Imaginea lui Ştefan cel Mare în literatura secolului al XIX-lea

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Raluca Ioana POPESCU
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Alegerea perioadei secolului al XIX-lea pentru studierea modului în care figura lui Ştefan cel Mare se reflectă în creaţiile literare nu este deloc întâmplătoare. Această perioadă din istoria literaturii române este cea care a acordat locul cel mai de frunte lucrărilor care au în centru figuri legendare de domnitori ai Ţărilor Române. Predilecţia pentru istorie se poate lesne explica prin ceea ce numim acum „redescoperirea Evului Mediu“ de către romantici. „Redescoperirea“ aceasta nu este un fenomen românesc, ea se manifestă cu o intensă ardoare în Franţa revoluţionară, care căuta frenetic definirea identităţii naţionale.
Puternicul curent de interes pentru istoria naţională, care începe să se dezvolte la mijlocul secolului al XIX-lea în Ţările Române îşi are rădăcina în încercarea elitei politice şi culturale a vremii de creare a identităţii naţionale în vederea înfăptuirii unui stat naţional. Acum este perioada în care comunitatea este transformată în comunitate naţională, istoria în istorie naţională. Aceasta este perioada în care se începe trecerea de la cultură la cultură naţională şi de la economie la una la fel de naţională.
Naţiunea, statul naţional are nevoie de elemente care să-l caracterizeze, care să-i reprezinte însăşi substanţa. Astfel, în epoca din preajma anului 1848 sau 1859 începe o adevărată goană după simboluri care să pătrundă în mintea şi sufletul oamenilor acelei vremi şi care să creeze o imagine de excelenţă, de vitejie şi de nobleţe a idealurilor. Pentru a înţelege mai bine demersul scriitorilor de secol XIX, trebuie să avem în vedere faptul că nu o anumită istorie face naţiunea, ci că naţiunea inventează o istorie care să o întemeieze şi din care să se legitimeze.1 Elita intelectuală română a găsit, astfel, de cuviinţă să utilizeze figuri aparţinând Evului Mediu românesc, cum ar fi Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, pentru a aduce în conştiinţa românilor o parte importantă a ideilor ce aveau să devină simbol.
Nicolae Manolescu afirma că romanul este genul demitizator şi cel care mitizează în acelaşi timp. În funcţie de modul în care autorul priveşte sursa sa de inspiraţie, mesajul poate fi pozitiv sau negativ.2 Literatura istorică în general este specia care poate mitiza şi demitiza atât figuri, cât şi perioade întregi în funcţie de dorinţa autorului.
O definiţie extrem de interesantă o dă romanului istoric Teodor Vârgolici. Această definiţie o putem aplica în general literaturii de inspiraţie istorică. Vârgolici spune că: „Romanul istoric răspundea sensibilităţii romantice, oferea izvor pentru imaginaţia aprinsă, învolburată, specifică oamenilor acestei epoci, fiind grandios şi patetic ca tragedia, burlesc şi comic precum comedia şi farsa, languros şi sentimental ca elegia, patriotic ca oda şi epopeea, îmbinând sublimul cu banalul, frumosul cu urâtul, râsul cu lacrimile, evlavia cu impietatea“3.
În a sa „Istorie a imaginarului“, Lucian Boia arăta că scrierile „de mâna a doua“ (cu o mai mică valoare literară) reprezintă surse privilegiate pentru modul în care oamenii vremii percepeau o anumită epocă istorică şi se raportau la trecut, în cazul literaturii de inspiraţie istorică. Tocmai pentru că îmi propun să analizez modul în care figura lui Ştefan era zugrăvită pentru a pătrunde în conştiinţa românilor, alături de opera cu o valoare recunoscută care este drama lui Barbu Delavrancea, „Apus de soare“, am avut în vedere şi producţii mai puţin cunoscute la începutul secolului XXI, cum sunt romanele şi nuvelele lui Gheorghe Becescu Silvan, povestirea lui Petre Ispirescu sau epopeea lui Ioan Pop-Florantin.
Mai mult decât o prezentare a acestor producţii literare care au în centru figura lui Ştefan, lucrarea de faţă îşi propune şi compararea lor cu izvoarele istorice din care aceşti autori se inspiră. Acestea sunt reprezentate de mărturiile călătorilor străini şi de către „Letopiseţul Ţării Moldovei“ scris de Grigore Ureche. Preocupările scriitorilor de secol XIX pentru figura voievodului moldovean ne apar şi mai naturale prin prisma faptului că o parte din aceste surse istorice au fost publicate în epocă de Mihail Kogălniceanu. Trebuie precizat însă, că sursele care fac referire la domnia lui Ştefan cel Mare sunt mult mai multe: cronici de curte făcute la comanda domnului, Letopiseţul de la Putna, Cronica moldo-germană, Cronica lui Macarie, Cronica Moldo-polonă, Cronica Anonimă şi altele.
Romanul lui Gheorghe Becescu-Silvan, „Valea Albă – 1476“ reprezintă o variantă originală de manipulare a surselor istorice cu scopul de a prezenta o anumită perioadă din domnia lui Ştefan, şi anume, perioada dinaintea şi din timpul luptei de la Valea Albă. Această scriere este reprezentativă şi pentru curentul romantic deoarece găsim în cadrul ei multe dintre temele sale caracteristice. Întâi de toate, este interesant motivul căruia i se atribuie primul conflict armat dintre domnul moldovean şi Radu cel Frumos, voievodul Ţării Româneşti:
„Domnului îi abătuse iarăşi să verse sânge… Avea de gând să pornească cu oşti împotriva lui Radu Basarab, Domnul Valahilor. Şi nimic nu-l îndrituia să pornească acest război dintre fraţi decât o pustie de dragoste.
Îi sta în gând să ia pe Voichiţa, fata Radului, de nevastă. Şi nici îndărătnicia domnului muntenesc, nici vremurile grele ce se abătuseră peste ţară, nici nemulţumirea oştilor nu-l puteau opri. Strânse pe boieri în divan, şi după ce le destăinuise planurile sale, le ceru sfatul. Boierii totdeauna supuşi voinţei domnului se închinară.“4
Autorul îşi ia libertatea de a prezenta o realitate istorică, conflictul dintre Ştefan şi Radu cel Frumos, fără a ţine seama de sursele istorice, dându-i o motivaţie personală originală. Motivaţia dată este romantică, războiul se iscă pentru apărarea şi materializarea iubirii. Cele patru căsătorii ale lui Ştefan cel Mare şi numărul mare de copii ai acestuia au dus la crearea unui imaginar bogat în ceea ce priveşte viaţa amoroasă a acestuia. Dacă Becescu-Silvan consideră pe Voichiţa drept cauza unui şir întreg de războaie purtate între Moldova şi Ţara Românească, Ioan Pop-Florantin, în epopeea sa „Ştefaniada“, îl vede pe domn gata să renunţe la tron în favoarea dragostei sale:
„Ştefan – Pe steaua din suflet s-o uit? Pentru dânsul!
Teutu – De a Moldovei Moşie tu atâta cătare ai?
Ştefan – Uiţi? Pe cine ocară aş azvârli, ascultându-l
Teutu – A neamului Vatră, a tuturor mamă, mai jos e? decăt ia, al Voikiţei oftat?
Ştefan – Mai e în lume suflet să poarte aşa rană?
Lăsaţi-mă să fug! Cerşitor într-un sat! Nu mort în domnie scrâşnind sub amarul
De-aşa sugrumare pe veci sângerată“5
Fără a ţine câtuşi de puţin seama de reperele cronologice prezente în sursele istorice, el plasează cererea în căsătorie făcută către Radu cel Frumos înainte de nunta cu Evdochia de Kiev. Dacă ne este greu să credem că Ştefan nu aprecia obiectiv avantajele unei alianţe maritale cu sora cneazului, ne este cu atât mai greu să credem că ar fi fost gata să renunţe la tronul său pentru a se căsători cu Voichiţa. Explicaţia poziţiei lui Pop-Florantin rezidă tot în romantism. Scriitorul romantic are tendinţa de a umaniza personajele istorice, de a le aduce mai aproape de inima cititorului, prin intermediul atribuirii de calităţi, defecte şi reacţii cât se poate de omeneşti. Totuşi, lunga domnie a voievodului dovedeşte că acesta a ştiut foarte bine cum să împace viaţa sa amoroasă cu cea politică şi militară.
Dacă Becescu-Silvan reducea conflictul dintre cele două ţări punându-l pe seama unei intrigi amoroase, la polul opus se află motivaţia dată de Petre Ispirescu în povestirea sa. Acesta îi atribuie domnului moldovean idealuri de unire naţională:
„Dar gândul nu i se lua de la unirea ţărilor surori. Şi fiindcă aceasta nu se putea face decât în putere de arme, se hotărî să-şi vadă visul cu ochii“6.
Motivaţia dată de Ispirescu este clar proiectarea unui ideal de secol XIX şi început de secol XX în trecut, cu scopul de a legitima actul din 1859 şi cu speranţa în Unirea ce se va realiza la 1918. Ştefan devine predecesorul lui Mihai în opera de Unire. Pentru ca o naţiune să se poată întemeia este clar că orice barieră internă trebuie să dispară. Totuşi, dacă nu putem vorbi despre un spirit naţional şi unionist la 1600, în timpul lui Mihai Viteazul, cu atât mai puţin putem să o facem la mijlocul secolului al XV-lea. Mihai şi Ştefan, cele mai reprezentative figuri ale istoriei noastre medievale au fost aleşi pentru a întruchipa vechimea conştiinţei naţionale româneşti.
Mult mai realist în privinţa acestui conflict pare a fi cronicarul Grigore Ureche:
„Vă leato 6978 , într-acea vreme întră zavistiia între Ştefan vodă şi Radu vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-I ajunse lui Ştefan Vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi“7 .
Pentru Ureche este mult mai clar scopul voievodului moldovean pe care îl priveşte nu din prisma secolului al XIX-lea, ci cu ochii unui om apropiat timpului. Cu toate că el este primul care afirmă originea comună a muntenilor şi moldovenilor: „Toţi de la Râm ne tragem“, nu se gândeşte nici o clipă să dea un sens unificator acţiunii lui Ştefan, din simplul motiv că atunci nu exista o asemenea viziune.
Toate sursele istorice relatează episodul decapitării celor trei mari boieri: Paharnicul Negri, Alexa Stolnicul şi Isaiia Vornicul. Cronicile nu dau nici un fel de explicaţie gestului pe care Ştefan îl face.
„În anul 6979 (1471), Ianuarie în 16, Marţia, s-au tăiat capetele lui Isaiia Vornicul, Negrilă Paharnicul şi Alexa Stolnicul“8.
Becescu-Silvan argumentează execuţiile prin opoziţia celor trei la dorinţa lui de a porni război împotriva Munteniei de dragul Voichiţei. Domnul este prezentat ca fiind răzbunător şi impulsiv, neţinând seamă de vitejia şi credinţa boierilor. El se arată neîndurător cu cei trei, pe care îi acuză de trădare. Iniţial, imaginea negativă construită de autor surprinde. Ar fi fost de aşteptat o viziune eroică şi laudativă la adresa domnului. În schimb nu este prezentată pârjolirea Moldovei în faţa ameninţării păgâne, foc care nu cruţă nici Vasluiul, nici Romanul, nici Iaşul. Chiar şi soldaţii cei mai destoinici îşi pierd încrederea în voievod. Hatmanul Arbore „…îşi aducea mereu aminte de vitejiile şi de credinţa, cea mai neclintită, a Domnului; şi în inima lui sângera de durere că-l putea crede atât de slab, acum, în faţa celei mai mari primejdii ce plutea asupra ţărei.
Domnul nu poate să fugă. Mai degrabă va muri, de cât să-şi lese ţara în ghiarele păgânului“9 .
Odată ce continuăm lectura romanului, descoperim că imaginea negativă este construită doar cu scopul de a accentua revelaţia pe care fiica Paharnicului Negri o are. Acest procedeu care opune contrastele este unul romantic. Fiica lui Negri îl urăşte pe vodă de când acesta i-a ucis tatăl şi pe ea a trimis-o la mănăstire:
„Îl vedea în visele ei întunecate, înalt şi gârbov, cu braţe lungi şi uscate, cu solzi pătaţi de sânge, pe umeri şi pe piept“10.
Ideea principală este aceea că Ştefan nu poate rămâne urât nici chiar de către cei pe care i-a făcut să sufere, aşa că este de ajuns ca Jupâniţa să-l privească în faţă pe domn pentru a-şi schimba total percepţia:
„… chipul Domnului în plină lumină. Pe fruntea lui ardea, ca un luceafăr, coiful său de argint împodobit cu diamante şi mărgăritare străvezii. Sub coif străluceau doi ochi mari, plini de duioşie şi lacrimi. Buzele-i surâdeau.
Mustăţile blânde, înflorite în colţurile gurei, îi cădeau moi, ca de mătase, pe gura lui arcată.
Părea un copil … Numai obrajii albi şi palizi şi orbitele adânci pline de întuneric, arătau vârsta lui înaintată“11.
Petre Ispirescu priveşte episodul executării boierilor nu ca pe un act de răutate sau de impulsivitate a domnului, ci ca pe o necesitate. El vede în omorârea acestora un sacrificiu necesar pentru continuarea domniei lui Ştefan, atât de binefăcătoare Moldovei:
„Deci, la 1470, el năvăli în România, îi prade marginea şi arse Brăila.
Radul vodă, văzând atâtea răutăţi în ţara lui, adună în grabă oştire şi se revanşă asupra Moldovei în 1471. Câţiva boieri de-ai lui Ştefan, cari erau în înţelegere cu Radul, caută să răstoarne pe Domnul lor, care se afla atunci cu oştirea la Vaslui. Aici se descoperi vânzarea […] căpeteniile acestei vânzări: Negrilă Paharnicul, Alexa Stolnicu, Isaiia Vornicul. Ştefan vodă puse să le taie capetele în faţa oastei“12.
În acest fragment trebuie în primul rând să remarcăm faptul că autorul numeşte provincia românească sudică, nu Muntenia, nu Ţara Românească, nu Valahia, ci România, denumire ce nu exista în acele vremuri. Folosirea acesteia este menită şi ea să ducă cu gândul la problema unirii. Departe de a ne înfăţişa un domn impulsiv, gata să-şi omoare boierii pentru nişte capricii, Ispirescu dă ca motiv al execuţiei lor exemplare, ce se realizează în faţa armatei strânsă la Vaslui, „vânzarea“ domnului către Radu, trădare şi păcat de moarte. În general, acest autor tinde să-l prezinte pe Ştefan ca pe un domn care-şi iubeşte boierii şi care suferă atunci când îi pierde:
„Soţul tău, jupâneasă, a murit pe câmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aş fi voit să pierd un ţinut întreg decât un astfel de om credincios. Dacă aşa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său!“13
Unul dintre momentele pe care autorii la care ne referim îl amintesc negreşit este cel al victoriei de la Podul Înalt, de lângă Vaslui. Şi de data aceasta viziunea acestora diferită de cea a cronicilor. Dacă acestea pun, mai degrabă accentul pe victoria propriu-zisă a domnului, autorii de secol XIX se referă cu multă tărie la reacţia pe care deznodământul l-a avut în sânul taberei sultanului şi asupra armatei acestuia. Letopiseţul de la Bistriţa prezintă această victorie mai mult ca pe voinţa lui Dumnezeu ca necredincioşii să piară:
„În anul 6983 (=1475), Ianuarie în 10, Marţia, au fost răsboiu la Vasluiu cu puterile turceşti şi au biruit atunci Ştefan voevod cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Isus Christos, Fiul lui Dumezeului celui viu, care s’a născut din Prea Curata Fecioară spre mântuirea noastră; şi i-a dat Dumnezeu în ascuţişul săbiei pe ei, limbi necredincioase, şi au căzut atunci nenumărată mulţime de oameni şi mulţi şi fără de număr au fost prinşi de vii, cari mai apoi au fost tăiaţi […]
Fost-au atunci mare bucurie între oameni şi între toţi domnii vecini şi între toţi creştinii cu adevărat credincioşi, pentru că biruise Domnul limbile păgâne cu mâna robului său Ioan Ştefan voevod“14.
În acest fragment Domnul este prezentat mai mult ca o unealtă în mâna divinităţii. Este normal ca aceste cronici medievale să prezinte situaţia în acest mod, dat fiind faptul că în acea vreme religiosul ocupa un loc de frunte în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Atunci când cronicarul spune că turcii au fost învinşi cu ajutorul lui Isus Christos, nu înseamnă că minimalizează rolul avut de oastea moldoveană, ci că fără intervenţie divină nimic nu ar putea fi realizat.
Grigore Ureche are deja o cu totul altă viziune despre victoria de la Vaslui:
„… le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan Vodă, nu aşa cu vitejia, cum cu meşterşugul. Că întâi au fostu învăţatu de au pârjolitu iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi. […] Şi Ştefan vodă trimise puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciume şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu…“15.
Este interesant faptul că există, chiar şi în cadrul izvoarelor istorice asemenea diferenţe în modul de prezentare. Cu toate că distanţa cronologică dintre Letopiseţul de la Bistriţa şi scrierea lui Grigore Ureche nu este atât de mare, diferenţa dintre intervenţie şi voinţă divină şi vicleşug este imensă.
În scrierea sa, Ioan Pop-Florantin accentuează panica pe care victoria lui Ştefan a produs-o în tabăra turcului:
„Paşaua – Măria ta, toţi dorm…
Sultanul – Smintitule, unde?
Paşaua – Pe unde a Bogdanului ţeră-i-ascunde
Sultanul – Şi singur vii?
Paşaua – Singur! – că ienicerii, spahii, toţi, de trei săptămâni, în pământ de trei coţi.
[…]
Paşaua – Allah Kerim! Când, pe porunca-ţi avană,
Cu sabia ta, noi, peste vatra Bogdană…
Găsirăm tot pustiu, sub foc şi pojar…
Ascunşi moldovenii prin funduri de codrii,
Zadarnic îi caută pe şesuri ai noştri…
D-apoi în hambare?
În cămeri? Magazine? Tot ce’i de mâncare
Cenuşe şi scrum!
[…]
Fântânele astupate! Asta’n gât ne seca.
Viteji osmani, istoviţi, strânşi de foame,
Că nu mai găseam nici măcar coji de poame.
Deodată, năvală din fund de păduri!
Bogdanii! Zvârliţi din a iadului guri“16.
Descrierea făcută de Suleiman Paşa are darul de a prezenta dezastrul şi deznădejdea vitejilor osmani înfrânţi de încă şi mai vitejii moldoveni. Suleiman este prezentat ca fiind singurul supravieţuitor turc al bătăliei. Cruţat doar el, cel mai viteaz dintre otomani pentru a duce sultanului mărturie de netăgăduit a ceea ce înseamnă eroismul creştinilor conduşi de Ştefan.
Becescu Silvan, pentru a prezenta starea de spirit a turcilor intraţi în Moldova în 1476 face apel la mărturisirea făcută sultanului de către acelaşi Paşă:
„… cuvintele nenorocitului de Suleiman-Paşa, rostite în frigurile morţei, după înfrângerea de la Podul Înalt:
Domnul Moldovei este un Şeitan17 , în ţara lui şi codrii se luptă“18.
Dacă cronicile privesc victoria ca pe un dar al lui Dumnezeu, atunci când autorii noştri prezintă modul de receptare a acesteia în tabăra adversă, se simt obligaţi să-l pomenească pe Diavol. Nu putem să nu remarcăm că în acest fragment apare ideea ajutorului dat românilor de către elementele naturii. Autorul personifică codrul şi îl reduce la rolul de soldat în oastea lui Ştefan. Este ştiut că percepţia generală era „Codrul frate cu românul“. Atunci când Dumnezeu luptă cu diavolul, când vitejia şi viclenia se împletesc, când oşti de zeci de mii de oameni sunt gata să se sacrifice pentru Ţară, când natura luptă alături de ei, putem să afirmăm că avem de-a face cu un mit.
Este, de asemenea foarte interesant să vedem cum este percepută bătălia de la Valea Albă. Aici, scrie Letopiseţul lui Grigore Ureche:
„Şi multă vreme trăindu războiu neales de îmbe părţile osteniţi, şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovenii obosiţi şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte, au picat, nu fieşte cum, ci până la moarte să apăra, nici biruiţi întru arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească, au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit şi fu scârbă în toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor di prinprejur, dacă auziră că au câzut moldovenii suptu mâna păgânilor“19.
Ideea care apare la Ureche este una pe care o vor folosi toţi autorii de lucrări istorice sau de literatură cu iz istoric, şi anume că ori de câte ori oastea română a fost învinsă (nu numai la Valea Albă) acest lucru a fost cauzat de numărul copleşitor de mare al oştilor duşmane. Este de remarcat, în fragmentul de mai sus că accentul cade pe vitejia românilor care şi atunci când sunt copleşiţi de duşman luptă până la moarte, fără gândul de a se retrage. Practic, cel mai important nu este deznodământul bătăliei, pe care românii o pierd, ci felul în care aceasta este pierdută.
În povestirea sa, Petre Ispirescu înfăţişează bătălia de la Valea Albă. Descrierea pune accentul, aşa cum era de aşteptat, pe vitejia românilor şi pe numărul covârşitor al turcilor:
„Ştefan-vodă […] iese din desişul pădurilor şi se aruncă asupra necredincioşilor cu sabia goală în mână şi taie patru, patrusprezece taie deodată. […] Sultanul tremură. Ştefan zâmbeşte.
[…]
Pe când turcii erau gata să-şi arate spatele, alte oştiri odihnite le vin în ajutor. Ştefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decât doar de la Dumnezeu“20.
Autorii de secol XIX nu se sfiesc, în demersul lor nobil de a crea şi a menţine acest mit să denatureze adevărul istoric. Cel mai bun exemplu îl găsim la Ispirescu. După înfrângerea, doar temporară, fireşte, pe care a suferit-o la Valea Albă, Ştefan cere sfatul lui Daniil Sihastrul. Rănit, cu o armată care nu mai putea rezista în faţa unui nou atac, voievodul moldovean este pe punctul de a închina ţara turcului. Reacţia sihastrului este grăitoare:
„N-a sosit încă timpul să închini ţara la turci. Până Moldovanul va putea să mişte un deget, nu trebuie să-şi piardă credinţa în Dumnezeu“21.
Giovanni Maria Angiolello, căzut prizonier în luptele dintre turci şi veneţieni, devine, după 1474, vistier în seraiul sultanului, calitate în care îl însoţeşte pe Mehmed al II-lea în campania împotriva lui Ştefan cel Mare. Referindu-se la un incident care avea legătură cu nişte tineri italieni ce trebuiau să ajungă de la Caffa la Constantinopol ca robi ai Sultanului şi pe care Ştefan îi primeşte la Cetatea Albă şi chiar îi protejează, notează:
„Sultanul auzind acest lucru s-a înfuriat şi a trimis un sol la contele Ştefan, care îi plătea tribut, spunând să facă în aşa fel ca dânsul să-şi aibă înapoi neapărat corabia cu toate lucrurile de preţ şi toţi tinerii, altfel să se aştepte la mânia lui“22.
Oricum ar fi fost adevărul istoric (şi este adevărat că Moldova plătea tribut din timpul lui Bogdan al II-lea), figura lui Ştefan cel Mare este aceea a unui erou, intrat fără mari dificultăţi, în ceea ce am putea numi „panteonul zeilor naţionali“. Aceşti oameni sunt altfel decât noi. Ei se nasc, trăiesc şi mor în condiţii cu totul şi cu totul excepţionale23. Nu sunt niciodată priviţi ca oameni obişnuiţi, nici măcar atunci când sunt copii, iar comportarea lor ar trebui să fie asemeni celor de o vârstă cu ei. Cel mai bun exemplu care înfăţişează caracterele excepţionale ale lui Ştefan este descrierea făcută la începutul povestirii sale de către Petre Ispirescu:
„Bogdan-Vodă avea un fiu numit Ştefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.
Spun chiar, că se cunoştea într’însul, din vârsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, şi-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul dintre semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trântă, nici la voroavă.
La vânătoare mi-ţi ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuţit. [….]
El moştenise de la tatăl său cutezanţa, iuţeala şi meşteşugul minţii, iar de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înţelepciunea şi inimoşenia“24.
Din această descriere reiese clar că nu poate fi vorba despre un copil oarecare, ci despre unul cu un destin excepţional, despre un copil care va creşte pentru a apăra Moldova, pentru a oferi un exemplu creştinătăţii şi nu în ultimul rând pentru a băga spaima în turci.
Copilăriei lui Ştefan atât de plină de simboluri nu îi poate corespunde decât o moarte şi ea plină de semne divine. În acest sens principalul izvor de inspiraţie rămâne Letopiseţul de la Bistriţa unde moartea lui Ştefan este prevestită de fenomene naturale pline de sens:
„În anul 7012 (=1504), luna lui Iulie în 2, Marţia, răposa robul lui Dumnezeu domnul Ioan Ştefan voevod, gospodarul ţării Moldovei, cam pe la al treilea ceas din zi; şi au fost în acel an mai ’nainte prin Martie iarnă grea, iar peste an au fost ploi mari şi vărsări de ape şi potoape din pricina multelor ape“25.
Aceste semne prevestitoare sunt prezente şi mult amplificate în opera lui Barbu Delavrancea, „Apus de soare“, dramă în patru acte care are drept subiect chiar ultimele luni de viaţă şi de domnie ale lui Ştefan:
„Jitnicerul Stavăr: …Mi-a zis să ne uităm bine la Ştefan, că el e cam bolnav…
Stolnicul Drăgan: Hî!
Jitnicerul Stavăr: ai auzit c-ast-noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel?
Stolnicul Drăgan: Nu.
Jitnicerul Stavăr: Buha… ţipă, ţipă până despre ziuă… Când să zboare, mâţă neagră haţ, ş-o mănâncă. Mâţa se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată şi înhăţă pe mâţă. Pe vultur îl săgetă un curtean, şi alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie…
Stolnicul Drăgan: Ce-o mai fi şi asta?
Jitnicerul Stavăr: Şi azi dimineaţă, o vacă, din vitele domneşti, a sângerat în şiştar, pe când o mulgea…
Stolnicul Drăgan: Ciudat!
Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat cu-n cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied…
Stolnicul Drăgan: Urâte semne!
Jitnicerul Stavăr: Ş-acum priveşte… (Se uită pe fereastra din dreapta)
Stolnicul Drăgan: Acuşica era senin, fără pic de nori, şi deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că se-ntunecă ca noaptea… Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate.
Jitnicerul Stavăr: Priveşte… Vezi tu un nor… ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripele întinse… cum să repede să înghiţă p-un moşneag cu plete lungi… Vezi?… Aci… aci… ha… haiti… S-a topit moşneagul… Cine vine?“26 .
Semnele simbolice cresc în intensitate cu cât figura eroului legendar este mai puternică. Dacă în ceea ce priveşte Letopiseţul de la Bistriţa, ele sunt mai atenuate, în literatură intensitatea lor creşte, servind mesajului pe care autorul vrea să-l transmită.
Făcând referire la boala şi la sfârşitul lui Ştefan, nici unul dintre autorii citaţi nu privesc aceste lucruri în mod obişnuit, pentru că nici comportarea domnului nu este una obişnuită. El nu este niciodată prezentat ca un bătrân în suferinţă, care îşi pierde demnitatea în faţa morţii. Până la sfârşit Ştefan rămâne cel dârz, poruncitor, temut de boieri şi iubit de răzeşi.
Becescu Silvan are o mică nuvelă în care scrie tocmai despre aceste ultime ceasuri din viaţa domnului moldovean. Cartea îi este dedicată regelui Carol I, iar testamentul lui Ştefan poate lesne reprezenta idealul politic al autorului ce îşi propune, poate, să-i ofere regelui român un exemplu din glorioasa istorie naţională. Scrierea ne înfăţişează un vodă pe care nici o durere nu-l poate doborî, un vodă care moare poruncind poporului şi boierilor săi:
„Cu limbă de moarte poruncesc, Eu, Ştefan Vodă, pui, în ceasul săvârşirii mele, greu giurământ asupra voastră, credincioşi boieri, iubit norod…
Ochii Uriaşului Domn scăpărară peste obşte.
Boierii se învălmăşiră loviţi ca de flăcări.
Poporul întreg păli…
Ridicând braţul drept, spre cer, bătrânul rosti solemn şi rar:
-Cei ce nu vor avea milă de norod şi nu-şi vor apleca urechea la tânguelile sale;
-Cei care nu vor auzi buciumele la hotară, şi nu vor sări întru apărarea ţării,
-Cei ce vor vinde acest pământ
-Cei ce nu vor apăra Sfânta Cruce; au nu se vor închina ei, au vor pângări Sfintele Biserici;
-Cei ce se vor lepăda de neamul moldovenesc; au vor aduce, ori în care alt chip urgie şi ocară Legei, Steagului şi Credinţei strămoşeşti:
Aceia să nu aibă odihnă şi adăpost nici când, pre lume!
Carnea lor să se mistuie!
Sufletele lor în Iad să ardă!
Şi os de osul lor, să nu aibă parte, nici pre pământ, nici în cer, nici de odihnă, nici de sănătate, nici de cinste, nici de voie bună…!“27
Acest blestem ni se înfăţişează, de fapt, ca un testament lăsat de Domnul Moldovei întru apărarea acesteia. Din text transpare grija voievodului pentru credinţă şi pentru pământul strămoşesc.
Un alt testament, prezentat sub o formă diferită, dar care are, în esenţă, acelaşi înţeles este cel pe care îl expune Barbu Delavrancea:
„… Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe…că Moldova n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor… Ah!… nimic… Bătrân, bolnav şi neputincios… Mantia asta e prea grea… S-o poarte altcineva mai tânăr… Bogdane!“28
În lucrarea sa, Între „bunul creştin“ şi „bravul român“, Mirela-Luminiţa Murgescu vorbeşte despre mitul „eroului salvator“, al personajului excepţional prin a cărui apariţie ţara are numai de câştigat şi a cărui dispariţie poate produce dezastre. Concluzia la care putem lesne ajunge este aceea că autorii de secol XIX încearcă şi reuşesc să construiască un astfel de mit.
Edificatoare în acest sens este una dintre frazele cu care Petre Ispirescu îşi încheie povestirea:
„Vestea despre moartea lui Ştefan se duse ca fulgerul şi străbătu toate ţările. Şi mult îl plânseră creştinii, căci el era razimul şi ocrotitorul cel mai credincios şi cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte“29 .
Astfel, imaginea lui Ştefan a intrat în mentalitatea colectivă, fiind, mai târziu, completată de operele literare ale lui Mihail Sadoveanu, care nu a făcut altceva decât să urmeze aceeaşi linie, îmbrăcând, poate, mai expresiv, viaţa şi faptele voievodului muntean, astfel încât memoria sa să nu cadă niciodată pradă uitării.

NOTE:
1 Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, p. 15
2 Nicolae Manolescu, Metamorfozele romanului, p. 147
3 Teodor Vărgolici, Aspecte al romanului românesc din secolul al XIX, p. 77
4 Gheorghe Becescu-Silvan, Valea Albă – 1476, p. 5
5 Ioan Pop-Florantin, Ştefaniada, p. 74
6 Petre Ispirescu, Istoria lui Ştefan Vodă cel Mare şi Bun, p. 31
7 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 43
8 Ioan Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti până la Urechia, p. 53
9 Gheorghe Becescu Silvan, op.cit., p. 51
10 Ibidem, p. 65
11 Ibidem
12 Petre Ispirescu, op. cit., p. 29
13 Ibidem, p. 71
14 Ioan Bogdan, op.cit., p. 55
15 Grigore Ureche, op. cit., p. 47-48
16 Ioan Pop-Florantin, op. cit., p. 29
17 Diavol
18 Gheorghe Becescu Silvan, op. cit., p. 129
19 Grigore Ureche, op.cit., p.50
20 Petre Ispirescu, op. cit., p. 54-55
21 Ibidem, p. 56
22 Călători străini prin Ţările Române, p. 83
23 Lucian Boia, Jocul cu trecutul, p. 35
24 Petre Ispirescu, op. cit., p. 8-11
25 Ioan Bogdan, op. cit., p. 63
26 Barbu Delavrancea, Apus de Soare, p. 50-51
27 Gheorghe Becescu Silvan, Ştefan cel Mare pe patul morţii, p. 28
28 Barbu Delavrancea, op. cit., p. 57
29 Petre Ispirescu, op. cit., p. 70

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: