Identitatea comunităţii germane din Câmpulung Muscel în secolele XIII – XVIII

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Alexandru CIOCÎLTAN
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Prezenţa germană în spaţiul extracarpatic a fost strâns legată de efortul Regatului ungar de a-şi extinde stăpânirea. Aşezarea saşilor la Câmpulung s-a produs în secolul XIII şi a precedat constituirea ca stat a Ţării Româneşti.
Problema începuturilor aşezării a generat numeroase controverse în lumea istoricilor. S-au păstrat foarte puţine informaţii documentare din secolele XIII-XIV. În aceste condiţii atenţia cercetătorilor s-a concetrat asupra tradiţiei istorice a descălecatului lui Negru Vodă. Tradiţia saşilor despre venirea lor la Câmpulung a fost înregistrată la 1640 de către minoritul conventual Angelo Petricca din Sonnino: “Acest oraş este aşezat la hotarele Transilvaniei şi locuitorii lui sunt transilvăneni din vechime, de rit catolic, care s-au aşezat aici la hotare din cauza fertilităţii pământului”1 .
O piatră tombală a consemnat la 1300 moartea unui comes Laurencius de Longocampo, care fusese conducătorul urbei săseşti2 .
Asemenea aşezărilor din Transilvania, Câmpulungul a avut trei denumiri: Langenau în germană, Câmpulung în română şi Hosszumezö în maghiară. În limbile de cancelarie latină şi slavonă numele era Longuscampus, respectiv Dălgopol.
Populaţia săsească dispunea în Câmpulung de două aşezăminte religioase catolice: Biserica Bărăţiei, care era biserica parohială a comunităţii (sec. XIII) şi mănăstirea Sf. Elisabeta, zidită în jurul anului 13453 .
Puternica comunitate săsească a înflorit în secolele XIII-XVI. Prosperitatea ei s-a datorat în primul rând relaţiilor comerciale intense întreţinute cu Braşovul şi funcţiei oraşului ca loc de popas pe drumul Braşov-Dunărea de Jos. Privilegiul oraşului din 1418-1420, care face referire la un act mult mai vechi, denotă clar influenţa formelor administrativ-juridice ale oraşelor săseşti de peste munţi. Privilegiul domnesc a fost acordat tuturor “moştenilor” din oraş, adică cetăţenilor, prin care aceştia “sunt scutiţi de dijma din grâu, de slujbe pentru domn şi de vama dregătorilor domneşti din oraş. Orăşenii au dreptul să posede şi să transmită ereditar terenuri, case şi vii. Nici domnul, nici boierii n-au dreptul să dobândească vreo proprietate în oraş; proprietatea orăşeanului dator nu putea ajunge în posesia străinilor. Judecata dată în oraş era definitivă şi fără drept de apel; un recurs la judecata domnească nu era posibil”4 . Munţii şi plaiurile “de baştină … din moşi strămoşi … de la întemeirea oraşului”5 erau parte din ocolul Câmpulungului.
În fruntea oraşului se aflau judele şi cei 12 pârgari. Multă vreme saşii au deţinut funcţiile de conducere ale oraşului. Într-un document din 1425 sunt amintiţi ca martori Hanoş purgar, Konz Mihal, Han David, Balin, toţi făcând parte din conducerea oraşului6 . Sigiliul cu legendă latină al oraşului şi toate privilegiile domneşti, care conţineau libertăţile urbei, s-au ţinut din cele mai vechi timpuri până în 1735 în Biserica Bărăţiei.
Toate aceste aspecte ne impun concluzia că autonomia comunităţii săseşti a stat la baza autonomiei oraşului Câmpulung.
Oraşul şi-a trimis un reprezentant, pe Haidmäcz von Lagnaw, la Conciliul de la Konstanz (1414-1418) 7 . Câmpulungul s-a asociat luptei antiotomane a împăratului Sigismund de Luxemburg, motiv pentru care reprezentanţii săi au fost constrânşi să emigreze în Transilvania când Ţara Românească a intrat sub influenţa Semilunei8 .
Nu cunoaştem când şi în ce context anume saşii au pierdut monopolul conducerii oraşului în favoarea românilor. Cert este că la 1521 în fruntea oraşului se afla un român, Stoica Hurduzău, judeţul9 . Vlaicu judeţul este amintit la 1545-1546.
Un moment important în evoluţia identităţii saşilor din Câmpulung l-a constituit adoptarea de către aceştia a confesiunii luterane către mijlocul secolului al XVI-lea. Cunoaştem numele a doi preoţi luterani care au păstorit aici: Christianus Roth10 (înainte de 1587) şi Gregorius Saarosi (1618)11 . Preoţii luterani erau numiţi din Transilvania.
Din relatările misionarului catolic Petru Deodatus Bakšić, care a vizitat de patru ori Câmpulungul între anii 1640-165312, aflăm urmele lăsate de luteranism în biserica săsească. Simplificarea cultului, trăsătură specifică a noii confesiuni, s-a realizat şi aici prin înlăturarea icoanelor, îngroparea moaştelor şi acoperirea cu var a picturii bisericeşti. Se mai menţionează în text că biserica ar avea în vârf o cruce de lemn. Or, ştim că biserica era de piatră şi o cruce de lemn în vârf nu era tocmai potrivită. Probabil aceasta a fost înălţată după reconvertirea la catolicism a saşilor, întrucât din vremea Reformei bisericile săseşti din Transilvania nu mai aveau cruce pe acoperiş13 . În biserică în faţa altarului cel mare, credincioşii şi-au înmormântat preoţii luterani. După cum rezultă din consemnarea lui Bakšić din 1640, Reforma tensionase relaţiile saşilor cu românii în Câmpulung: “Când am fost gata de plecare, au venit cei mai bătrâni la mine şi mi-au cerut să-i binecuvântez, zicând «voiam să ne rugăm ca o dată să ieşiţi în oraş îmbrăcat în veşminte pontificale ca să poată vedea şi românii, pentru că ei ne dispreţuiesc mult, zicând că credinţa noastră e necurată şi că legea noastră ar fi mai rea decât toate celelalte…»”14 .
Saşii câmpulungeni şi-au menţinut confesiunea luterană până în 1639, când misionarii franciscani din sudul Dunării, reprezentanţi ai Contrareformei, i-au convertit la catolicism cu sprijinul domnului Matei Basarab. Prin această evoluţie s-a pus capăt legăturii permanente pe care germanii de aici au avut-o cu consângenii lor din Transilvania.
Petru Bakšić informează că în 1640 mai erau 500 de saşi în Câmpulung, dar ei nu mai ştiau graiul strămoşesc şi vorbeau doar româneşte. Din această ştire nu reiese, din păcate, de când îşi uitaseră limba. Slujba în biserică era oficiată tot în română de preotul catolic Giuvenale Falco. Întreaga comunitate avea o situaţie materială precară. Opt ani mai târziu, aproximativ jumătate dintre membrii comunităţii au emigrat în Transilvania ca urmare a birului impus de Matei Basarab15 .
În ciuda pierderii limbii şi a receptării unor influenţe româneşti (sărbătorile le ţineau după calendarul vechi şi făceau praznice precum românii), saşii şi-au menţinut elemente specifice de identitate: “Aceşti catolici se deosebesc în unele privinţe de români, căci femeile lor se poartă îmbrăcate altfel decât româncele şi fac pâinea în alt fel, mai bună, mai albă şi chiar de o altă formă. Iar ei se poartă în unele privinţe altfel (decât românii) şi-şi retează pletele deasupra urechilor”16 . Deşi păstorul lor spiritual, Giuvenale Falco, ştia româneşte, ei preferau să aibă un preot “de neamul lor”. Saşii au păstrat până în 1723 o instituţie caracteristică, cea a goţmanului17 (din germ. Gottesmann, sinonim cu Kirchenvater, în latină vitricus), pe care o întâlnim şi în Braşov, chiar şi la românii din Schei. Bakšić notase despre goţman că “are grijă de biserică şi ţine această slujbă un an şi numesc apoi pe altul dintre ei şi aceştia sunt în chip de procuratori…”18 . Pe lângă goţman, bătrânii comunităţii aveau un rol important, căci ei sunt menţionaţi de câteva ori în relatările aceluiaşi misionar şi în documentele emise de comunitatea catolică din Câmpulung.
În 1679 sunt amintiţi într-un document Antonie şi soţia lui, Gherda şi fiii lor, care vând o casă; doi ani mai târziu, la 9 ianuarie, Biserica Bărăţiei cumpără o vie, martori fiind mulzi omen buni, “anume Popa Mertin, Andrei xudezu, Paul gozmanul, Iacob gozmanul, Gaspar, Antoniie, Iacob Gaparoiu, Andrei Barburoiu, Hanzu Soda şi Macu Orban”19 .
Aflat în 1652 la Câmpulung, franciscanul Francesco Maria Spera a înregistrat cazuri de treceri ale unor catolici la ortodoxie: Caterina, soţia lui Mihai al lui Paul, a devenit schismatică; schismatic a devenit şi bărbatul Barbarei20 . Procesul de asimilare a saşilor în mediul românesc-ortodox a fost accelerat şi de persecuţii domneşti. Relaţia anonimă despre Ţara Românească, redactată înainte de 1688, consemnează o prigoană declanşată de domnul Şerban Cantacuzino (1678-1688): “Pe Andreas, judele de Câmpulung21, bărbat catolic, care a slujit cu credinţă în timpul slujbei sale pe mulţi domni şi care fusese din nou întărit în slujbă… nu l-a vrut domnul; şi când acesta, trimis de comunitatea locuitorilor s-a dus la domn împreună cu un alt catolic, numit Blasiu, domnul mâniat, nu din cauză că fusese făcut jude, ci pentru că era catolic, a vrut să-l înspăimânte şi să-l încânte prin ameninţări şi făgăduieli; nenorocitul de Blasiu a căzut şi s-a făcut ortodox. Dar Andreas (sfânt răposatul) a răspuns cu libertatea de vorbire catolică: «Nu vreau să schimb aurul şi argintul pe plumb sau aramă». Pe dată, tiranul aprins de mânie l-a osândit să i se radă barba şi nu după cum este obiceiul, ci (după cum a poruncit domnul): «Faceţi-i lui barba aşa cum o poartă papa de la Roma» şi astfel i s-a ras barba şi i s-a făcut doar la bărbie ca o coadă de rândunică, şi apoi, despuiat până la brâu şi cu mâinile legate, l-a bătut gâdele pe acest Andreas în piaţă şi pe uliţi, făcându-i grozavă necinste”22 .
Elementele amintite mai sus ne permit unele consideraţii cu privire la identitatea comunităţii săseşti. Trebuie subliniat că asimilarea unei comunităţi reprezintă un proces, nu un moment. Identitatea unei comunităţi etnice se compune din mai mult elemente: limba, religia, patrimoniul genetic, instituţii, tradiţii, obiceiuri şi norme juridice specifice. Timpul şi procesele istorice nasc o presiune asupra oricărei comunităţi umane. În timp, unele dintre componentele amintite suferă modificări sau chiar dispar cu totul, ceea ce antrenează transformarea comunităţii. Identitatea unei colectivităţi etnice aflate într-un mediu majoritar ostil devine tot mai diluată, până ce realitatea dominantă anihilează toate componentele care au particularizat acel grup uman. Abia acum putem vorbi de sfârşitul procesului de asimilare. Acest proces poate fi mai lesne urmărit în cazul comunităţilor etnice de tipul enclavă urbană, cum a fost cazul comunităţii săseşti din Câmpulung. Aici procesul de asimilare s-a încheiat în prima jumătate a secolului XVIII.
Aflată în zona cea mai avansată a expansiunii elementului germanic medieval în sud-estul Europei, comunitatea saşilor din Câmpulung a cunoscut toate evoluţiile care au caracterizat spaţiul carpato-dunărean: deschiderea unui mare drum al comerţului internaţional care lega Braşovul şi Marea Neagră, prozelitismul catolic în spaţiul sud-carpatic, lupta antiotomană la Dunărea de Jos, pătrunderea Reformei în Transilvania şi spaţiul de peste munţi, acţiunea Contrareformei, al cărei succes a contribuit la asimilarea saşilor în mediul autohton.

NOTE:

1 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1968, p. 57.
2 Emil Lăzărescu, Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea, în “Studii şi cercetări de Istoria Artei”, IV, 1957, 1-2, p. 109-126; şi în special Pavel Binder, Din nou despre “comes Laurentius de Longocampo”, în “Studii şi cercetări de Istoria Arte”, Seria Artă plastică, t. 22, 1975, p. 185-208.
3 Pavel Chihaia, Monumente gotice în Câmpulung-Muscel în vol. Artă medievală. Monumente din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, I, Bucureşti, 1998, p. 279-284.
4 Hugo Weczerka, Deutsche Siedlungen und Einflüsse deutschen Stadtrechts in den mittelalterlichen Fürstentümern Moldau und Walachei, în vol. Stadt und Landschaft im Deutschen Osten und in Ostmitteleuropa, Köln, 1982, p. 164; Ioan Răuţescu, Câmpulung Muscel. Monografie istorică, Câmpulung, 1943, p. 361-362.
5 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1994, p. 133; Ioan Răuţescu, op. cit., p. 362-363.
6 Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în sec. XV-XVI, I, Bucureşti, 1905, p. 48.
7 Constantin Karadja, Delegaţii din ţara noastră la Conciliul din Constanţa (în Baden) în anul 1415, Bucureşti, 1927, p. 32 (Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., seria III, t. XVII, mem. 2).
8 Gustav Gündisch, Zur deutschen Vergangenheit von Câmpulung (Langenau), în idem, Aus Geschichte und Kultur der Siebenbürger Sachsen. Ausgewählte Aufsätze und Berichte, Köln, 1987; Daniel Barbu, Pelerinage ŕ Rome et Croisade, în idem, Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge, Bucureşti, 1998, p. 159-181.
9 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1965, p. 209-210.
10 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. Chroniken, IV. Bd., p. 101, apud Emil Fischer, Die Kulturarbeit des Deutschtums in Rumänien. Ein Versuch zur Grundlegung ihrer Geschichte, Hermannstadt, 1911, p. 236.
11 Ordinationsbuch der evangelischen Kirche, apud Hans Petri, Zur Entstehung der Stadt Cimpulung in Rumänien (Langenau, Campus Longus), în “Sudöstdeutsches Archiv”, XIV, 1971, p. 56.
12 Vezi informaţiile lui P. Bakšić în Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 210, 262, 264.
13 Ajuns la Braşov cu prilejul campaniei sale din Transilvania, Mihai Viteazul a cerut saşilor din oraş să pună cruce pe biserica lor.
14 Călători străini despre Ţările Române, V, p. 212.
15 Ibidem, p. 264.
16 Ibidem, p. 212.
17 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II, Bucureşti, 1901, p. 288-289 (documentul din 20 aprilie 1723).
18 Călători străini despre Ţările Române, V, p. 263.
19 Nicolae Iorga, op. cit., p. 280.
20 Călători străini despre Ţările Române, V, p. 389.
21 Andreas a activat neîntrerupt în funcţia de judeţ la Câmpulung între 1659-1673.
22 Călători străini despre Ţările Române, VII, p. 452.

Advertisements

2 Responses to “Identitatea comunităţii germane din Câmpulung Muscel în secolele XIII – XVIII”

  1. Georg Schoenpflug von Gambsenberg Says:

    LINK util completari… mereu in lucru

    Petermannus de Longo Campo [in:]

    http://www.medievistica.ro/biserici/forum/index.php?topic=3.0

    Georg Schoenpflug von Gambsenberg

  2. Bakk Miklós Says:

    In aceasta chestiune a avut o analiza/interventie foarte interesanta Paul Binder care a scris in cartea “Közös múltunk” (Trecutul nostru comun) despre sistemul consociational al puterii locale din Cimpulung. Un sistem larg raspindit in Transilvania care functiona cu impartirea, intre etnii, a mandatelor din consiliul orasenesc si alegerea primarului in alternanta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: