Mamă, soţie şi româncă. Discursul oficial privind educaţia femeii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Ramona CARAMELEA
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Crearea statului-naţiune în secolul al XIX-lea a presupus şi construirea unei identităţi naţionale, prin care toţi membrii, “chiar şi ai celei mai mici naţiuni, care nu s-au întâlnit şi nici măcar nu au auzit unul de altul, poartă în mintea lor imaginea identităţii lor comune”1. Dincolo de particularităţile specifice fiecărui caz, procesul construirii naţiunilor prezintă o serie de elemente comune; a doua jumătate a secolului al XIX-lea este momentul în care “sunt creaţi“ italienii2 şi transformaţi “the peasants into Frenchmen”3 . Acum e şi momentul când statul-naţiune român nou creat, alăturându-se celorlalte state-naţiune europene, schiţează un proces coerent pentru construirea unei identităţi naţionale, dublată de un spirit civic în rândul locuitorilor săi.
Unul dintre instrumentele prin care se realizează procesul de cristalizare a noii identităţi naţionale româneşti este şcoala. Datorită rolului de socializare pe care îl exercită asupra indivizilor în decursul vieţii, “difuzând şi educând un model uman”4 , şcoala este folosită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în transmiterea unor valori comportamentale specifice cetăţeanului statului român.
Subiectul analizei noastre îl reprezintă modelul oficial propus de elitele politice şi intelectuale femeii române, de aceea ne-am concentrat atenţia asupra discursurilor ţinute de aceste elite cu ocazia festivităţilor de premiere. Dar care este relaţia dintre elite şi modelul oficial? Este bine ştiut că elitele sunt răspunzătoare de propunerea şi difuzarea modelelor culturale şi sociale în societate, numai acestea având, datorită pregătirii şi prestigiului, calitatea de a educa.
Parte dintr-un proiect mai vast dedicat construirii identităţii naţionale româneşti, lucrarea noastră are ca studiu de caz şcolile de fete din Bucureşti.
Ceea ce ne interesează pentru această comunicare nu este conţinutul discursurilor în totalitate, ci tipul de identitate pe care acestea îl transmit.
Discursurile de care ne ocupăm nu sunt simple elemente decorative menite să completeze programul serbărilor de sfârşit de an şcolar. Discursul e un act de comunicare ce “presupune existenţa unui emiţător care extrage dintr-un repertoriu anumite semne, le asamblează după anumite legi, a unui canal prin care mesajul este transferat, în sfârşit a unui receptor care primeşte ansamblul semnelor care constituie mesajul”5. Pentru ca mesajul să fie receptat, trebuie să fie redactat în termeni accesibili publicului, să stârnească interesul acestuia şi publicul să reţină cât mai mult din el. Însă comunicarea presupune mai mult decât schimbul şi transmiterea de informaţii, ea “produce o serie de mutaţii la nivelul conştiinţei indivizilor, stârneşte dispoziţii emoţionale şi intelectuale”6.

Desfăşurându-se într-un cadru festiv, venind din partea unor persoane cu prestigiu şi deci cu posibilitate de penetrare la nivelul maselor7 , discursurile de care ne ocupăm propun un anumit model femeii române. Acest model, conturat în timp face parte dintr-o strategie educativă pe care statul român o propune tuturor cetăţenilor săi.
Festivităţile de premiere au loc la sfârşitul anului şcolar, data desfăşurării fiind fixată de Ministerul Cultelor, tot acesta stabileşte programul şi lista invitaţilor. Ele reunesc, pe lângă elevi şi părinţi, autorităţile: domnitorul, miniştrii, autorităţi religioase, profesori. Ceremoniile se deschid cu intonarea imnului, element ce conferă solemnitate atmosferei, urmează apoi discursul, persoana însărcinată cu rostirea lui fiind desemnată de minister dintre elementele de prestigiu enumerate mai sus.
Din punct de vedere cronologic, lucrarea noastră îşi plasează analiza în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt cunoscute transformările pe care statul român le suferă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: unirea Principatelor, venirea lui Carol in ţară, obţinerea independenţei, proclamarea Regatului şi consolidarea noului stat, transformări ce produc o serie de modificări şi la nivelul societăţii româneşti.
Începând cu Regulamentul Organic, învăţământul beneficiază de atenţia statului, dar abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea face parte din preocupările sale constante. Acest fapt este subliniat prin grija elaborării politicilor educaţionale şi organizării reţelei şcolare.
Încă din mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, A. I. Cuza recunoaşte importanţa educaţiei pentru bunul mers al societăţii româneşti: “în educaţiunea poporului bine condusă se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat. Ea trebuie dar, în fiecare naţiune să răspundă la adevăratele ei nevoi şi la adevărata sa posiţiune”8. Garantă a ordinii, progresului şi patriotismului, educaţia trebuia răspândită în straturi cât mai profunde ale societăţii.
Dacă importanţa educaţiei este recunoscută ca esenţială, atât pentru băieţi cât şi pentru fete, vom vedea că finalitatea procesului educativ diferă pentru reprezentanţii celor două sexe. În cazul băieţilor educaţia urmărea formarea de cetăţeni utili şi folositori patriei, cu toate atributele ce decurg din această calitate9. Dar ce se întâmplă în cazul fetelor? Există o condiţionare între modelul educaţional propus de stat şi poziţia deţinută de femeie în concepţia societăţii de secol XIX?
Este bine cunoscut faptul că mentalitatea secolului al XIX-lea asociază femeia spaţiului privat. Domeniul său de manifestare, privatul, îi permite să-şi desfăşoare activitatea în jurul familiei ca mamă, soţie şi fiică. Acţiunea politică fiindu-le interzisă, accesul la sfera publică dominată de bărbaţi, li se deschide numai prin intermediul operelor de caritate şi a acţiunilor de socializare (baluri, serbări)10 . Finalitatea procesului educativ în strânsă legatură cu necesităţile şi mentalitatea societăţii, nu putea nici în cazul fetelor să facă abstracţie de la regulă. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea educaţia fetelor este în bună măsură rezultatul iniţiativelor particulare, a doua jumătate a secolului marchează începutul unei instituţionalizari a educaţiei feminine. Aceasta devine o preocupare a statului. O afirmă clar V. A. Urechia, ca membru al Ministerului Cultelor, când se hotărăşte ca învăţământul de fete să se extindă şi în mediul rural: “considerând că echilibrarea de inteligenţă între ambele sexe este o garanţie a bunei armonii şi a moralităţei familiei, considerând, că educaţiunea sexului femeiesc este cea dintâiu necesitate în regenerarea poporului, fiindcă ele sunt menite a face din fie-ce familie câte o şcoală, unde, pe lângă educaţiunea sufletească, se pot da copiilor lor şi primele noţiuni dezvoltatoare inteligenţei, educaţiunea fetelor va face obiectul atenţiei statului”11.
Necesitatea instruirii se impune prin prisma rolului educaţional ce le revine femeilor in familie, pentru a fi pregătite să educe: “Femeia e prima educatoare a omului, ea îi inspiră cele dintâi sentimente, îi dă cea dintâi direcţiune, îi conduce cei dintâi paşi în societate. Influenţa mumei asupra copilului se cunosce peste totă viaţa”12. Copilul e viitorul naţiunii, e viitorul cetăţean, iar prima copilărie, indiferent de sexul copiilor, este domeniul de activitate al mamei.
În general, toate discursurile susţin aceeaşi finalitate educativă. “Scimu că educaţiunea cea adevărata depinde mai cu semă de femei şi cu dreptu cuventu se dice ca femeia e coroana casei, ea formeză moravurile bune. Îndată după mumă urmedză copila sa, o bună soră, desceptă in inima fraţiloru simţimentulu celu mai nobilu şi i face a se retrage de la cele mai multe viţiuri”13.
Politica educaţională continuă în aceeaşi direcţie şi după 1866. La nivelul discursului oficial se conturează o nouă dimensiune cu conotaţii naţionale, în sensul unei mai clare definiri a identităţii româneşti. Locul “bunului creştin” e luat acum de ”bunul român şi bravul cetăţean”.
Priorităţile educative cunosc o modificare şi în cazul fetelor. Observăm că valorile tradiţionale, ce legau femeia de sfera privată, se menţin. “Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă”14 , afirmă Carol I la festivitatea de premiere în şcolile de fete din 1876. Ipostaza tradiţională, ce asociază femeia cu familia, se menţine, dar familia beneficiază de atenţia statului. O susţine chiar domnitorul tot într-un context asemănător: “Familia e piatra angulară a oricărei societăţi bine organisate”15. “Familia bună” este fundamentul statului, asigură necesarul de copii, veghează asupra purităţii şi sănătaţii populaţiei. Aşa cum consideră Phillipe Aries, familia este locul în care sexualitatea este acceptată ca manifestare firescă16. Ea este cea care dă naştere viitorilor cetăţeni şi tot în cadrul ei aceştia vor fi cel puţin pentru o perioadă educaţi. Relaţiile dintre membrii ei se desfăşoară după aceleaşi mecanisme valabile pentru întrega societate şi “de buna funcţionare a ei depinde forţa statului şi progresul umanităţii”17.
Treptat, accentul discursurilor se pune pe formarea componentei naţionale identitare. Temelia statului nu mai este asigurată de buna soţie, fiică şi mamă, ci “numai de fiicele [soţiile, mumele] române, vestalele Patriei, fericirea şi podoaba societăţii, speranţele unui viitor demn de solicitudinea noastră şi de sacrificiile generaţiei prezente”18. Termenul de româncă, deşi fusese folosit şi anterior, apare tot mai frecvent în discursuri după obţinerea independenţei, când modelul social este mult mai bine conturat. Menirea şcolii e de a face din eleve “mai ales Românce cari să nu uite că în ele trebuie să se păstreze vii, ca neşte nestinse candele flacăra patriotismului. Faceţi ca ele să meargă pe urmele acelor lăudate femei ale neamului românesc al căror nume istoria şi poesia ni l-au transmis cu iubire şi cu respect, al unei Ruxandra, unei Bălaşa doamna, să se devoteze în tot ce este mare nobil şi frumos şi atunci naţiunea română se va putea număra printre naţiunile cele mai culte şi civilizate”19. Deşi sfera de activitate rămâne familia, în calitate de femei române, ele dobândesc noi responsabilitaţi: sunt păstrătoarele religiei şi patriotismului, de ele depinde evoluţia naţiunii române. Ca româncă, i se asociază noi valori morale: ele sunt vestalele patriei, fericirea şi podoaba societăţii. Prin urmare, educaţia trebuia să le pregătească pentru noile responsabilităţi, dar în primul rând să le sădească în inimi “sentimentul datoriei către ţară şi mai înainte de toate iubirea de patrie”20.
Programul educaţional propus se bazează pe morală şi pe religia creştină. Femeia română e păstrătoarea “bunei moralităţi” de care depinde funcţionarea familiei şi a societăţii.
Moralitatea, creaţie a societăţii, cuprinde norme comportamentale, convenţii sociale, obiceiuri, legi. Buna vieţuire a tuturor şi a fiecăruia atârnă de necondiţionata supunere către legi şi către obiceiuri, de o viaţă morală orientată spre desăvârşire”21 , glăsuieşte un manual de morală din această perioadă.
Fondată pe aptitudinile cetăţenilor de a fi guvernaţi şi de a-şi “guverna” trăirile şi pasiunile, morala presupune “un grad de interiorizare a sentimentelor şi respectarea unui sistem de sancţiuni legale şi religioase pe care educaţia le cere viitorului cetăţean”22 . Stăpânire de sine, modestia, cumpătarea, sunt primii paşi spre disciplina individuală, una din cele mai bune garanţii împotriva dezordinii sociale şi politice.
Şcoala dă elevelor lecţii de moralitate bazate pe datorie, efort, corectitudine şi onestitate: “numai prin muncă, prin onestitate şi prin respectul religiunii şi al legilor ţerii poate cineva deveni un membru folositor pentru societate”23. Acestea sunt norme de comportament, pe care un viitor cetăţean, folositor societăţii, trebuie să le îndeplinească.
A doua dimensiune importantă este religia. Într-o societate în care “credinţa şi instrucţiunea sunt temeinicii sprijinitori, cei mai statornici ai societăţii”24, cum susţine însuşi domnitorul, prima condiţie de a deveni bun român era de a fi bun creştin. Rolul religiei în formarea bunului cetăţean constituie şi tema discursului ţinut de Ion Zalomit cu ocazia distribuirii premiilor pe anul 1869-1870: “Ministerulu Instrucţiunei are în vedere de a da ştiinţei cea mai întinsă desvoltare unită însă cu virtutea, căci scopulu studiiloru este de a face pe oameni mai buni. În adeveru dacă, prin sciinţă oameni se luminează, ajungu a avea cugetări şi raţionamente juste şi se facu capabili pentru diversele funcţiuni ale statului, însă fără moralitate, nu voru fi nici odată nici buni fii [fiice], nici buni părinţi, nici buni cetăţeni. Numai printr-o instrucţiune unită cu virtutea şi fundată pe religiune poate statulu atinge scopulu seu”25. Importanţa religiei este perfect explicabilă intr-o societate bazată pe o ordine de tip creştin, în care multă vreme religia servise românului ca mijoc de identificare şi solidaritate.
“Şi fiind-că părinţii sunt cei dintâi şi cei mai responsabili educatori ai copiilor sei ei trebuie mai mult să grijească, ca sentimentul religios-moral, cu care vine copilul pe lume, să se deştepte într-o atmosferă de viaţă familiară religioasă, morală. Cele dintâi cuvinte ce aude copilul, să fie cuvintele iubirii creştine, iar nu al contrastelor acestora. În persoana perinţilor sei, copilul se vadă esemple vii de virtute creştină. Un astfel de spirit familiar, îmbinat cu o seriozitate blândă şi cu o stricteţe iubitoare va produce cele mai mulţămitoare resultate în creşcerea religioasă şi morală a copiilor”26.
Valorile morale şi comportamentale ce alcătuiesc portretul femeii române sunt clar trasate în discursul din 1879: “femei virtuoase, instruite, modeste cum se cuvine să fie femeia şi casnice, inspirate de abnegaţiuni şi devotament pentru tot ce sufere, tot ce este nenorocit”27. Virtutea, educaţia bazată pe “ţinerea măsurii cuvenite în satisfacerea poftelor, pe cumpătare şi spirit de economie”28 sunt norme de comportament absolut necesare unei cetăţene model, supusă şi ascultătoare. Modestă şi măsurată, românca are ca responsabilitate majoră familia. Ca garantă a instituţiei familiei, comportamentul său trebuie să fie exemplar, sau cum afirma Jean-Paul Aron referindu-se la acest aspect: “femeia secolului al XIX-lea trebuie să îşi poarte virtutea afişată pe steag”29. Nu-i lipsesc nici altruismul, compasiunea şi mila; cunoaşte suferinţele semenilor săi. Numai suferind pentru alţii e capabilă să sufere şi pentru patrie. Educând, îngrijind, îndeplinind acte de caritate ea predică valorile societăţii existente: ordinea, munca, respectul religiei.
Şcoala realizează coeziunea socială şi educă ataşamentul şi respectul faţă de legi, instituţii, guvern, monarhie. Ea trebuie, să dezvolte primele sentimente şi cunoştinţe ale datoriei sociale, să le inspire respectulu legiloru, respectulu către guvernu ţerei şi respectulu către profesori, care-şi sacrifică sănătatea sau chiar viaţa pentru educaţiunea loru; căci numai astfel viitoarea generaţiune ar putea avea mume ca a lui Ştefan cel Mare, soţia lui Michaiu Bravu şi altele”30.
Identitatea femeii române se clădeşte nu numai pe un set de valori, ci şi prin folosirea ca model a unor personaje istorice. Galeria de personalităţi reuneşte pe Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, mama lui Ştefan cel Mare şi soţia lui Mihai Viteazul. Implicate în activităţi culturale (Balaşa-ctitoriţă de biserică), sau pur şi simplu figuri reînviate de pana autorilor romantici, ca în cazul Ruxandrei sau mamei lui Ştefan cel Mare, aceste doamne si domniţe servesc ca model tinerelor generaţii de românce. Însă şi în cazul personajelor, accentul cade tot pe valorile legate de familie. Ele servesc ca model nu numai prin activităţi culturale, ci mai ales că au fost mamele sau soţiile unor eroi. Astfel se precizează că “muma lui Ştefan cel Mare nu a contribuit la conservarea românismului, luptându-se cu turcii, alături cu fiul ei, în şirurile bărbaţilor, dar nu mai puţin a contribuit la scăparea ţerei prin nascerea şi îngrijirea acestui fiu”31. Interesantă ni se pare modalitatea de asociere a personajelor, fiecare exemplu reuneşte o personalitate din Moldova şi alta din Muntenia, neexistând diferenţieri în acest sens (Ruxandra-Bălaşa, mama lui Ştefan cel Mare, soţia lui Mihai Viteazul).
Ca modele pentru “viitoarele soţii şi mume” apar alături de personajele istorice şi primele doamne ale ţării: Elena Cuza şi Elisabeta însă în ipostaza de mamă şi soţie, dar a întregii naţiuni române. Cum era şi firesc pentru nişte mame ale naţiunii române ele apar ca o încununare a tuturor virtuţilor: ”în dzilele nostre putemu privi cu mândrie pe tronulu României, unu raru esemplu de virtuţi ilustre”, afirma Ministrul de Interne într-un discurs din 186532.
Interesant de mentionat este modelul de socializare pe care femeile îl difuzează şi care se înscrie în acelaşi tipar impus de societatea de secol XIX. ”Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…”, este părerea reginei Elisabeta33.
Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea obiectivele educative nu au coerenţă la nivelul statului, situaţia se modifică radical în a doua jumătate a secolului. Noua menire a şcolii, pe lângă transmiterea informaţiilor, e de a educa în spirit naţional pe viitorii cetăţeni ai statului. În conformitate cu acest ideal, programul educaţional va fi modificat încât să răspundă noilor realităţi.
Discursurile de la festivităţile de premiere constituie şi ele prin conţinutul mesajelor transmise un mijloc de educaţie naţională, propunând în acelaşi timp un model pentru viitorii cetăţeni.
În cazul fetelor, modelul propus este determinat de rolul pe care acestea îl deţin în societate, orientat cu precădere către sfera privată. Componentele modelului sunt de bună soţie, fiică şi mamă. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acestui model iniţial, deja menţionat, îi este adăugată o nouă trăsătură, aceea a identităţii de româncă. Programul educaţional suferă şi el o serie de modificări care urmează această direcţie.

NOTE:
1 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflexions on the Origin and Spread of Nationalism, London, Verso, 1983, p. 15.
2 Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi nationalism. Program, mit şi realitate, Chişinău, ARC, 1997, p. 78.
3 Eugen Weber, Peasants into Frenchmen. The Modernisation of Rural France.1870-1914, Standford, Standford University Press, 1976, p. 219.
4. Mirela-Luminiţa Murgescu, Între “bunul creştin” şi “bravul român”. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878), Iaşi, Editura A 92, 1999, p. 13.
5. Abraham Moles, Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 189.
6. Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, Bucureşti, Editura SNSPA-Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2001, p. 70.
7. Pentru acest aspect al lucrării vezi: Denis Mcquail, Comunicarea, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, pp. 147-170.
8. Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza Voda, Vălenii de Munte, 1910, p. 22.
9. Mirela-Luminiţa Murgescu, op. cit.,p. 59.
10. Francois Furet, Omul romantic, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp.121-122.
11. V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864. Vol. III, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1894, p. 224.
12.Cuventu rostitu de Directorulu Şcolelor B.Boerescu, la impărţirea premiilor din anulu şcolaru 1858-1859, Bucureşti, Tipografia Statului, 1859, p.4.
13. Discursul directoarei Şcolii de fete nr.1, la festivitatea de premiere din 1865, in Anuariul Generale alu Instrucţiunei Publice pe anulu şcolariu 1864-1865. anul II, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1868, p.41.
14. Cuvântarea lui Carol I, la împărţirea premiilor în şcolile primare şi secundare de fete din 1876, în Regele Carol I al României. Cuvântari şi scrisori, vol. I, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1909, p. 476.
15. Cuvântare la împărţirea premiilor elevelor din şcoalele secundare şi primare de fete din 1878, în Regele Carol…, vol. II, p. 223.
16. Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. VII, Bucureşti, Editura Meridiane, 1997, p. 96.
17. Ibidem, p. 87.
18. Regele Carol I al României, vol. II, p. 223.
19. Cuvântarea la împărţirea premiilor elevilor din şcoalele secundare din 1881, în Regele Carol I …, vol. II, p. 445.
20. Ibidem, p. 447.
21. Ion Slavici, Educaţiunea morală, Bucureşti, Editura Minerva, 1909, p. 11.
22. Yves Deloye, Ecole et citoyennete. L’individualisme republicain de Jules Ferry a Vichy: controverses, Paris, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1994, p. 119.

23.Cuvântarea din 1881 în Regele Carol I al României …, vol. II, p. 447.
24. Carol I Regele României, Cuvinte către poporul său. La împlinirea unui veac de la naştere 1839-1939, Bucureşti, Atelierele Cartea Românească, 1939, p. 23.
25. Discursu pronunciatu la distribuţiunea premiilor din anulu şcolaru 1869/1870, de I. Zalomit, membru Consiliului Permanentu de Instrucţiune Publică, Bucureşti, Tipografia Statului, 1870, p. 3.
26. Petru Barbu, Religiunea în şcoala poporală, Caransebeş, 1897, p. 5.
27. Discursul din 1876 în Regele Carol I al României…, vol. I, p. 477.
28. Ion Slavici, op. cit., p. 16.
29. Jean-Paul Aron, Miserable et glorieuse la femme du XIXe siècle, Poitiers, Fayard, 1980, p. 18.
30. Discursul institutoarei Şcolii nr. 7 din Bucureşti, în “Buletinul Instrucţiunii Publice”, 1868, iulie-august, p. 295.
31. Lucrările Consilielor generale de instrucţiune din sesiunile anilor 1876-1884, Bucuresci, Stabilimentul grafic Socecu şi Teclu, 1884, p. 313.
32. Discursul Ministrului de Interne la distribuirea premiilor din 1865, în “Anuariul Generale …“, p. 314.
33. Discursul ţinut de regina Elisabeta la Academia Română în 1890, în Trei deci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări şi acte, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1897, vol.I, p. 239.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: