Problema evreiască la începutul secolului al XX-lea

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Ionuţ NISTOR
Universitatea “A.I. Cuza”, Iaşi

Una dintre temele care au marcat evoluţia societăţii româneşti, încă din prima jumătate a secolului al XX-lea şi până la cel de-al doilea război mondial, a fost, fără îndoială, problema evreiască.
Până în 1918, evreii erau cea mai numeroasă minoritate, în unele oraşe ponderea lor fiind apropiată de cea a românilor. Situaţia era complicată şi mai mult de modul în care această comunitate era percepută, de contradicţia între aspiraţia ei spre un statut cât mai bun în societate şi cât mai apropiată de adevărata ei valoare şi locul pe care evreii îl ocupau în cadrul structurilor sociale şi în imaginar. În legătură cu locul şi rolul pe care comunitatea mozaică trebuia să-l deţină în aceste structuri şi-au făcut loc dispute istoriografice marcate, uneori, de excesive nuanţe antisemite, care s-au lovit adesea de dificultăţile reevaluării complexelor probleme sociale şi etnice cu care se confrunta România în etapa decisivă a consacrării unei căi de dezvoltare proprii.
Evreii erau o populaţie importantă în România începutului de secol XX, ei ocupând o gamă largă de activităţi şi de multe ori monopolizând anumite sub-ramuri ale economiei naţionale, fapt ce îi propulsa în postura de beneficiari ai unor venituri însemnate şi a unor poziţii strategice, chiar dacă nu determinante din punct de vedere decizional sau politic. În această postură comunitatea mozaică reprezenta ţinta criticilor şi chiar a unor manifestări denigratoare venite din partea unei părţi a populaţiei româneşti, care îşi vedea interesele ameninţate. Pus în situaţia de a apăra interesele locuitorilor în general, dar mai ales ale românilor, etnie majoritară care trebuia sprijinită pentru a progresa, statul român a acţionat în primul rând conform interesului naţional. Un aspect al acestui subiect, la începutul secolului al XX-lea, era acela de a realiza cadrul necesar propăşirii economice şi a afirmării unei reale armonii sociale, fapt care, inevitabil, punea statul în postura de a menţine echilibrul între încurajarea capitalului, a investiţiilor româneşti, a accesului românilor spre anumite tipuri de activităţi şi respectarea drepturilor comunităţii evreieşti. Dificultatea reiese şi din faptul că soarta acestei populaţii devenise, cel puţin pentru România, subiect de dispută pe planul relaţiilor internaţionale, încă din timpul Congresului de la Berlin, Marile Puteri transformând această problemă dintr-o chestiune internă, românească, într-una internaţională.
Guvernele de la Bucureşti au fost nevoite, începând cu acest moment, să ţină seama atât de cerinţele interne ale societăţii româneşti, dar şi de presiunile exercitate din exterior, cabinetele europene condiţionând recunoaşterea Îndependenţei de respectarea drepturilor evreilor, începând cu dreptul de împământenire.
Trecând peste faptul că atitudinea Marilor Puteri şi în special a Germaniei a fost influenţată de presiunile exercitate de comunităţile mozaice din Occident şi de unele jocuri de interese, totuşi, nu poate fi negată existenţa unor tensiuni în cadrul societăţii româneşti, pe care statul se vedea nevoit să le aplaneze. Sursele acestor tensiuni – după cum am mai amintit – erau multiple, însă cauza ce a generat întrega dispută era plasarea unei părţi a comunităţii evreieşti în poziţii avantajoase din punct de vedere economic, ceea ce le permitea acumularea de capital. În acelaşi timp, statul român şi în special guvernele liberale, care urmăreau încurajarea instituţiilor şi a forţei de muncă româneşti, erau puse în situaţia de a asista la un fenomen greu de controlat şi anume îndepărtarea românilor din sfera activităţilor lucrative.
Spiritul întreprinzător al evreilor a surprins şi a indignat în aceeaşi măsură imaginea pe care o avea această etnie în societatea românească, fiind uneori deformată. Membrii comunităţii mozaice erau asociaţi, la nivel mental, de cele mai multe ori, cu postura de cămătari, fapt care îi punea într-o ipostază extrem de nefavorabilă, această activitate fiind una din cauzele pauperizării ţărănimii şi a micilor meşteşugari români. Această percepţie legată de activităţile economice era amplificată de faptul că evreii erau străini, cu o religie diferită şi alcătuind un grup etnic destul de rezistent la influenţele venite din exterior, fapt care îi oferea imaginea unei comunităţi ermetice. Impactul deosebit pe care îl avea acest grup în societatea românească, indiferent de mediul în care era receptat, dar mai ales impactul la nivelul lumii rurale, era unul extrem de interesant. Astfel, într-o scrisoare a Comitetului atelierului de ţesătorie din comuna Ţifeşti, judeţul Putna, către prefect1 , printre altele, lucrătorii îşi exprimau nemulţumirea faţă de soarta lor şi faţă de exploatarea la care erau supuşi. Ei afirmau faptul că ţăranul trudeşte pentru munca sa, iar roadele trec în mâna străinilor, care i-au “cucerit pe cale economică, comercială şi industrială”2 . Fără îndoială că veridicitatea acestor afirmaţii nu poate fi pusă sub semnul întrebării, însă imaginea pe care o crează este incompletă. Acest clişeu al evreului-cămătar care îl exploatează pe ţăranul sau târgoveţul român a fost preluată în multe scrieri ulterioare, într-o istoriografie care încerca să pună pe seama acestei etnii evreieşti înapoierea economică a României moderne. Acuzele aduse comunităţii mozaice ni se par mult prea dure, în condiţiile în care românii au ales prin liberă voinţă să abandoneze activitatea din anumite sectoare economice, în favoarea unor posturi de funcţionari, avocaţi sau medici. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că evreii nu erau doar cămătari, ci şi meşteşugari şi comercianţi, pe de o parte producând diverse obiecte utile fiecărei gospodării şi pe de altă parte asigurând circulaţia internă a produselor. Într-un studiu, deşi mai vechi decât perioada la care ne referim, dar care confirmă aserţiunile de mai sus şi care este confirmat de documente ulterioare, doi misionari scoţieni care, în peregrinările lor prin Europa centrală şi de sud-est au trecut şi prin România3 , observau faptul că ponderea meseriaşilor evrei în principalele oraşe româneşti era destul de importantă. Astfel, în Bucureşti, după afirmaţiile lor, “mai toţi evreii sunt meseriaşi: croitori, cizmari, tâmplari”4 , aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în Focşani5 , Bârlad6 şi Iaşi7 . Misionarii au mai observat un alt aspect care merită atenţia noastră şi anume acela al relaţiilor între comunitatea evreiască şi români, al modului în care evreii erau percepuţi de societatea în care trăiau. Concluziile pe care le desprindem din analiza relatărilor celor doi scoţieni sunt edificatoare şi ele confirmă faptul că nu putem judeca în ansamblu atitudinea populaţiei majoritare faţă de membrii comunităţii mozaice, deoarece în fiecare dintre oraşele vizitate situaţia era alta. Dacă în Bucureşti “nimeni nu-i întreba ce sunt, numai lucrători buni să fie”8 , iar în Bârlad “trăiau liniştiţi fără să sufere vreo persecuţie”9 , cu totul alta era situaţia evreilor din Iaşi, unde “poporul de jos îi batjocoreşte mai rău ca pe ţigani”10 . Atitudinea românilor faţă de acest grup etnic era aşadar diferită, variind în funcţie de condiţiile locale, de specificul fiecărei zone şi în nici un caz această atitudine nu poate fi extinsă la nivelul întregii societăţi româneşti.
Mărturiile aduse de misionarii scoţieni ne întăresc opinia conform căreia nu se poate vorbi de antisemitism ca despre o trăsătură definitorie şi generalizată a societăţii moderne în spaţiul românesc, chiar dacă, în anumite situaţii unele grupuri socio-profesionale au perceput comunitatea evreiască drept cauză a propriilor insuccese. Şi pentru a întregi această imagine, a comunităţii mozaice din România este necesar să analizăm modul în care evreii înşişi se raportează la societatea românească, la felul în care concep relaţia cu ceilalţi şi cum îşi înţeleg ei propria soartă. Studiile elaborate de elita israelită demonstrează faptul că exista preocupare pentru soarta evreilor din România, încercându-se găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii lor, aceste studii realizând în acelaşi timp şi o radiografie a comunităţii evreieşti. “Răul existent în sânul acestui grup etnic pornea din insuficienţa culturii intelectuale şi a celei sufleteşti, comunitatea pierzându-se în “haosul ignoranţei sau în ceaţa unei religiozităţi prost înţelese”11 . Situaţia precară a majorităţii israeliţilor se datorează cvasiindiferenţei intelighenţiei evreieşti care lăsa rezolvarea problemelor de ordin local în seama unor “comunităţi” care nu aveau nici o autoritate legală, iar in fruntea “comunităţii” erau aleşi oameni fără studii sau cultură. Aceeaşi indiferenţă era manifestată şi faţă de şcoli, care abia se puteau susţine financiar, în fiecare an fiind nevoite să-şi procure mijloacele de existenţă prin intermediul unor serbări de caritate12 . Evreii interrelaţionau destul de greu cu românii, deoarece aveau sentimentul că li se cere prea mult, că asimilarea pe care o doreau românii era imposibil de realizat. Aveau conştiinţa faptului că datorită ermeticităţii etniei lor sunt câteodată dezagreaţi de populaţia majoritară, însă, în acelaşi timp nici nu acţionau în vreun fel pentru a-i schimba percepţia. Deşi au fost supuşi unor presiuni care aveau drept scop final integrarea acestei etnii în rândul populaţiei româneşti, israeliţii şi-au menţinut specificitatea, deoarece aşa după cum afirma Isac Leon “evreii nu sunt asimilabili fiindcă evreii trăiesc şi un popor care trăieşte nu poate fi asimilat”13 . Pe de o parte, această rezistenţă socio-culturală a israeliţilor este pe deplin justificabilă, mai ales dacă avem în vedere faptul că ei au fost nevoiţi să-şi menţină etnia în condiţiile inexistenţei unui corp statal şi pe de altă parte, ne pare tot atât de firească acţiunea românilor care, în mod conştient sau nu, tindeau către integrarea evreilor în propriile structuri. De altfel, acest proces este sesizabil nu doar în cazul comunităţii mozaice, tendinţa de asimilare a populaţiilor minoritare, oricare ar fi ele, de către majoritate, fiind un fenomen des întâlnit şi studiat de specialişti.
Chiar dacă evreii aveau sentimentul unei presiuni continue, fapt care îi determina să perceapă mult mai acut această încercare de adaptare la specificul românesc, totuşi nu se poate vorbi de persecutarea etniei ca atare de către români şi cu atât mai puţin de către autorităţile de la Bucureşti. Administraţia centrală şi locală a încercat să menţină echilibrul între cererile evreilor şi posibilităţile pe care le avea pentru satisfacerea acestor deziderate, oferind membrilor comunităţii mozaice drepturi care să le permită desfăşurarea unei vieţi normale. Astfel, în anul bugetar 1901-1902, Consiliile comunale au scutit de taxele de construcţie 32 de şcoli româneşti şi tot atâtea şcoli evreieşti14 . Acelaşi regim, nediscriminatoriu îl avea şi serviciul medical gratuit, de care beneficia orice persoană, indiferent de apartenenţa etnică. În sprijinul afirmaţiilor de mai sus vine articol lui Sebestyin Ede în ziarul “Magyarorszag”, din 2 octombrie 1902, în care scria că: ”Bucureştii au 9 spitale. Spitalele acestea, parte sunt aşezăminte de stat, parte susţinute de oraş şi parte de singuratici fondatori. Pe bolnavul care vine la spital nu-l întreabă nimic, doar îi scrie numele şi de unde este şi gata […] Treizeci şi şapte la sută din numărul total al bolnavilor din spitale sunt străini, aproape toţi unguri”15 . Atenţia acordată evreilor săraci se înscrie în acelaşi demers al cabinetelor de la Bucureşti de a asigura drepturi şi libertăţi pentru oricare dintre persoanele de altă origine decât cea română. Astfel că, în cazul în care un membru al comunităţii ebraice nu avea bani să înceapă un proces sau nu putea să plătească taxa şcolară, primăria din localitatea de domiciliu îi elibera un certificat de pauperitate care îi permitea să-şi continue activităţile16 .
Una dintre legile guvernului liberal, adoptată în 1902, care a stârnit numeroase controverse în ţară şi a declanşat un conflict cu ecouri internaţionale, a fost legea meseriilor. Acest act normativ a fost conceput ca un mijloc de rezolvare a problemelor economice şi sociale cu care se confruntau românii la începutul secolului al XX-lea şi ilustrează în mod concludent aplicarea în practică a idealului asumat de guvernanţi şi anume acela de a jalona între dorinţele evreilor şi posibilităţile pe care le avea statul român. O astfel de lege, care să încurajeze mica industrie românească era extrem de necesară, în condiţiile în care activitatea meseriaşilor autohtoni era sufocată de concurenţa produselor austro-ungare, existente în număr foarte mare pe piaţa românească. Stimularea activităţii meşteşugarilor români însemna însă o lovitură grea dată evreilor, dacă luăm în considerare faptul că aceştia deţineau o pondere însemnată în domeniul micii industrii. Articolul care a declanşat conflictul amintit mai sus prevedea că străinii care doresc să beneficieze de avantajele legii trebuiau să facă dovada că în ţara lor se acordau drepturi similare românilor.17 Astfel de precizări nu puteau decât să stârnească un val de proteste din partea comunităţii mozaice, deoarece evreii nu aveau un stat propriu şi deci nu se puteau bucura de facilităţile oferite de guvernul României. Ecourile acestor dispute au fost receptate şi pe plan internaţional, unde, ca urmare a lobby-ului făcut de israeliţi asupra guvernelor statelor occidentale, reprezentanţii la Bucureşti ai Austro-Ungariei, Germaniei şi ai Angliei au făcut demersuri pe lângă oficialii români să modifice legea18 .
Impactul pe care l-a avut această problemă în mediile occidentale şi presiunile exercitate de asociaţiile israelite au supradimensionat chiar şi numărul evreilor care puteau fi afectaţi de legea promovată de executivul de la Bucureşti. Astfel, Robert W. Seton Watson a estimat că la 1900, din 700 000 de locuitori ai oraşelor româneşti, 300 000 – 400 000 erau de origine israelită, ei fiind masaţi mai ales în Moldova19. Evident că aceste cifre au fost modificate în sensul sporirii numărului de evrei, tocmai pentru a justifica o anumită atitudine a guvernelor occidentale, cu scopul de a amplifica în mod artificial conflictul. Că lucrurile stau în acest fel, dovada este recensământul din 1899 care preciza că numărul israeliţilor din România se ridica la doar 266 632 de persoane 20 .
Iniţiativa legislativă a guvernului liberal prin care meseriaşii români trebuiau sprijiniţi, iniţiativă care a fost susţinută şi în Parlament şi care a devenit lege, a constituit doar pretextul unei ofensive diplomatice şi de presă din partea Statelor Unite ale Americii. Unii politicieni americani au invocat discriminările la care erau supuşi membrii comunităţii ebraice, în rândul acestor acţiuni antisemite inscriindu-se şi mai sus amintitul act normativ, pentru a justifica emigrarea evreilor în “Lumea Nouă”, emigrare, care după aprecierile lor capăta dimensiuni din ce în ce mai mari. În fapt, statisticile oficiale demonstrează că în perioada 1901-1904 au emigrat 34607 evrei21 , iar în anul 1901, Societatea Israelită de Colonizare a ajutat 3183 de persoane să părăsească România22 . Pentru aceeaşi perioadă autorităţile de la Washington au contabilizat o cifră de 113 000 de evrei veniţi din Austro-Ungaria, 136 000 veniţi din Italia şi 85 000 din Rusia23 . Aceste date ne permit sa concluzionăm că nici pe departe România nu constituia principala sursă de emigraţi, comparaţia cu statele din vecinătatea noastră demonstrază că incriminările lansate de anumiţi politicieni americani erau nefondate. Situaţia prezentată mai sus, coroborată cu dovezile certe conform cărora în România veneau anual de două ori mai mulţi evrei decât plecau în străinătate, pune într-o altă lumină condiţiile oferite comunităţilor ebraice de oficialităţile de la Bucureşti.
Fluxul migrator spre Statele Unite era „favorizat” de circumstanţele economice, amplificate de criza mondială de la începutul secolului al XX-lea, ale căror efecte erau resimţite în special de categoriile sărace. Aceste efecte au fost amplificate în cazul evreilor, de faptul că guvernul liberal a considerat că trebuiesc ajutaţi în primul rând meseriaşii români, deşi nu se poate afirma că i-a neglijat pe cei aparţinând altor etnii. Sugestiv este faptul că cei mai mulţi emigranţi erau persoane necalificate, care nu se puteau realiza în România şi care deveneau o adevărată povară pentru societatea americană24 , dar şi pentru evreii bogaţi din Statele Unite, care se vedeau obligaţi să-i sprijine financiar.
În aceste condiţii s-a declanşat la Washington o puternică agitaţie a industriaşilor şi a bancherilor israeliţi, care au cerut administraţiei americane să rezolve problema. Jacob H. Schiff, unul dintre cei mai importanţi finanţişti din Statele Unite, s-a adresat Asociaţiei colonizării evreilor cerând cooperarea executivului american cu Marile Puteri europene pentru a discuta “violarea de către autorităţile româneşti a prevederilor tratatului de la Berlin”25 . La rândul său Henry Seligman, persoană de mare influenţă la Washington, cerea ambasadorului american la Berlin, Andrew White, să provoace intervenţia împăratului Wilhelm în favoarea evreilor din România. În răspunsul său, ambasadorul preciza că el condamnă măsurile antievreieşti luate de guvernul român, apreciate drept ”culme a atrocităţilor din toate timpurile”26. În seria aceloraşi demersuri se înscrie şi scrisoarea secretarului de stat John Hay către însărcinatul american cu afaceri la Atena, Wilson, prin care îi cerea să poarte discuţii cu partea română, pretextul întâlnirii constituindu-l tratatul de naturalizare, pe care Statele Unite trebuiau să-l semneze cu guvernul de la Bucureşti. Wilson nu a înţeles, însă, mesajul pe care i l-a transmis John Hay, ambasadorul abordând în discuţii doar problema tratatului de naturalizare27 . Odată eşuată această tentativă, secretarul de stat a recurs la altă metodă,pe care o putem caracteriza drept punctul culminant al acţiunilor executivului de la Washington. Demnitarul american a emis o notă circulară, la 11 august 1902, adresată ambasadorilor acreditaţi pe lângă cabinetele statelor semnatare ale tratatului de la Berlin. În notă se arăta că evreii părăseau România şi se stabileau în Statele Unite ca urmare a discriminărilor la care aceştia erau supuşi, documentul cerând guvernelor Marilor Puteri să constrângă statul român să respecte Tratatul de la 1878.28 Singura ţară care şi-a exprimat aprobarea faţă de “apelul” american a fost Anglia, prin intermediul presei şi a ambasadorului la Bucureşti, ziarul american “The New York Times”, din 22 septembrie 1902, precizând că “celelalte state europene nu se grăbeau a lua poziţii împotriva României”29 . Alte reacţii în presa internaţională a vremii demonstrează prin varietatea concluziilor pe care le avansează că problema evreilor din România nu era cunoscută în mediile occidentale, iar poziţiile pe care le exprimau se datorau unor jocuri de interese. Astfel ziarul “Pester Lloyd” nota: ”România abia şi-a câştigat independenţa şi a devenit ea însîşi împilatoare pe probleme religioase”, iar cotidianul “Berliner Tageblatt” susţinea că “nota secretarului de stat Hay e un apel către umanitate ale cărei principii au fost călcate în picioare”30 . Pe de altă parte, ziarul “Patrie” din Paris critica acţiunea guvernului Statelor Unite, cerând totodată conducerii franceze să nu se amestece în această problemă deoarece “România este stăpână la casa ei”31 . Ecourile în presa română nu s-au lasat nici ele aşteptate, “Indépendance Roumaine” şi “Epoca” susţinând faptul că americanii ar trebui să respecte doctrina Monroe32 , de neimplicare în problemele altor state, iar “Voinţa Naţională” încercând să argumenteze motivele plecării evreilor din ţară, plasa cauzele emigraţiei exclusiv în sfera economică33 .
Campania antiromânească lansată de executivul de la Washington nu avea motivaţii umanitare, după cum au lăsat să se înţeleagă autorităţile americane şi nici nu a fost generată de presiunea numerică din ce în ce mai mare făcută de evreii care veneau din România. Resorturile demersului lui John Hay rezidă în subtilităţi de natură politicianistă, prin care secretarul de stat urmărea asigurarea susţinerii din partea evreilor a preşedintelui Roosevelt, în noua campanie electorală pentru un nou mandat. Conform declaraţiilor ulterioare ale lui Tyler Dennett şi G. M. Razi : “John Hay a inventat ofensiva diplomatică împotriva României pentru a-l ajuta pe Roosevelt să obţină votul evreilor”34 . Însuşi secretarul de stat şi-a dezvăluit adevăratele intenţii în scrisoarea confidenţială, trimisă la 30 august 1902 asistentului său A. Adee, în care nota: ”Preşedintele este încântat de textul circularei astfel concepute. Sărmanii evrei, ei ne consideră pretutindeni în ţară nişte neisprăviţi visători”35 .
Aceste ultime mărturii desprinse din documente, a căror valoare nu poate fi contestată, confirmă veridicitatea argumentelor pe care le-am adus în sprijinul ideii că evreii nu erau supuşi în România unui proces de discriminare. Că au existat persoane sau grupuri afectate într-un moment sau altul de anumite decizii luate de guvernul român, nu se poate contesta, însă nici nu se poate generaliza. Comparând situaţia statului român cu cea a ţărilor vecine am constat chiar că, în ciuda multor greutăţi cu care se confruntau, oficialii de la Bucureşti au încercat să asigure pe cât posibil drepturi evreilor care să le permită un trai decent. Afluxul mare de populaţie israelită în România reflecta cel mai bine această realitate. În judecarea raporturilor între guvernanţi şi comunitatea evreiască nu putem însă să nu luăm în calcul şi contextul în care au fost luate anumite decizii, considerate dezavantajoase pentru străinii care trăiau în acest teritoriu. Necesitatea dezvoltării economiei naţionale, coroborată cu dorinţa Partidului Naţional Liberal de a sprijini mai ales munca şi capitalul autohton, a determinat cabinetul Sturdza să adopte legi care să-i vizeze în primul rând pe români. Nu poate fi însă vorba de aplicarea unui plan antisemit şi nu avem dovezi să acuzăm guvernul român de discriminare rasială.
Probleme mult mai complexe apar în cazul în care ne raportăm la relaţia între români şi evrei la nivelul populaţiei de jos. Insuficienţa surselor nu ne permite o cercetare amănunţită a tuturor aspectelor care decurg din interferenţele socio-culturale între cele două etnii, însă din datele pe care le deţinem am putut contura imaginea unei societăţi româneşti extrem de diversificate. Deşi aceste raporturi interetnice stăteau sub “imperiul” normalităţii, existau şi conflicte pe care le putem numi locale, ce decurgeau adeseori din motive personale. Aceste dispute sunt greu de cuantificat, însă ele nu puteau avea decât dimensiuni restrânse. Luată în ansamblu, societatea românească constituia un mediu propice dezvoltării unei vieţi normale pentru oricare din etniile care o compuneau, divergenţele ce apăreau uneori între români şi israeliţi decurgând în special din considerente economice.

NOTE:
1 scrisoarea este datată 18 iunie 1901.
2 Arhivele Statului Focşani, fond Prefectura judeţului Putna, dos. nr. 44/ 1901, f.122.
3 este vorba despre Andrew A. Bonar şi Robert McCheyne, care au întreprins o călătorie în spaţiul central şi est european pentru a cerceta situaţia în care se aflau comunităţile evreieşti din Orient şi pentru a încerca sa-i convertească la creştinism. În urma acestei călătorii au tipărit un studiu intitulat Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the Church of Scotland, apărut în 1843.
4 Alex. Lepădatu, Evreii în ţările noastre acum o sută de ani după relatarea a doi misionari scoţieni, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, p 4.
5 Ibidem, p.8.
6 Ibidem, p.9.
7 Ibidem, p.12.
8 Ibidem, p.5.
9 Ibidem, p.10.
10 Ibidem, p.12.
11 S.Grosman, Ce este de făcut?, în “Lumea israelită”, an I, nr. 4, Bucureşti-Craiova, ianuarie 1903, p.104.
12 M. Codreanu, Organizarea intelectualilor, în Idem, an I, nr. 5, Bucureşti-Craiova, februarie 1904, p.140.
13 Ibidem, p.274.
14 I.G.Bibicescu, Sunt persecutaţi evreii în Romania? Discurs rostit în şedinţa de la 2 octombrie 1902 a Consiliului Comunal din Bucureşti, Tipografia “Voinţa Naţională”, Bucureşti, 1902, p.9.
15 Ibidem, p.15.
16 Ibidem, p.16.
17 Dezbaterile Senatului, 23 februarie 1902, în Monitorul Oficial, nr.47, 22 martie 1902, p.511.
18 Adevărul, Nr.4543, 23 martie 1902, p.1.
19 Paul Quilan, The United States and Romania. American-Romanian relations in the XXth century, Woodland Hills, California, 1988, p.18, apud. Robert W. Seton Watson, A history of the Romanians, Cambridge University, 1934.
20 L.Ghelerter, Descreşterea populaţiei israelite în România 1899-1912, Editura revistei “Convorbiri sociale”, Iaşi, 1916, p.5.
21 Dumitru Vitcu, Relaţii româno-americane timpurii, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p.229.
22 I.G.Bibicescu, op.cit., p.21.
23 Ibidem, p.23.
24 Dumitru Vitcu, op.cit., p.232.
25 Ibidem, p.230.
26 Ibidem, p.230.
27 Dumitru Vitcu, G. Bădărău, România şi “apelul”diplomatic al lui John Hay (1902), în Istoria ca lectură a lumii, volum coordonat de G. Bădărău, L. Boicu, L.Năstasă, Iaşi, 1994, p.278, apud Gray Dean Best , To free a people. American jewish leaders and the jewish problem in Eastern Europe, Greenwood Press, Westport London, 1978.
28 Ibidem, p.280.
29 Ibidem, p.281.
30 C.Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1901-1910, vol.III, Editura ziarului “Universul”, Bucureşti, 1930, p.35.
31 Ibidem, p.35.
32 Ibidem, p.36.
33 Voinţa Naţională, nr.5177, 30 mai 1902, p.1.
34 Paul Quilan, op.cit.,p.21.
35 D.Vitcu, op.cit., p.239.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: