Familia Boldur – Costache (Kostaki). Schiţă de profil genealogic şi istoric

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Filip Lucian IORGA
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Atât de marginalizată în vremea regimului comunist, pentru că se ocupa supărător de mult de familiile nobile care trebuia să fie scoase din istorie, genealogia încearcă de câtva timp să îşi recapete locul cuvenit în cadrul efortului de cercetare a trecutului. În acest context, după 1990, s-a reluat tradiţia studiilor de genealogie, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, afirmându-se nume importante de cercetători în domeniu, precum domnii Ştefan S. Gorovei sau Mihai Sorin Rădulescu.
Timp de veacuri, marea politică a fost, în Ţările Române, apanajul unui grup destul de restrâns de mari familii boiereşti. De aceea, studiul originii familiale, al filiaţiilor şi al înrudirilor este menit să clarifice evoluţia atitudinilor şi a evenimentelor, care nu pot fi rupte, fără a obtura înţelegerea, de interesele personale şi de familie. Dacă, în primul rând, vom depăşi prejudecăţile anti-boiereşti inoculate cu atâta insistenţă de către ideologii comunismului, atât de preocupaţi de promovarea teoriei luptei de clasă şi dacă, mai apoi, vom admite că a existat şi la noi o nobilime1 (chiar dacă există importante diferenţe faţă de tipul apusean de nobilime; boierii moldoveni şi munteni au fost, iniţial, marii proprietari ai pământului, doar ulterior fiind aşezaţi de către domnitori în dregătorii2 . Astfel, boieria a precedat dregătoria3 ; în plus, la noi dregătoriile nu au fost, în general, ereditare), va trebui să ne aplecăm cu mult mai mult interes şi cu sporită grijă către aprofundarea istoriei familiilor şi a vieţii oamenilor care s-au aflat, aproape în exclusivitate până la mijlocul secolului al XIX-lea, în prim-planul vieţii politice şi sociale4 .
Una dintre cele mai importante familii ale marii boierimi moldovene este cea a Costăcheştilor. Interesul pentru genealogie (apărut, ca mai totdeauna, prin interesul pentru rădăcinile propriei familii) s-a îndreptat spre neamul Boldur-Costache mai ales după citirea letopiseţelor lui Ureche, Costin şi Neculce, unde această familie este destul de bogat reprezentată (cu precădere în letopiseţul lui Ion Neculce, de care voi uza şi eu, în mod copios). Am căutat, ulterior, şi alte referinţe legate de această familie. Desigur că s-a scris despre Costăcheşti. Receptarea lor, totuşi destul de firavă în comparaţie cu rolul de marcă pe care l-au avut în istoria Moldovei, m-a provocat să încerc o evocare bazată pe cronicile timpului, pe lucrări mai vechi sau mai noi de genealogie şi pe tradiţia de familie, la care am avut acces prin bunăvoinţa unui descendent actual, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu .
Unul dintre semnele cele mai sigure ale nobleţii este vechimea5 . De aceea, multe dintre familiile mari au încercat să îşi dovedească o origine cât mai îndepărtată, pierdută în legendă. De altfel, mai toate familiile care îşi arogă o cât de mică nobleţe au parte de legende de apariţie sau de căpătare a prestigiului aristocratic6 . Astfel, cea mai aureolată origine legendară este atribuită Costăcheştilor de către aşa-zisa Cronică a lui Huru, care s-a dovedit a fi o falsificare de dată recentă7 : familia ar fi existat deja în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, chiar înainte de Descălecatul voievodului maramureşean Dragoş care, de altfel, ar fi avut şi un cumnat care provenea din acest neam (sau un socru, un Boldur, jude mare de Bârlad8 ). Costăcheştii se plasează, deci, printre întemeietorii de ţară. Până şi paleo-genealogistul Constantin Sion, celebru pentru ironia sa muşcătoare şi pentru condeiul veninos, face acestei familii o descriere dintre cele mai respectuoase (“cei mai din vechi boieri”)9 .
Primul strămoş istoric (chiar dacă incert) în a cărui descendenţă se plasează familia Costache este Sima Boldur, vornic în timpul lui Ştefan cel Mare10 . A fost căsătorit cu Knejina Marina, fiica lui Dragomir banul11 şi este considerat “trunchiul familiei”12 . Mare dregător în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în anul 1460 este mare vistiernic, iar din 1491 ocupă dregătoria de mare vornic al Moldovei (până în 1513). În această calitate, el este şi voievod (conducător de oaste; bellidux), pe timp de război13 . A rămas în istorie datorită rolului pe care l-a avut în înfrângerea polonezilor, la 1497. După ce trece Prutul în seara lui 28, în fruntea oastei pe care i-o încredinţase Vodă Ştefan, vornicul Boldur “cu suflet îndrăzneţ”14 repurtează o victorie strălucită asupra oastei Regelui polon, Ioan Albert, în dimineaţa zilei de duminică, 29 octombrie 1497, la Lenţeşti (Lănţeşti): “le-au datu războiu şi pre toţi i-au răsipit îndată şi i-au topitu cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atunci în oastea leşască”15 . De mâna vornicului Boldur căzuse, la Codrii Cosminului, hatmanul-conte Herbor Lucasiewitz. După victoria de la Lenţeşti, Boldur risipeşte resturile armatei polone în bătălia de la Şipinţi16 . A devenit un personaj binecunoscut şi datorită lui Vasile Alecsandri, care l-a descris în al său poem eroic “Dumbrava roşie”17 .
Fiii lui Boldur au fost Andruşco, mare medelnicer sub Ştefăniţă-Vodă, la 1518 d.Hr. (7026 de la Facerea Lumii)18 şi Giurgea. Fiul lui Andruşco s-a numit Ioan şi, în urma unor greşeli faţă de Domnie a fost silit să se popească la vechea moşie a familiei, de la Epureni19 . O altă variantă ar fi că un anumit Costache Boldur ar fi fost nevoit să se pună sub protecţia Mitropolitului şi ar fi trecut la preoţie (de la el ar proveni porecla de Costăcheşti)20 . Fiul lui Ioan a fost Costachi, de la el provenind numele de familie. El este pomenit la 1598, în câteva hrisoave ale Voievodului Ieremia Movilă şi a fost căsătorit cu fiica vornicului Cârstea Ghenovici, Călina21 . După opinia lui Ion T. Sion, preotul Ioan a mai avut un fiu, pe Albu, iar Costachi s-ar fi născut în jurul anului 1588 şi nu ar fi fost căsătorit prima oară cu Călina Ghenovici, ci cu altcineva; a doua oară a fost căsătorit cu Tofana Bujoreanu, care descindea din Ion Frunteş stolnicul, boier al lui Ştefan cel Mare. Cu Tofana i-a avut pe Gavriliţă şi pe Tudosica. Şi din prima căsătorie, Costachi a avut un copil, pe Antiohie Costache, care se va căsători cu Alexandra Ureche, fiica lui Grigore Ureche. Familiile Costache şi Ureche vor rămâne foarte apropiate, iar unele dintre manuscrisele cronicarului vor ajunge în posesia lui Gavriliţă Costache22 .
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, situaţia economică a Moldovei se înrăutăţeşte. Totuşi, ascensiunea unor familii boiereşti, care se adaptează mai bine noilor condiţii, continuă. Una dintre aceste familii va fi şi cea a Costăcheştilor care, prin reprezentantul de care vom vorbi în continuare, se va impune, din ce în ce mai mult, ca una dintre cele mai prospere şi mai influente ale Moldovei.
De la acest moment sau poate chiar dinainte (de la preotul Ioan din Epureni) porneşte controversa legată de continuarea neamului Boldur în familia Costache. Absenţa numelui de familie Boldur de la începutul sec. al XVIII-lea până la mijlocul celui de-al XIX-lea (când reapare la hatmanul Iordaki Kostaki Lăţescu-Boldur) îi face pe unii genealogi să respingă legătura dintre Boldureşti şi Costăcheşti23 . Tradiţia de familie susţine că între 1711 (când Ţarul Petru I al Rusiei a afurisit neamul din cauza atitudinii lui Lupu Costachi, aşa cum vom vedea mai jos) şi 1830-40 (când Veniamin Kostaki a obţinut ridicarea blestemului), familia şi-a schimbat voluntar numele din Boldur în Costache, pentru a se feri de blestemul puternicei biserici pravoslavnice ruse, care ar fi riscat să îi transforme membrii în nişte proscrişi; după ridicarea blestemului, unii membri ai neamului şi-au reluat vechiul nume. Printre aceştia, Iordaki Kostaki Lăţescu-Boldur; el locuia la moşia de la Hudeşti, unde a ctitorit şi o Şcoală Costăchească, pe al cărei frontispiciu este scris numele ctitorului, conţinând şi patronimicul Boldur. Or, dacă el ar fi fost exclusiv Costache, cum ar fi putut să îşi adauge un alt nume, cu totul străin (regimul acordării numelor nu era chiar atât de permisiv) ? Şi, pe lângă aceasta, numele Costache era un nume mare, iar Costăcheştii nu ar fi avut nevoie să se legitimeze prin preluarea numelui unei familii dispărute24 . Este cert că nu au fost descoperite documente (cel puţin deocamdată) care să dovedească în mod limpede continuitatea Boldur-Costache. Nu trebuie pierdut însă din vedere nici faptul că tradiţiile nu se nasc, de obicei, din neant. Este bine să ne bazăm întotdeauna pe documente autentice, dar uneori (şi poate mai ales în studiul genealogic care, la noi, nu beneficiază de suficiente mărturii scrise) trebuie să apelăm la intuiţie, chiar dacă riscăm să greşim în mod flagrant. Luând în considerare faptul că această dispută nu este nici pe departe pe departe tranşată, am avut în vedere şi spiţa care urmează, totuşi tradiţia de familie25.
Gavril (Gavriliţă) Costache era fiul slugerului Costachi şi al Teofanei (ascendenţa lui este controversată26 ). A fost căsătorit de două ori, o dată cu fiica spătarului Caracaş, cealaltă cu fiica hatmanului Costin27 . Tudosica Costin, educată în Polonia, rafinată, înrudită cu marea nobilime polonă, prin Barnovschi, a avut o influenţă benefică asupra Costăcheştilor, neam având, mai degrabă, comportament de codreni din Tigheciul cvasiautonom, aflaţi mai mereu în harţă cu tătarii28 . În alte surse29 , aflăm despre o a treia soţie a boierului: Vasilica, fiica lui Gavril Palade şi fosta soţie a unui Cantacuzino; de aceea, se pare, Gavriliţă se va afla, la un moment dat, în partida condusă de Ilie Sturdza, care îşi susţinea cumnatul, pe Petriceicu-vodă. În 1657, ca agă de darabani al domnitorului Grigore Ghika, Gavriliţă luptă împotriva partidei rivale, cea a lui Gheorghe Ştefan; este grav rănit la cap, pierde câteva degete de la o mână şi este, pentru scurt timp, prins de duşmani dar scapă, ajutat de un grup de moldoveni şi tătari30 . În timpul domniei aceluiaşi domnitor Ghika participă, ca mare jitnicer, la lupta împotriva muntenilor, care se “hainiseră” împotriva otomanilor (numeroasele conflicte dintre moldoveni şi munteni sunt încă o dovadă a absenţei conştiinţei naţionale în această epocă, în care atitudinile sunt determinate de mentalităţi de tip feudal). Gavriliţă este luat prizonier, împreună cu boierii Bucioc şi Buhuş, de către Constantin-vodă Şerban care “îndată i-au pus iară la boierii, şi slobodzi, fără nici o pază”31 , stare de fapt care ne poate face să credem că boierii s-au dat prinşi de bună voie32 . În timpul primei domnii a lui Gheorghe Duca, Gavriliţă este serdar; bun militar şi rudă cu Doamna Anastasia, va ocupa, la cea de-a doua domnie a lui Duca-vodă cel Bătrân, dregătoria de serdar33 . Acum influenţa sa este remarcabilă, iar statutul de mare proprietar funciar îi este confirmat printr-un uric solemn, la 22 martie 167034 . De altfel, răscoala din 1671-72, condusă de neamul Hânceştilor, de Durac şi de Constantin clucerul a fost îndreptată şi împotriva puterii crescânde a familiei Costache35 . După înfrângerea răscoalei, Gavriliţă este instalat vornic de Ţara de Sus, în locul lui Grigore Hăbăşescu, compromis prin participarea la răzmeriţă. După căderea lui Duca, Gavriliţă Costache, împreună cu neamul Buhuş şi cu alte familii boiereşti din Ţara de Jos, se opune lui Petriceicu-vodă. Boierii se întrunesc la Galaţi, fief-ul Costăcheştilor, şi îl aleg domn pe Dumitraşco-vodă Cantacuzino36 . În timpul domniei lui Antonie-vodă Ruset, Gavril ocupă dregătoria de hatman37 ; se pare, însă, că ar fi ţesut intrigi în vederea dărâmării acestui domnitor38 şi l-ar fi susţinut pe Vasile Gheuca, nepot de-al său39 , pentru a deveni domn. La a treia domnie a lui Gheorghe Duca, în vara lui 1679, este mare vornic al Ţării de Jos. Se pare că a participat la “hiclenia” vel-vistiernicului Vasile Gheuca, a vel-jitnicerului Gheorghe Bogdan şi a slugerului Lupul, dar a fost iertat, datorită marii sale puteri40 . Duca-vodă fuge în Transilvania, gonit de polonezii care îl reinstalează, pentru scurtă vreme, pe Petriceicu-vodă. O parte din boieri nu mai vor să rămână alături de Duca şi fug în Ţara Românească; printre aceştia se află şi Gavriliţă41 . Numele său se regăseşte printre cele ale boierilor care, la 1 ianuarie 1684, semnează o cerere de alianţă cu Rusia şi care, mai apoi, iau parte la lupta anti-otomană a lui Petriceicu42 . Urmează cea de-a doua domnie a lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino. În timp ce Miron Costin fugise împreună cu Petriceicu-vodă43 , marele vornic, Gavriliţă, cumnatul cronicarului, sfătuit de Buhuş hatmanul, care îl avertizează că Dumitraşco-vodă plănuieşte să-i taie pe toţi boierii filo-poloni, fuge, împreună cu fiii săi şi cu alţi boieri gioseni, în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino, vărul şi rivalul domnului moldovean44 . În Muntenia, boierii fugiţi îl aleg domn pe Constantin Cantemir: “Şi au socotit cu toţii pre Costantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani, şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştié, socotind boierii că l-or purta precum le va fi voia lor […]. Că alţii mai de cinste şi mai de neam nu priimié să fie domnu”45 . Tot în Letopiseţul lui Neculce (care, de altfel, nu le este deloc favorabil Costăcheştilor, din pricina propriului diferend al autorului cu Lupul Costache; este interesant de remarcat cât de mult influenţează interesele personale viziunea de ansamblu a acestui cronicar) găsim o nouă probă a uriaşei influenţe la care ajunseseră Gavriliţă şi ai săi – noul domn, Constantin Cantemir, jură în faţa marelui boier: “Aşijdere au mai giurat Cantemir şi lui Gavriliţă: luund domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de vreun ficior a lui”, după care urmează nelipsitul comentariu maliţios al lui Neculce, care îl vizează, desigur, pe duşmanul său de moarte, Lupul, fiul lui Gavriliţă: “pentru căci el vidé Gavriliţă pe ficiorii lui că nu sunt toţi aşedzaţi la minte, ce o samă sunt şi can zlobivi”46 . După mazilirea lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino, ieşenii se revoltă împotriva grecilor, iar armaşul Fliondor, Gheorghiţă Ciudin, căpitanul Mitre şi Mileştii, în fruntea “burzuluirii”, îl caută cel mai vârtos pe Sarăieni “carele au fost de au fost bătut stupii lui Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc”, dar grecul scapă47 . În 1685 începe domnia lui Constantin-vodă Cantemir. Gavriliţă este ţinut la mare cinste (vel-vornic de Ţara de Jos) şi atinge punctul maxim al puterii: “Şi din toţi boierii era mai ales la acest domnu Gavriliţă vornicul şi cu ficiorii lui. Era el boieriu şi chivernisié precum îi era voia. Şi era o samă din ficiorii lui can făr’ de ispravă , zlobivi: Lupul şi Solomon şi Costachi. Avé slugi tălhari la casăle lor, de ţiné drumurili, de ucidè turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. Şi să făce farmutale totdeuna şi slimuri cu tătarâi pentru fapteli lor, şi nu puté să dzică nime nemică de frica lui Gavriliţă.. Şi domnul, de şi ştié, răbda”48 . Vrând-nevrând, cronicarul depune astfel mărturie, printre obişnuitele insulte, pentru măreţia la care ajunseseră Costăcheştii în timpul domniei lui Constantin Cantemir. Deja nu mai este vorba doar de o familie bogată şi influentă, ci de un adevărat spirit de clan, pe care îl dezvoltă Gavriliţă şi ai lui. Încercând o comparaţie puţin cam excentrică, am putea sesiza asemănările dintre aceste mari neamuri din Moldova şi clanurile din Scoţia medievală. Costăcheştii au ştiut cum să-şi apere interesele spiţei şi au avut un “rol pe care nu l-a avut nici o familie boierească din trecut, pentru o perioadă atât de lungă”49 . Vodă Cantemir îl trimite pe Gavriliţă cu solie în Ţara Românească, la Şerban-vodă Cantacuzino50 . La scurtă vreme de la întoarcerea în Moldova, Gavril Costache, unul dintre cei mai puternici boieri din istoria Moldovei, trece la cele veşnice, la o dată plasată cândva înainte de 25 iunie 168851 . Au existat şi voci care au susţinut că marele boier ar fi fost otrăvit la ordinul domnului Munteniei52 (şi, mergând mai departe, însuşi Constantin-vodă Cantemir ar fi avut de câştigat de pe urma morţii omului care avusese o atât de importantă influenţă în cadrul procesului de stabilire a candidaţilor la domnie, care îl ţinuse, până atunci, sub control şi peste al cărui cuvânt nu putuse trece; uciderea ulterioară a cărturarului Miron Costin, la ordinul aceluiaşi domnitor, face această supoziţie şi mai plauzibilă: cei doi domnitori, înţeleşi pentru a suprima un personaj devenit mult prea incomod). De pe urma lui Gavriliţă Costache, familia va fi poreclită, în cronicile vremii, şi Gavriliţeşti.
După moartea lui Gavriliţă, îi urmează în dregătoria de mare vornic de Ţara de Jos, fiul său, Vasile (Vasâlie, Vasâlaki), care însă nu mai avea la fel de multă trecere la Domnie, ca tatăl său. Încet-încet, şi ceilalţi Costăcheşti sunt decăzuţi din demnităţile avute anterior53 . Vasile, căsătorit cu Catrina, născută Cantacuzino54 , a fost un personaj ceva mai şters şi mai neinteresant pentru cronici55 , dar un dregător iscusit şi onest, de care nu prea s-a plâns nimeni. Acum încep să se profileze unele nemulţumiri faţă de Constantin Cantemir, care se înconjurase de mujici şi nu mai cinstea neamurile (există o radicală conştiinţă elitară în rândul boierilor moldoveni; pentru ei, celălalt nu este neapărat străinul, ci necredinciosul şi, poate în primul rând, mujicul. De multe ori, boierii moldoveni se identifică mai lesne cu, să zicem, nobilii polonezi, decât cu ţăranii de pe propria moşie). În acest context, mai mulţi boieri de frunte ai Ţării de Jos se strâng, în 1690, la Băcani, lângă Bârlad, la nunta lui Ion Pălade. Printre ei: Costăcheştii şi vornicul Velicico Costin. Ei hotărăsc să fugă în Ţara Românească, unde să îi ceară ajutor domnului Constantin Brâncoveanu, pentru a-l instala domn în Moldova pe Velicico. Trădată însă de boierul Ilie Ţifăscul, zis Frige-vacă, conjuraţia a dat greş. Velicico şi Miron Costin sunt ucişi din ordinul lui Cantemir (care va fi măcinat, mai apoi, de remuşcări), iar Vasile, Solomon şi Costachi Costache, împreună cu Gheorghiţă Mitre, spătarul Dedul, cei trei fii ai lui Miron Costin şi Nicolae Costin sunt închişi. Aceeaşi soartă o va avea şi un alt grup de boieri, fugiţi în Muntenia şi readuşi: Lupu Costache, cumnatul său, paharnicul Lambrino, Antiohie Jora şi Bujorăneştii. Cantemir are ordin de la Poartă să nu-i omoare pe prinşi; în plus, îşi aminteşte şi de jurământul făcut faţă de Gavriliţă, acela de a nu-şi atinge sabia de neamul său. Aşa că le cere să plătească, unii zece pungi, iar alţii cinci şi îi eliberează56 . Vornicul Vasile o va găzdui în casa sa pe Maria, fiica lui Constantin-vodă Brâncoveanu, în timpul nunţii acesteia cu Constantin Duca, noul domnitor instalat în Moldova, în anul 169157 . La 1696, este vel-vornic al lui Antioh-vodă Cantemir58 . În anul 1701, revine la domnie Constantin-vodă Duca. Vasile Costache se încuscreşte cu vistiernicul Iordache Ruset, care îl convinge la nuntă să se rupă de Duca şi să fugă în Muntenia, la Brâncoveanu. Pleacă în Muntenia toţi Costăcheştii, împreună cu Mihalache Racoviţă, Ilie Ţifăscu, Lupu Bogdan şi alţi aproape 50 de boieri59 . Boierii pribegi ţin sfat, împreună cu vodă Brâncoveanu şi hotărăsc să îşi aleagă domn dintre ei60 . Până la urmă, Vasile Costache moare în pribegie, în Ţara Muntenească: “Şi n-au apucat să-ş vie la pământul lui şi la casa lui, nice să să bucure de sfatul ce-l începusă”61 .
Mai importanţi dintre fraţii lui Vasile sunt Solomon, mare clucer şi vornic, căsătorit cu o Catrina care, după moartea soţului său, va dărui un sfert din moşia Văscăuţi, Patriarhiei de Ierusalim (în anul 1714)62 şi Costachi, mare serdar la 1690, căsătorit cu fiica vornicului Manolachi Rosetti (de la el porneşte ramura Epurenilor)63 .
Dar cel mai de seamă dintre fiii lui Gavriliţă (al treilea al său şi primul cu Tudosica64 ) a fost Lupul Costache, un personaj cu totul excepţional65 al timpurilor sale şi, de aceea, temut şi invidiat66 de către contemporanii săi. În timpul domniei lui Constantin Cantemir a ocupat dregătoriile de vtori-sluger şi vel-medelnicer. Asupra domnitorului Constantin Duca are o mare influenţă (comentând unele sfaturi pe care i le dă lui Duca, Ion Neculce nu scapă prilejul de a-l caracteriza pe Lupu drept “bezmetec la minte”67 ) şi este vel-vistiernic, dar nu prea se pricepe la administrarea banilor68 . Întreţine relaţii de prietenie cu stolnicul Constantin Cantacuzino (care îi trimite în dar, la 24 mai 1694, o Evanghelie greco-română, cu autograf) şi cu vodă Brâncoveanu69 . În anul 1696, devine domn Antioh Cantemir, care îl numeşte pe Lupu comisar şi acesta reuşeşte, împreună cu alţi boieri, să îi alunge pe polonezi din ţară70 ; apoi devine mare vornic de Ţara de Sus. Este apoi hatman, în timpul primei domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă71 . În 1705, Antioh Cantemir revine pe Scaunul Moldovei, iar Lupu Costache este vel-vornic de Ţara de Jos72 . Constantin Brâncoveanu trimite un sol în Moldova, pentru a aranja logodna fiului său, cu fiica lui Antioh. La marele ospăţ oferit în cinstea solului, Lupu se îmbată şi spune “multe cuvinte deşerte şi fără treabă…împotriva lui Antiohi-vodă”, fapt pentru care s-a şi ridicat masa73 . Lupu ştia să-şi disimuleze marile ambiţii, dezvăluindu-le numai din cauza beţiei74 . În 1707, devine domn, încă o dată, Mihai Racoviţă, iar Lupu, care este şi rudă cu el, rămâne, în continuare, vel-vornic de Ţara de Gios (Jos)75 . În timpul lui Nicolae-vodă Mavrocordat, fuge în Transilvania, împreună cu nepotul Constantin Costache şi cu boierii Catargiu, Rosetti şi Racoviţă. La 1711, devine domn Dimitrie Cantemir, iar Lupul Costache îşi recapătă vornicia Ţării de Jos76 . Atunci când Dimitrie Cantemir decide să se alieze cu Ţarul Petru al Rusiei împotriva turcilor, Lupu Costache decide să rămână neutru, bogăţia şi puterea sa permiţându-i să o facă. Astfel, se retrage la mănăstirea întărită Bursuci (de la care îi va proveni şi porecla de “Bursucul”77 ), împreună cu neamurile şi slugile. Neculce scrie că boierul îi era dator lui Cantemir cu 3000 de galbeni, plus încă 800, pe care îi primise de la domn pentru a cumpăra pâinea necesară armatei. Boierul face un inteligent joc dublu, încercând să se facă plăcut atât ruşilor, cât şi turcilor. Cantemir şi ruşii îl trimit pe polcovnicul Chigheciu, pentru a-l aduce pe boierul răzvrătit. Acesta se preface însă bolnav şi scapă, trimiţându-i doar zălog pe fraţii săi şi pe unul dintre fii; apoi continuă să-l îndemne pe vizir să treacă Dunărea, lucru care va grăbi înfrângerea ruşilor78 . Lupu continuă, în acelaşi timp, să le dea de ştire ruşilor despre mişcările otomanilor şi acestora să le trimită corespondenţa militară rusească, pe care o intercepta (“Numai Lupul vornicul au prinsu acele cărţi şi le-au trimis la veziriul, ca un împiedecătoriu de binele creştinilor”79 ). Această atitudine ne-ar putea duce cu gândul la lipsa completă de principii morale a personajului (care poate fi considerat şi un “spion dublu”); nu putem, totuşi, să nu ne lăsăm uimiţi şi să nu admirăm curajul şi abilitatea politică a acestui boier, care a reuşit să se menţină pe o poziţie de relativ echilibru faţă de două imperii aflate în conflict şi faţă de domnitorul Moldovei. Prietenia lui Costache cu vodă Brâncoveanu ar putea veni în susţinerea ipotezei conform căreia boierul moldovean ar fi avut o înţelegere cu domnitorul Munteniei, amândoi dorind înfrângerea lui Cantemir80 . Este arareori accentuat rolul decisiv pe care l-au avut Lupu Costache şi neamul său în eşuarea proiectului rusesc de la 1711. Este greu de crezut că a existat o strategie coerentă de stăvilire a expansiunii ruseşti şi este sigur că boierii vremii nu îşi puteau imagina că Moldova ar fi putut fi transformată, pe viitor, într-o gubernie a Ţarului. Dar o parte a elitei moldoveneşti din epocă intuia (chiar dacă prin prisma unor interese de “clan”) că aventura atât de bine intenţionată a luminatului prinţ-cărturar şi cu atât de generoase perspective în cazul unei victorii ruseşti, nu putea să fie aducătore de prea mult bine. Iată, deci, că prudenţa poate fi şi ea, în anumite împrejurări, o formă de curaj. Contrar tabloului făcut de către Ion Neculce, paharnicul Constantin Sion îl prezintă pe vornicul Lupu în termeni mult mai favorabili (influenţat fiind şi de ruso-fobia sa), drept un “bun patriot”81 . Furios pe atitudinea boierului, Petru I a poruncit ca neamul Costăchesc să fie în veci blestemat în bisericile pravoslavnice ale Rusiei. Lupu Costache nu s-a sinchisit, însă, prea mult de această afurisenie (aşa cum găsim în Psalmii Regelui David: “că ei vor blăstema şi tu vei blagoslovi”)82 . După dezastrul de la Stănileşti, Ţarul Petru se retrage şi, odată cu el, pleacă în Rusia Dimitrie Cantemir şi boierii filo-ruşi. Abia acum iese şi Lupu Costache din întăritura de la Bursuci şi, rămas singurul cu care vizirul mai putea discuta, este chemat de acesta şi mustrat pentru “hainirea” ţării. Boierul îi arată, însă, că nu sunt de vină nici boierii, nici ţara, ci numai Poarta, care instalează domni nedoriţi de ţară. Vorbele Lupului sunt o adevărată pledoarie pentru alegerea domnitorului de către boieri şi ţară: “<>”83 . Vizirul nu îi răspunde, dar nu va uita afrontul. Pe moment, însă, îl îmbracă pe Lupu cu caftan, numindu-l caimacam, împreună cu postelnicul Macsut. Cei doi caimacami îl gonesc pe Curtu-paşa din Iaşi. Odată intraţi în capitală, li se alătură un al treilea caimacam, vărul lui Lupu, Antiohie Jora, care dorea să-şi facă uitată colaborarea cu muscalii. Lupu, “ca unu lup nesăţios”84 , a început să-i pedepsească pe foştii aliaţi ai ruşilor. Căimăcămia lui a durat 40 de zile85 . Răzpunzând unor jeluiri şi mânat, probabil, de aversiunea faţă de semeţul Lupu Costache, vizirul îi arestează pe caimacami şi îi trimite la Varna, unde vor sta doi ani86 (sau opt luni87 ). La 1712, este instalat domn al Moldovei, Nicolae Mavrocordat. Foştii caimacami ies din închisoare, prin mijlocirea hanului, căruia îi dăruiesc câteva sate. Temându-se de influenţa păstrată încă de Lupu pe lângă Poartă, domnitorul Mavrocordat îl recheamă în ţară, în iulie 1712, şi îi dăruieşte din moşiile celor aflaţi în surghiun în Rusia, printre care se găsea şi Ion Neculce88 (care îşi va recupera moşiile în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă, în 171989 ). Întors în ţară, Lupu primeşte opt pungi de galbeni şi este făcut vel-vornic. Neculce se plânge de mizeriile pe care i le-a făcut boierul, pentru a-l ţine departe de ţară şi a-i păstra moşiile90 . Deşi fusese în cinstea domnitorului, la mazilirea lui Mavrocordat, Lupu îl vorbeşte de rău. Aici, Neculce nu ratează prilejul de a încondeia puţin semeaţa familie a Costăcheştilor, atât de greu de supus oricărui fel de autoritate: “…după cumu-i firea acestui neam a Gavriliţeştilor, de nu sint nici unui domnu mulţămitori, ce pre urmă tot cu năpăşti le mulţămesc”91 . Lupu Costache începuse deja să aibă mult prea mulţi duşmani, care îi doreau dispariţia. În anul 1716, Mihai-vodă Racoviţă vine în Moldova pentru o a treia domnie. Lupu este pus vel-vornic de Ţara de Jos. În urma uneltirilor lui Nicolae-vodă Mavrocordat, care nu uitase afrontul, vizirul Gin Ali-paşa îl arestează pe Lupu Costache şi, fără judecată, pune să i se taie capul, în câmp. Corpul îi rămâne neîngropat, hrană păsărilor92 . Împreună cu el au mai fost executaţi Mihai Cantacuzino şi spătarul Dudescu93 , pretextul fiind o presupusă colaborare cu austriecii94 . Figura marelui boier este mult mai bine văzută în Cronica racoviţeană (Lupu fusese un apropiat al lui Mihai-vodă Racoviţă) şi în cronica lui Nicolae Costin, în care există, interpolat, acel Izvod Costăchesc scris, se pare, la porunca lui Lupu Costache (care simţea nevoia unei căi proprii de legitimare a acţiunilor sale), cu începere după data de 1 august 1712, deci după întoarcerea boierului de la Varna. Cronica de familie ar fi putut fi scrisă de către un Ştefan Pădure, fiul preotului Pădure ot Suceava şi fratele tiparnicului Dumitru Pădure. Nicolae Costin ar fi putut primi izvodul chiar de la marele boier, spre a-l folosi ca sursă în alcătuirea cronicii sale. Iată deci o altă latură a neamului Costăcheştilor, care nu au fost numai abili politicieni, ci şi cărturari (tradiţia cărturărească porneşte în familie de la Antiohie Costache, căsătorit cu fiica lui Grigore Ureche şi continuă cu Gavriliţă, Tudosica Costin şi Lupu)95 . Lupul Costache este ”reprezentantul tipic al boierimii moldovene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi primele decenii ale scolului al XVIII-lea”, mai întâi partizan al luptei anti-otomane, mai apoi “credincios” turcilor96 . Depăşind imaginea fixată de cronicarul Ion Neculce, descoperim în el un boier cultivat, cu ambiţii domneşti şi care, dincolo de ţesăturile intrigilor, se dovedeşte a fi una dintre minţile cele mai limpezi şi voinţele cele mai puternice din Moldova epocii sale.
Spaţiul insuficient nu ne permite să dezvoltăm aici întreaga descendenţă a boierilor Costăcheşti de care am vorbit până acum. Vom pomeni aici doar ramurile care s-au desprins, în timp, din trunchiul comun al familiei97 , precum şi reprezentanţii cei mai importanţi ai acestora, oprindu-ne cu precădere la trei dintre ei: vel-logofătul Constantin Costache, Veniamin Kostaki, Mitropolitul Moldovei, şi Emanoil Kostake-Epureanu, prim-ministru al României.
Epurenii şi-au luat numele de la vechea moşie a familiei (deţinută încă din secolul al XVI-lea), Epurenii din ţinutul Fălciu98 . Mai importanţi:
-Manolache, fiul lui Costachi Costache. A fost mare-logofăt (1760); căsătorit cu Maria, născută Pallady.
-Iordache, fiul lui Lupu Costache. A ocupat, la 1727, dregătoria de vel-vornic în timpul domniei lui Grigore-vodă Ghika. A fost căsătorit cu o Racoviţă şi a murit asasinat la porunca domnitorului, rămânând fixat în conştiinţa populară, prin balada despre “Iordache al Lupului”99 (neînţelegându-se cu domnitorul, care se temea că Iordache i-ar fi putut uzurpa Scaunul, el fugise în “Ţara Bugeagului, scăparea pribeagului”, la tătari, cu care era foarte bun prieten; tătarii i-au propus chiar să intre cu armata în Moldova şi să îl instaleze Domn, în locul lui Ghika. Iordache a refuzat: “Cine-aduce oastea-n ţară, de blestemul ţării moară !”. Până la urmă, în naivitatea lui, se lasă convins de Ghika să revină în Moldova, unde domnitorul pune să fie decapitat, după ce îl primise la Iaşi cu mare cinste100 ).
-Grigoraş, fiul lui Manolache, primul care ia numele de Epureanu. A fost vel-spătar şi a avut-o ca soţie pe Mariţa, născută Caragea101 .
-Iordache Epureanu, nepotul lui Grigoraş, mare-vornic, căsătorit prima dată cu o Callimachi şi a doua oară cu o Samurcaş102 .
-Emanoil (Manolache) Kostake-Epureanu103 (1824-1880, născut la Bârlad), fiul lui Iordache Epureanu. A fost membru al Adunării ad-hoc a Moldovei, în 1857; preşedinte al Consiliului sub Cuza-vodă; preşedinte al Adunării Constituante din 1866; de mai multe ori ministru şi prim-ministru (în perioada aprilie-decembrie 1870, a condus un guvern de debutanţi, aşa-zisa “Cloşcă cu pui”, în timpul “revoluţiei” de la Ploieşti; al doilea său mandat s-a desfăşurat în perioada aprilie-iulie 1876). Mai întâi conservator, semnatar al “Petiţiei de la Iaşi” (2 mai 1871) şi Ministru de Justiţie, se îndepărtează apoi de Lascăr Catargiu şi, în ianuarie 1875, se află în fruntea “independenţilor de dreapta”, pentru ca ulterior să se apropie de liberali şi să fie membru al “Coaliţiei de la Mazar-Paşa” (actul de naştere al Partidului Naţional Liberal, semnat în casa englezului Lakeman, poreclit şi Mazar-Paşa). Se retrage din Parlament în urma votării de către conservatori a Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria şi a concesiei pentru linia Ploieşti-Predeal. Liberalii câştigând alegerile, este ales senator de Tutova; devine apoi Ministrul Lucrărilor Publice, după care ajunge, în 1876, Prim-ministru şi Ministru la Comerţ, Industrie şi Lucrări Publice. Fiind un moderat, se vede tot mai izolat în partid. Simţindu-se ca un “orfan” în camera dominată de “roşii” (liberalii radicali), demisionează din funcţia de Prim-ministru, primind elogiile lui Ion Brătianu, cel care îi urma în această demnitate (iată un fragment dintr-o cuvântare a lui Epureanu, ţinută în Cameră: “Mie permiteţi-mi a mă considera mai mult ca un copil orfan între d-voastră.”). Kostake-Epureanu se distanţează de liberalii radicali (aripa Rosetti-Brătianu), alături de Mihail Kogălniceanu, Vernescu, Blaremberg, Grădişteanu, Pake Protopopescu şi alţii. Combate Convenţia cu Rusia, pentru trecerea trupelor acesteia prin ţară, spre frontul din sudul Dunării: “Şi încă o dată vă spun că concluziunea aci este că nici Convenţiunea de faţă nu poate să ne dea speranţă că va fi cea din urmă încălcare a teritoriului nostru”. Manolache a fost un distins orator şi a fost căsătorit cu Maria Sturdza104 . Felul independent în care acţionează Manolache Kostake-Epureanu faţă de facţiunile aflate în lupta politică la sfârşitul secolului al XIX-lea, oroarea lui de înregimentare şi ruso-fobia ni-l readuc în minte pe înaintaşul său, Lupul Costache.

Ramura Pătrăşcan îi are ca reprezentanţi pe :
-Matei Kostaki, zis “Petraşcanu”, nepotul lui Lupu Costache. Postelnic, căsătorit cu Ruxandra, născută Miclescu105 .
-Iorgu, fiul lui Matei Kostaki. Zis “Stoeşescu”, a fost căsătorit cu Catinca, născută Sturdza106 .

Ramura Talpan:
-Constantin, zis “Talpan”. Mare-vornic, căsătorit cu o Rosetti107 .

Din linia Negel se disting:
-Constantin Costache, fiul lui Vasile Costache. Căsătorit cu Catrina, fiica vornicului Iordache Roset. Poreclit “Negel”, din cauza unui neg pe care îl avea pe nas. La 1707, în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă este vel-comis108 şi domnitorul îl trimite, ca sol al său, în Muntenia, la nunta unuia dintre băieţii lui Constantin-vodă Brâncoveanu, cu fiica unui boier moldovean, Ilie Cantacuzino109 . Constantin Costache ocupă aceeaşi dregătorie de mare-comis şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, la 1711110 . În 1712, în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae-vodă Mavrocordat, este stolnic mare111 ; domnul îl însărcinează cu îndeplinirea poruncii venite de la Poartă, de a curăţa Prutul de copaci şi crengi112 . În 1716, vine pentru a treia oară la domnie, Mihai Racoviţă, iar Constantin Costache este vel-vistiernic113 şi domnul îl trimite, împreună cu vel-banul Macriiu, să adune două-trei mii de tătari, pentru a-i folosi împotriva austriecilor din Cetatea Neamţului. Vistiernicul nu apucă să-i mai spună lui Racoviţă de venirea tătarilor, fiindcă austriecii ajunseseră deja la Iaşi. Costache se ascunde în stuh114 . După victoria turcilor şi izgonirea austriecilor, domnul îi trimite pe Constantin Costache vistiernicul şi pe Luca biv-vistiernicul în Bugeac, pentru a-i elibera pe robii luaţi de tătari din Moldova115 . Casele domneşti arzând, Mihai-vodă Racoviţă se mută în două case alăturate, cele ale biv-spătarului Ioan Păladi şi cele ale lui Constantin Costache, acum vel-spătar116 . După mazilirea lui Racoviţă, C. Costache este pus, la 26 septembrie 1726, caimacam, împreună cu vel-banul Sandu Sturdza117 şi amândoi îl vor întâmpina pe noul domn, Grigore-vodă Ghika. La acest domn, Constantin Costache este hatman; plănuieşte, împreună cu neamurile sale (stolnicul Iordache Costache, fiul lui Lupu; paharnicul Gavril Costache; stolnicul Toader Costache), cu vel-vornicul Ioan Păladi şi fiul acestuia, vel-banul Toader şi cu spătarul Iordache Cantacuzino să fugă în Bugeac şi să-şi aleagă domn dintre ei. Sunt însă arestaţi cu toţii; Iordache Costache este decapitat, ceilalţi sunt închişi o vreme, apoi eliberaţi118 . La mazilirea lui Grigore Ghica, în 1733, C. Costache, acum vel-logofăt, este din nou caimacam, împreună cu Constantin Ruset, vel-vornic119 . În acelaşi an, începe domnia lui Constantin-vodă Mavrocordat, la care Constantin Costache continuă să fie vel-logofăt. Aceeaşi dregătorie o va ocupa şi în timpul celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica, până când, la 29 februarie 1737, moare în urma unui atac de apoplexie120 (anterior ceruse, din pocăinţă, să nu fie îngropat în biserica Mitropoliei, ci afară, lângă uşă). Iscusit şi influent, indispensabil aproape tuturor domnitorilor contemporani cu el, Constantin Costache este emblematic pentru acea boierime română care a fost, aşa cum frumos scria Ştefan D. Grecianu, “braţul şi sufletul ţărei nóstre”121 . De aceea, voi oferi, în continuare, un citat ceva mai amplu din acelaşi Ion Neculce care, cu toată aversiunea faţă de Costăcheşti, pe care nu şi-o ascunde pe toată întinderea cronicii sale, nu poate ca, la moartea lui Constantin Costache, să nu îi recunoască acestuia şi calităţile: “Atunce să tâmplasă Costantin Costachie Gavriliţi, ce să poriclé Negel, c-avè un negel în nasu din naştire, cari era logofătu mare şi era cu zlotăria la Suceavă. Şi mergând la mănăstire la Suceviţi, sosind într-o simbătă sara la mănăstire, în 28 di dzâli a lui feurar, au şădzut cu igumănul şi cu alţi mazâli la masă, de-au mâncat bini sara, iar când au fost dispre dzuă, s-au sculat să margă la biserică duminică dimineaţa. Şi n-au apucat să agiungă în biserică, şi l-au şi lovit o ameţală, de-au cădzut gios în mijlocul mănăstirii. Şi luându-l ficiorii în braţă, de-bè l-au dus pãn’ la chilie, şi peste un ceas au şi murit.
Apoi l-au adus slugile la Ieş, şi i-au ieşitu vodă înainte şi cu toată boierimea, şi l-au îngropat la mitropolii, afară lângă uşa bisericii, c-aşé au poftit el, să nu-l îngroape în biserică. Şi mari cinste i-au făcut la îngropare, şi mai mulţi oameni strâga <> dicât <>. Că măcaru că era om mânios şi zavisnic asupra unora, după cum îs pizmătari neamul Gavriliţăştilor, dar avé şi unili lucruri bune. Că era om şi harnicu, nici mitarnic sau lacom, şi era şi om libovnicu, ospătători. Dragă-i era cinstea şi mai aleasă decât toati era cè mai bună, că să pune tari în prici cu domnii şi cu alţii pentru ţară. Sta di să pricé, ca să nu o jăcuiască. Pentru acee nărodul mai mult strâga <>. Şi noă încă ni să cade, celor ce om citi, di vremi că sta pentru ţară cu bini, să dzâcim <>. Că boieriul cari stă cu bine pentru ţară di spuni, macar de-ar vini şi la primejdia vieţii, i să cade de la ace ţară şi di la peminteni a-i da mai multă cinste di laudă decât de hulă. Făcutu-i-au şi giupâneasa lui, unde l-au îngropat, mormânt di piatră frumos, ca să rămâie di pomeniri.”122 . Trebuie să fi fost un personaj cu totul excepţional acest Constantin Costache, dacă un mare adversar al familiei sale îi scrie un necrolog atât de emoţionant !
-Veniamin Kostaki (1768-1846), strănepotul lui Constantin Costache. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 1803 şi 1808; apoi, din 1812 până în 1842), “cel mai înalt prelat al bisericei noastre”123 , în secolul al XIX-lea. Om de cultură, el a înfiinţat, în 1805, tipografia de la Mănăstirea Neamţului (unde şi-a tipărit şi propriile traduceri; acolo există un tablou al său de tinereţe, dinainte de a se călugări), Seminarul de la Socola (în 1803) şi multe alte şcoli.
Ctitoriile sale se regăsesc, desigur, şi în domeniul bisericesc: la Mănăstirea Secu a construit, în anul 1823, pe latura de NE, biserica Sfântul Nicolae, ridicată de călugării mănăstirii, având o turlă înaltă pe naos şi fiind zidită pe temelia vechii biserici de lemn de la 1785, care fusese mistuită de foc. A mai construit aici, pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim, biserica Bogoslovul, cu hramul Naşterea lui Ioan Botezătorul, sfinţită în 1832, care este ridicată din zid de piatră şi cărămidă, cu pridvor deschis, spre deosebire de vechea biserică. În anul 1824, reface Mănăstirea Sihăstria, după ce fusese arsă de turci, în 1821. La Mănăstirea Agapia ctitoreşte, pe latura sudică, Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Un tablou votiv al său se află în pridvorul Bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, alături de cele ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Iosif Nanicescu. Tot Mitropolitul Veniamin Kostaki este cel care a fost iniţiatorul construcţiei Catedralei Mitropolitane din capitala Moldovei unde îşi are, de altfel, şi mormântul, lângă Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. La bătrâneţe, Veniamin a demisionat din funcţia de Mitropolit şi s-a retras în pustnicie la Mănăstirea Slatina, unde s-a şi stins.
Veniamin Kostaki nu a fost numai un înalt cleric, ci şi un om preocupat de frământările politice ale vremii. Între 1 ianuarie 1807 şi 26 iulie 1812 a fost caimacam al Moldovei, împreună cu mai mulţi boieri (aceasta este cea mai lungă căimăcămie din istoria Moldovei !). Cea de-a doua sa căimăcămie s-a desfăşurat între 29 martie 1821 şi mai 1821. Mitropolitul Moldovei a fost şi un adept fervent al Eteriei. El a sfinţit, la biserica Trei Ierarhi, steagul organizaţiei greceşti şi l-a binecuvântat pe prinţul Alexandru Ipsilanti, pe care îl vedea, la 1821, ca pe un eliberator124 . Această atitudine l-a ajutat pe Mitropolit să obţină anularea anatemei aruncate de Ţarul Petru cel Mare asupra familiei lui Lupu Costache125 .
Iată ce scria istoricul francez Edgar Quinet la moartea fostului mitropolit al Moldovei: “Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de maiestate, cum n’ am văzut alt bătrân în viaţa mea. Când mitropolitul Veniamin, îmbrăcat în splendoarea bisericei sale orientale, se înfăţişa îmbrăcat cu vestmintele cele aurite, cu pletele-i de zăpadă şi în valuri pe umeri, poporul vedea într’ânsul pe însuşi sfântul patron al Moldovei”126 . În încheiere, un fragment din testamentul lui Veniamin Kostaki; vorbe care exprimă un crez de o viaţă: “Toate mijloacele câte împrejurările m-au înlesnit, le-am întrebuinţat spre ridicarea naţiei…”.

Ramura Boldur-Lăţescu:
-Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, stră-stră-stră-nepotul lui Lupu Costache. S-a născut în 1798, la moşia Hudeştii Mari, din ţinutul Dorohoi, ca fiu al armaşului Ioniţă Costache şi al Zoiţei Crupenski, descendentă a Movileştilor şi rudă cu familia Cuza. A urmat Şcoala de cadeţi din Petersburg şi Theresianum-ul, şcoli militare unde aveau acces numai vlăstarele aristocraţiei. A fost agă, vornic de Ţara de Sus, polcovnic, comandant al Divizionului de cavalerie de la Iaşi (în 1830), mare-hatman, mare-vornic, inspector general al miliţiei Moldovei şi s-a ocupat de educarea corespunzătoare şi de bunăstarea militarilor. La iniţiativa sa ia fiinţă, în decembrie 1856, Şcoala Militară din Iaşi. A fost căsătorit cu o Rosetti, apoi cu o Balş. Numele de Lăţescu provine de la una dintre moşiile familiei, Lăţeştii127 (numele ar putea fi denaturat din Lănţeşti; iar moşia ar putea fi cea primită, de către Sima Boldur, de la Ştefan cel Mare, după ce acesta îi învinsese acolo pe polonezi, în 1497; actualmente moşia se află pe teritoriul Republicii Moldova)128 . Testamentul hatmanului Iordache, care a murit la 9 februarie 1857, este foarte interesant, atât ca sursă genealogică (prin enumerarea copiilor care îl moştenesc), cât şi pentru faptul că oferă informaţii în legătură cu averea imensă deţinută de el la momentul respectiv (avere care, de altfel, s-a risipit foarte repede, în decurs de numai o generaţie: după 40-50 de ani, moşia de cca 30000 ha a ajuns în proprietatea unui fost arendaş, de origine armenească)129 . Iordache Kostaki Boldur-Lăţescu a înfiinţat la Hudeşti o Şcoală Costăchească, care a funcţionat iniţial ca şcoală de dascăli, şi a fost autorul a numeroase acte de caritate faţă de ţăranii de pe moşiile sale. Ion Ionescu de la Brad scrie, despre el, în Agricultura română în judeţul Dorohoi: “Proprietarul de la Hudeşti este considerat omul cel mai drept şi mai binevoitor către ţărani”130 .
Din această linie descind, astăzi, doamna Manuela Cernat, critic de film şi domnul Gheorghe (Iordache) Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic, profesor universitar la A.S.E.131 , doctor inginer, specialist în teoria deciziilor economice (întemeietor de şcoală) şi autor al unor importante cărţi cu profil memorialistic, dedicate crimelor regimului comunist (“Genocidul comunist în România”, în trei volume). D-l Gheorghe Boldur-Lăţescu este fiul colonelului de cavalerie, Ioan Boldur-Lăţescu şi al Marinei Stroici, descendenta marelui cărturar Luca Stroici, membru al Dietei poloneze, rudă apropiată a Movileştilor şi traducătorul în limba română a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru (traducerea lui este foarte aproape de forma în care se rosteşte rugăciunea la ora actuală)132 .
Multe alte personalităţi de prim rang au ascendenţă Costache. Printre acestea, Grigore Gafencu (mama sa, Raluca Costachi, era o Costache atât după mamă, din ramura Pătrăşcan, cât şi după tată, din ramura Talpan)133 şi Nicolae Iorga (înrudit cu neamul Costăcheştilor prin bunicul său matern, un Arghiropol)134 . Un fapt inedit este, conform mărturiilor de familie, acela că, prin intermediul rudeniei cu Simeon Movilă, Costăcheştii se înrudesc cu familii nobiliare poloneze şi, de departe, cu familia de Bourbon şi cu toate marile familii domnitoare ale Europei135 .
Stema familiei Costache, întocmită conform tradiţiei de familie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea136 , arată astfel: un scut spintecat137 , pe care se află, în partea superioară, pe fondul smaltului jumătate roşu, jumătate azur, un vultur căruia nu i se văd ghearele şi care are, deasupra capului, o coroană. În partea inferioară, pe fondul smaltului de aur, se găseşte o mână cuirasată, ţinând în pumn o ramură verde, o spadă şi o cruce. Deasupra scutului se află o coroană contală, totul fiind acoperit de o mantie princiară138 .
Preocupat fiind de istoria familiei Boldur-Costache, am cules informaţii din diferite surse. În timp, am simţit nevoia unei reorganizări a datelor şi a unei comparaţii între diferitele unghiuri de receptare. Astfel, lucrarea încearcă să atragă atenţia asupra unor elemente prea puţin folosite, până acum, în aria demersului istoriografic.
Studiul genealogic, oricât de pasionant, nu poate avea finalitate în sine. El este cu adevărat roditor doar atunci când contribuie în mod semnificativ la îmbogăţirea cunoaşterii istorice. Filiaţiile şi înrudirile pot rezolva multe necunoscute şi pot clarifica multe dintre abordările istoriografice insuficient fundamentate. Finalitatea ideală a spiţelor genealogice este realizarea unui portret cât mai puţin trunchiat al societăţii din epoca la care ele fac referire. Genealogia are şansa şi datoria de a îmbina viziunea sincronică, cu cea diacronică. Lucrarea de faţă se doreşte o încercare în acest sens.
Am urmărit rădăcinile şi traseul istoric al uneia dintre cele mai interesante familii ale boierimii moldovene, la studiul căreia îmi propun să revin. Probleme precum continuitatea dintre Boldureşti şi Costăcheşti vor provoca şi în continuare vii polemici în rândul specialiştilor. Alte elemente, precum rolul jucat de Lupu Costache în 1711, merită o mult mai concentrată atenţie. Ceea ce se desprinde cu deosebită claritate este rolul esenţial pe care marile familii boiereşti, prin personalităţile lor de marcă, l-au avut în istoria Moldovei şi a Munteniei. Studiul aprofundat şi imparţial al istoriei lor, în cadrul căruia genealogia poate avea un aport de primă importanţă, va avea ca efect tocmai acea mult căutată facilitare a realizării unui portret cât mai fidel al epocii şi societăţii în care elitele boiereşti deţineau rolul conducător şi, în plus, va înlesni înţelegerea structurilor şi factorilor determinanţi ai regimului boieresc de la noi.

NOTE:
1 Ştefan D. Grecianu, Eraldica Română – Actele Armerielor Oficiale, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucuresci, 1900, p. LXXIX.
2 Constantin C. Giurescu susţine, în Contribuţiuni la Studiul marilor dregătorii în secolele XIV şi XV (Vălenii-de-Munte, Aşezământul de Tipografie şi Legătorie de cărţi “Datina Romănească”, 1926, pp. 27-29), că momentul de apariţie a dregătoriilor este contemporan apariţiei statelor româneşti, şi nu ulterior. Punctele de vedere pe care le combate sunt cele ale lui A. D. Xenopol (“Pe când nobleţa şi voevodul datează din timpurile vechi, de la primele constituiri ale vieţii de Stat la Români, dregătoriile au o origine mult mai nouă, anume ele se înfiinţează destul de târziu după întemeierea Principatelor”- citat de la p. 28) şi Nicolae Iorga.
3 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 55-58.
4 Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, pp. 5-11 (Actualitatea genealogiei, în I. Generalităţi despre studiile genealogice).
5 Ştefan D. Grecianu, op. cit., p. LXX.
6 Vezi Ion Neculce, O samă de cuvinte, din Texte alese din Letopiseţul Moldovei, Editura pentru Literatură şi Artă, 1950, legenda de înnobilare a familiei Purice-Movilă, p. 43.
7 Octav-George Lecca, Familiile Boereşti Române, istoric şi genealogie (după isvoare autentice), Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, MDCCCXCIX, p. 299.
8 Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei, amintiri şi note contimporane, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1892, p. 21.
9 Ibidem, p. 123.
10 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 62 (în articolul Grigore Gafencu-Date genealogice).
11 Octav-George Lecca, op. cit., p. 292.
12 Ibidem
13 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 84.
14 Vezi şi Dumbrava roşie, de Vasile Alecsandri, în Poezii alese – Legende, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 164.
15 Apud Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, pp. 83-84.
16 Ibidem, p. 84.
17 V. Alecsandri, op. cit., pp. 176-179: <> / <> / Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste, / S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând: / <> şi grabnic plecat-au alergând. /…/ Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbândă, / Ţinând în frâu avântul românilor semeţi, / Le strigă: <> /…/ Deodată prin oştime o veste au trecut: / <>.
18 Octav-George Lecca, op. cit., p. 292.
19 Ibidem, pp. 292-293. Acest preot Ioan (Ion) este considerat de Ion T. Sion primul ascendent sigur al Costăcheştilor (în Costăcheştii, istorie şi genealogie II, în Arhiva genealogică, Anul V / X, Nr. 1-2/ 1998, Editura Academiei Române, p. 252). Preotul Ioan este prima dată menţionat într-un zapis de vânzare (Aniţa, fiica Albului, nepoata preotului, îi vinde o moşie verişoarei sale, Tudosica Jora, născută Costache), posterior morţii sale, la 4 martie 1665. Ioan era, se pare, răzeş originar din Umbrăreştii Tecuciului (p. 253) şi nicidecum fiul lui Andruşco Boldur.
20 Paharnicul Constantin Sion, op. cit., p. 21.
21 Octav-George Lecca, op. cit., p. 293.
22 Ion T. Sion, loc. cit., pp. 256-270.
23 Printre aceştia, Ştefan S. Gorovei şi Ion T. Sion.
24 Informaţii obţinute prin bunăvoinţa domnului prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu, descendent direct din Gavriliţă şi Lupu Costachi. Adeptul tradiţiei este şi colonelul Ilie Culişniuc Olaru, un pasionat cercetător al Costăcheştilor.
25 Spiţă considerată de Ion T. Sion, în studiul citat, drept o exagerare a lui Iordache Mălinescu, din 1842, spre slăvirea Mitropolitului Veniamin Kostaki (opinie în linia lui Gheorghe Ghibănescu) – p. 252.
26 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 62 (vezi şi variantele diferite ale unor N. Stoicescu, Ştefan S. Gorovei, F. Bartsch, Elena Diaconu-Monu).
27 Octav-George Lecca, op. cit., p. 293.
28 C. A. Stoide, Izvodul Costăchesc, extras din culegerea Studii şi articole de istorie, vol. VI, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 12.
29 Ibidem.
30 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace… din Opere alese, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 198.
31 Ibidem, p. 207.
32 C. A. Stoide, op. cit., p. 10.
33 Ibidem.
34 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III, Iaşi, 1912, pp. 115-121.
35 C.A. Stoide, op. cit., p. 10.
36 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura pentru Literatură, 1963, p. 58.
37 Ion Neculce, op. cit, p. 66.
38 Lucru contrazis de porţiunea favorabilă Costăcheştilor, din Letopiseţul lui Nicolae Costin.
39 C. A. Stoide, op. cit., p. 11.
40 Ibidem.
41 Ion Neculce, op. cit., p. 82.
42 C. A. Stoide, op. cit., p. 12.
43 Ion Neculce, op. cit., p. 91.
44 Ibidem, p. 95.
45 Apud Ion Neculce, op. cit., p. 95.
46 Ibidem, p. 96.

47 Ibidem, p. 98.
48 Ibidem, p. 102.
49 C. A. Stoide, op. cit., p. 13.
50 Ion Neculce, op. cit., p. 108.
51 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 62.
52 Ion Neculce, op. cit., p. 109.
53 Ibidem.
54 Octav-George Lecca, op. cit., p. 293.
55 De aceea, poate, există o lacună în ceea ce-l priveşte în aşa-zisul Izvod Costăchesc (vezi C. A. Stoide, op. cit., p. 41).
56 Ion Neculce, op. cit., pp. 118-121.
57 Ibidem, pp. 130-131.
58 Ibidem, p. 145.
59 Ibidem, p. 168.
60 Ibidem, p. 174.
61 Ibidem, p. 178.
62 Octav-George Lecca, op. cit., p. 293.
63 Ibidem.
64 C. A. Stoide, op. cit., p. 13.
65 Ibidem.
66 Ibidem, p. 40.
67 Ion Neculce, op. cit., p. 128.
68 Ibidem, p. 129.
69 C. A. Stoide, op. cit., p. 13.
70 Ion Neculce, op. cit., p. 159.
71 Ibidem, p. 185.
72 Ibidem, p. 191.
73 Ibidem, p. 195.
74 C. A. Stoide, op. cit., p. 13.
75 Ion Neculce, op. cit., p. 200.
76 Ibidem, p. 223.
77 Vezi şi Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
78 Ion Neculce, op. cit., p. 243.
79 Ibidem, p. 254.
80 C. A. Stoide, op. cit., p. 15.
81 Pah. C. Sion, op. cit., p. 22. Este, totuşi, greu de crezut că, în 1711, Lupul Costache ar fi fost încercat de nişte sentimente patriotice prea puţin cristalizate la acea epocă, în care la noi era funcţional încă un sistem diferit de valori, cel al unei societăţi aristocratice.
82 Ibidem, p. 23.
83 Ion Neculce, op. cit., pp. 288-289.
84 Ion Neculce, op. cit., p. 290.
85 C. A. Stoide, op. cit., p. 34.
86 Ion Neculce, op. cit., p. 290.
87 C. A. Stoide, op. cit., p. 34.
88 Ibidem, p. 16.
89 Ion Neculce, op. cit., p. 322.
90 Ibidem, p. 297.
91 Ibidem, p. 307.
92 Ibidem, p. 309.
93 Octav-George Lecca, op. cit., p. 295.
94 C. A. Stoide, op. cit., p. 34.
95 C. A. Stoide, op. cit., pp. 40-43.
96 Ibidem, p. 39.
97 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 62.
98 Octav-George Lecca, op. cit., p. 295.
99 Ibidem, p. 296.
100 Informaţii primite de la d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
101 Octav-George Lecca, op. cit., p. 295.
102 Ibidem, p. 296.
103 Vezi şi Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată.
104 Octav-George Lecca, op. cit., p. 296.
105 Ibidem, p. 298.
106 Ibidem..
107 Ibidem.
108 Ion Neculce, op. cit., p. 200.
109 Ibidem, p. 201.
110 Ibidem, p. 223.
111 Ibidem, p. 291.
112 Ibidem, p. 301.
113 Ibidem, p. 308.
114 Ibidem, pp. 311-312.
115 Ibidem, p. 319.
116 Ibidem, p. 326.
117 Ibidem, p. 330.
118 Ibidem, pp. 339-340.
119 Ibidem, p. 347.
120 Octav-George Lecca, op. cit., p. 297.
121 Ştefan D. Grecianu, op. cit., p. LXXVIII.
122 Apud Ion Neculce, op. cit., pp. 368-369.
123 Octav-George Lecca, op. cit., p. 298.
124 Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1990, p. 258.
125 Pah. C. Sion, op. cit., p. 23.
126 Apud Octav-George Lecca, op. cit., p. 298.
127 Ibidem. În Indicatorul alfabetic al localităţilor din R.P.R., Bucureşti, 1956, este citat satul Lăţeşti, din comuna Schiveni, raionul Murgeni, regiunea Iaşi.

128 Informaţii oferite de către d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
129 Informaţii oferite de către d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
130 Colonel (r) Ilie Culişniuc, Hatmanul Iordache Costache Lăţescu, în Revista de istorie militară.
131 Informaţii obţinute de la doamna Profira Stoicescu.
132 Date obţinute de la d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
133 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., pp. 61-63.
134 Ibidem, pp. 84-85.
135 Informaţii primite de la d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
136 Informaţii primite de la d-l Gh. Boldur-Lăţescu.
137 Vezi Ştefan D. Grecianu, op. cit., p. 191.
138 Octav-George Lecca, op. cit., p. 299.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s