ca războiul să nu mai apară, iar ideea unei păci fără victorie să aducă stabilitatea ordinii internaţionale11 .
Din cele Paisprezece Puncte, opt trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau considerate specifice, nuanţând că s-ar ,,cuveni’’ realizate, fiindcă după părerea lui nu erau absolut indispensabile12.
Primul din cele Paisprezecece Puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că pe viitor ,, nu vor mai exista acorduri internaţionale private de nici un fel, ci doar convenţii de pace publice, încheiate deschis’’13 . Astfel scopul clar al acestui punct este de a interzice tratate secrete sau anumite secţiuni ale tratatelor care sunt secrete, iar pe viitor fiecare tratat să facă parte din legile internaţionale, pentru că astfel ,,orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale care este propusă să fie construită’’14 .
Punctul al doilea referitor la navigaţia pe mări trebuie înţeles împreună cu punctul paisprezece care propune o Ligă a Naţiunilor, iar navigaţia pe mări să fie practicată astfel: în timpul unei păci generale, în timpul unui război general deschis sub controlul Ligii Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale, sau în timpul unui război limitat care să nu implice nerespectarea convenţiilor internaţionale şi în care Liga Naţiunilor ar rămâne neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, dar Aliaţii l-au acceptat cu greutate. Treptat, aceste puncte deveneau tot mai importante, ele loveau în interesele naţionale, în scopurile egoiste şi concretizau o nouă ordine nu numai politică, dar şi morală a lumii. Justeţea şi echitabilitatea distribuirii la nivel global a materiilor prime, cât şi distrugerea acordurilor comerciale erau prevăzute la punctul trei15.
Dezarmarea era propusă la nivel mondial ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea păcii, iar ,,toate armamentele naţionale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea ţării’’16 .
Punctul cinci privitor la chestiunile coloniale a introdus temeri între Aliaţi, pentru că atât Franţa, cât şi Anglia erau deţinătoare de importante imperii coloniale, iar problemele coloniale erau reactivate, oferindu-se şansa coloniştilor să se se ridice împotriva dominaţiei străine. Desigur nu aceasta a fost intenţia să se nască focare conflictuale noi, ci s-a urmărit doar ca acest punct să se aplice numai coloniilor create de război, cum este cazul coloniilor germane.
Se urmărea ca Rusia, considerată încă o Mare Putere, să fie atrasă în rândul naţiunilor doritoare de pace, să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow Wilson şi să colaboreze cu naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice internaţionale (punctul 6).
Belgia ,,trebuia evacuată şi restaurată fără nici o tentativă de a limita suveranitatea de care ea se bucura împreună cu alte naţiuni libere’’, era ideea forte cuprinsă la punctul şapte, pentru că americanii erau susţinătorii puternici ai cauzei belgiene. Revista Life titra pe prima pagină sustinerea cauzei Belgiei astfel: ,,For us the great, clear issue of this war is Belgium. If we see anything right at all in all this matter, Belgium is a martyr to civilisation, sister to all who love liberty or law; assailed, polluted, trompled in the mire, heelmarked in her brest, tattered, homeless… The great unconquerable fact of this great war is Belgium’’17.
Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani şi pricinuise sacrificii fără precedent în război (punctul 8).
Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminării naţionalităţilor (punctul 9), precum şi al popoarelor Imperiului Austro-Ungar (punctul 10), iar Balcanii trebuiau evacuaţi permiţându-se statelor balcanice să devină libere şi independente, iar teritoriile lor să fie garantate de Marile Puteri18 .
Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război, iar punctul 12, care în baza principiului autodeterminării reclama că ,,celelalte naţionalităţi care se află în acest moment, sub dominaţia turcă vor trebui să fie asigurate de o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de posibilitatea neîngrădită da a se dezvolta autonom’’, va contribui la aceasta.
Problema statului polonez era destul de complexă pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber şi direct la mare, însă după cum vom vedea Silezia Superioară a fost cedată nou createi Polonii, care a primit totodată şi ieşirea la Marea Baltică şi regiunea din jurul oraşului Posen, prin care astfel s-a creat Coridorul Polonez ce delimita Prusia Orientală de restul Germaniei. Toate acestea erau prevăzute în punctul treisprezece, însă la Versailles, Polonia a primit ce şi-a dorit.
Poate cel mai important punct din cele paisprezece a fost ultimul. Acesta suţinea crearea unei instituţii internaţionale de menţinere a păcii ,,atât a celor mari cât şi a celor mici’’, ce vor face parte din aceasta Ligă a Naţiunilor. Această Ligă a Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a tuturor statelor, ce doreau respectarea convenţiilor internaţionale. De ce a apărut această idee? Datorită atrocităţilor războiului, datorită dezordinii internaţionale care a precedat războiul şi datorită ineficienţei statelor occidentale de a interveni în forţă, cu promptitudine, împotriva unui agresor ce rupe stabilitatea politică internaţională. Şi care era scopul războiului în definitiv se întreba Woodrow Wilson? Tot el dădea răspunsul într-un discurs al său din 22 ianuarie 1917, prin care a atacat ordinea internaţională care precedase războiul, ca un sistem de ,,rivalităţi organizate. Însă întrebarea de care depindea întregul viitor al păcii şi al politicii omenirii este aceasta: este actualul război o luptă pentru o pace justă şi sigură sau doar un nou echilibru al puterii?… Trebuie să existe nu un echilibru al puterii, ci o comunitate a puterii; nu rivalităţi organizate, ci o pace comună organizată’’19. Această ,,comunitate a puterii’’ era un concept cu totul nou, care va fi cunoscut drept ,,securitate colectiva’’. Astfel Wilson a dat viaţă acestui concept prin Liga Naţiunilor, o instituţie esenţialmente americană sub auspiciile căreia puterea avea să se transforme în moralitate, iar forţa armelor în dictate ale opiniei publice20.
Aceste Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson, optând pentru o pace deschisă, permanentă şi sigură au avut şi un puternic caracter propagandistic. Frazele fascinante ale lui Woodrow Wilson au înconjurat planeta, având un impact deosebit nu numai în rândul oamenilor politici din întreaga lume, dar şi asupra oamenilor de rând. George Creel, şeful Comitetului American de Informaţii Publice a împrăştiat în întreaga lume aproape 60 de milioane de foi conţinând cele Paisprezece Puncte. În China un volum tradus al discursurilor preşedintelui a devenit un adevărat ,,best-seller’’. Deasupra Germaniei şi Austro-Ungariei au fost aruncate copii ale documentului21.
Efectul acestui program de pace asupra lumii întregi a fost imediat, pentru că naţionălităţile scufundate în interiorul teritoriului inamic încep să se mişte şi să vadă în aceste puncte speranţa lor ce venea de la capătul lumii, dar care ar putea deveni realitate. De asemenea trebuie observat impactul asupra soldaţilor de pe front, pentru că pe de o parte unora le-a scăzut moralul (soldaţilor aparţinând Puterilor Centrale), iar pe cei aparţinând trupelor Aliate i-a îndemnat să continue ofensiva pentru că vedeau în aceste puncte sfârşitul războiului, dar şi ce oferea acest sfârşit.
Chiar dacă mai târziu nu va mai rămâne mult din aceste puncte, ele au avut o putere deosebită: au motivat soldaţii de pe front sa continue lupta, au trezit popoarelor mici speranţa că în sfârşit vor putea fi libere, au dat diplomaţiei europene o nouă orientare şi au oferit lumii întregi o formă de menţinere a păcii, Liga Naţiunilor.
Cele Paisprezece Puncte au fost acceptate atat de Aliaţi cât şi de Puterile Centrale. Printr-o notă diplomatică Austro-Ungaria îl înştiinţa pe preşedintele american că acceptă cele Paisprezece Puncte şi îi lasă acestuia sarcina de a hotărî viitoarea formă a monarhiei. Un ziar vienez anunţa:,,De aici încolo, Austria are un prim ministru la Washington. Numele lui este Woodrow Wilson.’’ Guvernul austriac a acceptat programul lui Wilson la 4 octombrie 1918.22
Germania a trimis şi ea o notă către Statele Unite cu propunerea de a se începe tratativele de pace în baza programului expus de Woodrow Wilson la 8 ianuarie 1918. Max von Baden a trimis această notă prin intermediul misiunii germane din Elveţia la 3 octombrie 1918 prin care înştiinţa: ,,Guvernul german roagă preşedintele Statelor Unite ale Americii să ia în mâinile sale problema stabilirii păcii, să înştiinţeze de această cerinţă a lui toate statele beligerante şi să le invite să-şi trimită împuterniciţii pentru a se începe tratativele. Guvernul german acceptă programul propus de preşedintele S.U.A. în mesajul său către Congres, din 8 ianuarie 1918, precum şi în declaraţiile lui ulterioare, mai ales în cuvântarea din 27 septembrie, ca bază pentru tratativele de pace. Pentru a împiedica continuarea vărsărilor de sânge, guvernul german roagă să se treacă imediat la încheierea unui armistiţiu general pe uscat, pe ape şi în aer…’’23 . Cert este că cele Paisprezece Puncte au dezarmat Germania. Liderii politici de la Berlin au ales ca Woodrow Wilson să se ocupe de convocarea unei conferinţe, care să instaureze pacea pe fundamentul celor Paisprezece Puncte. L-au ales pe Wilson deoarece credeau utopic în idealismul său, iar caracterul profund moral al politicii sale le oferea liderilor germani siguranţa că vor negocia mai uşor cu ,,vizionarul preşedinte’’ decât cu ,,înrăiţii Aliaţi’’24.
Generalii germani sperau să-l atragă pe Wilson într-un joc de tatonare, care să le permită refacerea trupelor şi să treacă la contraofensivă. Preşedintele american preciza foarte clar că nu există o dispută între el şi poporul german ci între el şi liderii militari care au târât acest popor în război.
Aliaţii erau mai sceptici în ceea ce priveşte aplicarea celor Paisprezece Puncte, pentru că ar însemna să nu mai primească despăgubirile de război atât de mult râvnite de altfel. Punctul doi lovea interesele comerciale ale Marii Britanii. A apărut ideea încheierii unei păci separate între Statele Unite şi Puterile Centrale, ceea ce ar fi fost o soluţie dazastruoasă pentru pacea mondială, iar acest zvon a determinat pe Aliaţi să accepte cele Paisprezece Puncte ca bază a negocierilor, mai repede decât şi-au închipuit, însă cu o modificare importantă. Această modificare făcea referire la reparaţiile de război pe care trebuia să le platească Germania. Înaltul Comandament Aliat a aprobat propunerea de organizare a Conferinţei de Pace pe baza celor Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson. Pacea blândă totuşi care se prefigura a fost virulent criticată în Statele Unite atât de opinia publică, cât şi de liderii politici, în special Republicani. Roosevelt afirma în New York Times în 26 octombrie 1918: ,,Let us, dictate peace by hammering guns and not chat about peace to the accompaniment of the clicking of typewriters’’25 .
,,The Allies accept the Fourteen Points in November 5, 1918’’26. Cu doar şase zile mai târziu se semna în pădurea de la Compiègne armistiþiul, care punea capăt războiului în baza celor Paisprezece Puncte. Pentru a duce până la capăt marea cruciadă pentru pace, Wilson avea mare nevoie de sprijinul american, atât al Democraţilor cât şi al Republicanilor, lucru care însă nu s-a realizat şi datorită câtorva greşeli politice pe care Wilson le-a făcut. În loc să îndemne electorii să voteze candidaţii, care la rândul lor i-ar fi acordat sprijinul cuvenit, el a făcut o declaraţie deschisă părtinitoare Congresului Democratic la 25 octombrie 1918: ,,Întoarcerea majorităţii republicane în Congres ar putea fi interpretată ca o nerecunoaştere a conducerii mele’’27 . A fost o invitaţie la dezastru şi o mare greşeală care i-a fost fatală, deoarece el ceruse un vot de încredere, când ştia foarte bine că un astfel de vot este ilegal în sistemul constituţional american. Totuşi Republicanii au câştigat alegerile şi fiind adversari politici ai lui Wilson, au devenit şi adversarii programului de pace propus de acesta, respingându-l în totalitate. Wilson nu putea lucra deloc cu Republicanii, care nu doreau altceva decât să-i distrugă planul de pace.
Pe 18 noiembrie 1918 Wilson a anunţat că va merge la Paris ca şef al delegaţiei americane. El considera că prezenţa sa la Paris era obligatorie pentru că programul său liberal, unul internaţional de pace să fie înţeles şi pus în aplicare. Să fi fost aceasta o altă greşeală a lui Wilson, sau faptul că s-a dus să facă ceea ce nici un preşedinte american nu mai făcuse până atunci? Aceasta era atribuţia Şefului Departamentului de Afaceri Externe, rămâne discutabil dacă a greşit sau nu mergând în Europa. A greşit însă că a plecat fără să consulte Senatul, iar delegaţia era preponderent democrată.
În dimineaţa zilei de 4 decembrie 1918 Wilson a plecat din New York spre Europa pentru a demonstra necesitatea celor Paisprezece Puncte. Modul în care a fost primit în Europa era total opus repudierii aplicate de Congresul American, de poporul american în genere pentru că interesele lui erau reprezentate în Congres. Un cotidian francez L’ Europe Nouvelle titra: ,,Never has a king, never has an emperour received such a welcome’’28. O femeie ziarist scria: ,,Wilson, you have given back the father to his home, the ploughman to his field … You have saved our fiancès; love blooms again. Wilson! Wilson! Glory to you, who, like Jessus have said: Peace on Earth and Good Will to Men !’’29 . Chiar dacă nu avea sprijinul clasei politice americane, el era susţinut moral de opinia publică internaţională.
Conferinţa de Pace de la Paris i-a avut ca principali protagonişti pe Woodrow Wilson, Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorio Orlando. Deşi trebuia să fie o pace între egali la conferinţă nu au luat parte ţările învinse. Germanii trăiau cu iluzia că hotărârea finală avea să fie una indulgentă şi aproape că învăţaseră pe de rost cele Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson. Şi totuşi când aliaţii şi-au prezentat concluziile în iunie 1919, germanii au fost şocaţi şi s-au angajat să submineze acest rezultat în mod sistematic pe durata următoarelor două decenii.
Pe de altă parte însă nici Rusia nu fusese invitată, iar prin intermediul liderului său V. I. Lenin a atacat întregul demers, considerându-l o orgie capitalistă organizată de ţări al căror obiectiv final era să intervină în războiul civil din Rusia30. Astfel naţiunile puternice ale Europei, Germania şi Rusia, n-au fost invitate la Conferinţa Păcii de la Versailles, ceea ce ar fi dat de înţeles că acordul era sortit eşecului.
Dintre cei patru mari doar Wilson venise pentru pace şi pentru o nouă ordine mondială. Negociatorii italieni veniseră să-şi ia prada aşa cum li se promisese la Londra în 1915: Tirolul de Sud şi Dalmaţia. Tirolul de Sud era predominant austro-ungar, iar coasta dalmată era slavă ceea ce a împins pretenţiile Italiei în conflict cu principiul autodeterminării. Şi totuşi Italia a primit Tirolul de Sud ceea ce demonstrează încălcarea flagrantă a celor Paisprezece Puncte, iar puterea lor începuse să scadă. Franţa dorea cu orice preţ Alsacia şi Lorena şi dorea să vadă Germania slăbită, pentru că Franţa ieşise din război mult mai slăbită decât Germania, care continua să fie o putere chiar dacă fusese declarată învinsă. Franţa urmărea cu orice preţ să primească reparaţiile de război din partea Germaniei plus înfiinţarea unei republici independente a Renaniei ca zonă tampon demilitarizată.
În ciuda existenţei celor Paisprezece puncte, tratatul a fost punitiv în zona teritorială, economică şi militară. Germania era obligată să renunţe la 13% din teritoriul deţinut înainte de război. Punctul referitor la Polonia a fost respectat, la fel şi cele privind Belgia, Alsacia şi Lorena. Englezii şi francezii au cerut ca populaţia civilă să fie despăgubită de Germania pentru pierderile provocate. Contra voinţei sale, Wilson a acceptat până la urmă o prevedere care obliga Germania la plătirea de pensii pentru victimele de război şi la onorarea anumitor compensaţii pentru familiile acestora. Era o cerinţă cu totul nouă. Suma pentru aceste pretenţii nu a fost fixată, urmând să fie stabilită ulterior provocând o controversă interminabilă.
În schimb din perspectiva practică, principiul autodeterminării nu putea fi aplicat în modul bine delimitat, pe care-l stabilea documentul lui Wilson pentru statele succesorale ale Imperiului Austro-Ungar. Dintr-o populaţie de 15 milioane, Cehoslovacia avea 3 milioane germani, 1 milion maghiari, o jumătate de milion polonezi, şi deci aproape o treime din populaţie nu erau nici cehi, nici slovaci31. Noua Iugoslavie a îndeplinit aspiraţiile intelectualilor slavi din Sud, iar pentru crearea acestui stat s-a călcat linia europeană de democraţie, ce trecea aproximativ printre Croaţia şi Serbia. Aceste două provincii, de-a lungul istoriei lor tulburi, nu aparţinuseră niciodată aceleiaşi unităţi politice. România şi-a recăpătat teritoriile pierdute, dar a primit şi un număr însemnat de maghiari, iar Polonia un număr mare de germani, precum şi supravegherea unui coridor care separase Prusia de Est de restul Germaniei.
Totuşi, la sfârşitul acestui proces, care a fost dus în numele autodeterminării, numărul oamenilor care trăiau sub o stăpânire străină era aproape la fel de mare ca în timpul Imperiului Austro-Ungar, doar că acum fuseseră împrăştiaţi pe suprafaţa unor state naţionale mai numeroase şi mai slăbite, care pentru a submina şi mai mult stabilitatea, au intrat în conflict unul cu altul.
Mai mulţi conducători germani aveau să susţină faptul că ţara lor fusese păcălită să accepte armistiţiul capitulării în baza celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, care ulterior au fost încălcate flagrant şi în mod sistematic. Germania nesocotise cele Paisprezece Puncte, atâta timp cât considera că mai avea o şansa să câştige războiul şi impusese Rusiei, la scurt timp după 8 ianuarie1918, pacea de la Brest-Litovsk, violând rând pe rând toate principiile lui Woodrow Wilson. Şi totuşi Germania a fost scutită de o pedeapsă mult mai aspră, datorită principiilor lui Wilson.
Ceea ce a rămas în picioare a fost punctul paisprezece, dar şi articolul unu într-o oarecare măsură. Wilson a caracterizat în câteva rânduri Liga Naţiunilor, în timpul conferinţei, ca pe un tribunal internaţional unde trebuiau rezolvate disputele, se modificau graniţele şi se împrospătează, astfel relaţiile internaţionale cu acea elasticitate de care este întotdeauna nevoie. Liga Naţiunilor urma să aibă dublul mandat de a asigura respectarea păcii şi de a rectifica nedreptăţile32 .
Însă înăuntrul său Wilson era conştient că poporul american nu era nici pe departe pregătit pentru o angajare militară în apărarea prevederilor Tratatului de la Versailles. Deci ideile lui Wilson se traduceau în instituţiile care echivalau cu o guvernare mondială pe care poporul american era şi mai putin pregătit să o accepte ca pe o forţa poliţienească globală.
Făcând apel din nou la morală, Wilson invoca faptul că ultimul vot împotriva agresiunii trebuia să vină nu atât din partea guvernării mondiale sau a trupelor militare cât mai ales din partea opiniei publice internaţionale. În plenul Conferinţei de Pace din februarie 1918 afirma: ,, … prin intermediul acestui instrument (Liga Naţiunilor) depindea în primul rând şi în principal de o singură mare forţa, şi aceea este forţa morală a opiniei publice întregii lumi…’’33 .
Conferinţa s-a încheiat în iunie 1919, dar ne putem întreba de ce nu a fost o pace mai bună sau de ce atât de mult dintre cele 14 puncte au fost distruse sau compromise?
Wilson a venit în Europa ca un profet, dar aici profeţia sa a fost distrusă şi a plecat ca un Mesia decăzut. De ce s-a întâmplat astfel? Pentru că Wilson a descris o sarcină imposibilă. El a uitat faptul că fiecare naţiune are scopurile ei egoiste, iar multe dintre ele se pot recunoaşte în tratatele secrete încheiate, câteva dintre ele aflate în conflicte mutuale şi altele aflate în dezacord cu principiile autodeterminării.
La 25 ianuarie 1919 Conferinţa a votat că Liga Naţiunilor ar trebui să facă parte integrantă din tratat şi venise timpul să se întoarcă acasă şi să prezinte poporului american necesitatea Ligii Naţiunilor şi scopul acesteia. Înainte să plece de la Paris a trimis o invitaţie Camerei şi Senatului prin care îi invita pe membrii Comisiilor de Afaceri Externe să ia cina împreună pentru a discuta despre ceea ce s-a întamplat la Paris. Însă senatorii au pregătit lovitura politică, pe care i-au administrat-o într-o şedintă extraordinară a Congresului pe 4 martie 1919, când senatorul Henry Cabot Lodge a adus în dezbatere ,, the Republican Round Robin’’, care a fost semnată de 39 de senatori, atât cât era necesar ca tratatul să fie înfrânt. Pasajul cel mai elocvent care punea capăt Ligii Naţiunilor în Statele Unite: ,,…That is the sense of the Senate that while it is their sincere desire that the nations of the world should unite to promote peace and general disarmament, the constitution of the League of Nations in the form now proposed to the peace conference should not be accepted by the United States…’’34 . Tot ceea ce făcuse Wilson în acei ani cataclismici, aproape s-a năruit într-o seară şi Statele Unite se întorceau din nou de unde au plecat: izolaţionismul. În faţa Congresului la 8 ianuarie 1918 şi-a început el cruciada pentru a salva lumea pentru democraţie, cum anunţa într-un discurs al său din 2 aprilie 1917: ,,The world must be safe for democracy’’35 şi din păcate însă tot în faţa Congresului, dar la 4 martie 1919, cei care ar fi trebuit să-i sprijine Punctele i le-au distrus şi o dată cu ele şi şansa unei lumi întregi că pacea va putea fi menţinuta cu ajutorul Ligii Naţiunilor. “The New York Sun” anunţa: ,,Woodrow Wilson’s League of Nations died in the Senate tonight’’36 .
Pe 7 mai 1919 la a patra aniversare a scufundării vasului Lusitania, delegaţii germani s-au adunat la Versailles să primească tratatul. În unul din cele mai dramatice momente din istorie, din palatul de la Trianon, Clemenceau i-a adresat lui Wilson o notă prin care îl inştiinţa de încheierea tratatului cu Germania: ,,The time has come when we must settle our accounts. You have asked for peace. We are ready to give you peace…’’37.
Totuşi distruse în parte atunci, puterea acestor puncte a rămas în timp sub forma unor idei politice, care vor fi reactivate şi vor impune ceea ce Woodrow Wilson intuise înaintea multor oameni de stat. ,,Victoria totală’’ a lui Wilson a fost această victorie intelectuală, care s-a dovedit mai fertilă decât ar fi putut să fie orice triumf politic.
De câte ori a avut sarcina să construiască o nouă ordine mondială America şi-a adus aminte într-un anume fel sau altul de principiile lui Woodrow Wilson38.
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, pe baza vechilor principii ale Ligii Naţiunilor s-a născut Organizaţia Naţiunilor Unite, care lua deciziile în cadrul unor conferinţe deschise, deci principiul diplomaţiei deschise. Interpretarea ideologică a Războiului Rece punea lupta dusă de America ca pe o bătălie morală pentru democraţie (vezi nota 33). Când însă s-a terminat Războiul Rece, odată cu căderea comunismului ambele partide politice americane s-au unit în jurul ideii de securitate colectivă dublată de răspândirea mondială a instituţiilor democratice39.
Politica lui Woodrow Wilson concentrată în cele Paisprezece Puncte şi tot ceea ce a întreprins el în calitate de preşedinte al Statelor Unite, au avut o singura ţintă: ,,My clients are the children, my clients are the next generation’’40.
Succesul politicii lui Wilson şi puterea în timp a celor Paisprezece Puncte se văd astăzi şi s-au văzut în tot secolul trecut, pentru că wilsonismul a caracterizat politica americană pe scena lumii, şi poltica lumii contemporane. Astfel că viziunea lui Wilson numită atunci idealism de contemporanii săi este astăzi realitatea politică mondială trăită de urmaşii săi.

NOTE:
1 Thomas A. Bailey, A Diplomatic history of the American People, 6-th edition, New York, Appleton Century Crofts, 1958, p. 727
2 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 39
3 Thomas A. Bailey, op. cit, p. 627
4 Kissinger, op. cit, p. 39
5 Ibidem
6 Ibidem, p. 42
7 Betty Miller Underberger, Wilsonian Diplomacy, în Safeguarding the Republic-Essays and Documents in American Foreign Relations 1890-1991, New Jersey, edited by Howard Jones, McGraw-Hill Inc., 1992, p. 46
8 Kissinger, op. cit, p. 202
9 Bailey, op. cit, p. 650
10 Kissinger, op. cit, p. 202
11 Idem 7
12 Kissinger, op. cit, p. 203
13 Documents of American History since 1898, edited by Henry Steele Commager, New Jersey, nine edition, Prentice -Hall, 1973, p. 140
14 Ibidem, p. 141
15 Ibidem
16 Constantin Buşe, Relaţii internaţionale în acte şi documente, volumul I (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogică, 1974, p. 14
17 Bailey, op. cit, p. 613
18 Kissinger, op. cit, p. 203
19 Ibidem, p. 45
20 Ibidem
21 Bailey, op. cit, p. 651
22 A. J. P. Taylor, Monarhia Habsburgică 1809-1918, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 209
23 Thomas A. Bailey, The American Pageant, Boston, D. C. Heath and Co., 1961, p. 728
24 Bailey, A Diplomatic History of the American People, p. 649
25 Ibidem, p.653

26 Arthur S. Link, American Epoch-A history of the USA since the 1890’s, I-st edition, New York, Alfred Knoph Inc, 1955, p. 222
27 Ibidem
28 Bailey, A diplomatic history of the American People, p. 656
29 Ibidem
30 Kissinger, op. cit, p. 208
31 Kissinger, op. cit, p. 214
32 Ibidem, p. 45
33 Kissinger, op. cit, p. 45
34 Bailey, A diplomatic history of the American People, p. 660
35 Ibidem, p. 727
36 Ibidem, p. 660
37 Documents on British Foreign Policy 1919-1939, first series, edited by E. L. Woodward, I volume, London, Oxford University Press, 1947, p. 131
38 Kissinger, op. cit, p. 48
39 Ibidem
40 Document 8: Woodrow Wilson defends the League of Nations în Documents of American History since 1898, p.144

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: