Aspecte politico-militare ale prezenţei romane la Dunărea de Jos în secolul II p. Chr.

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Costin CROITORU
Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi

Prima încercare la care a fost supusă administraţia romană, după întemeierea provinciei Dacia, s-a produs la sfârşitul domniei împăratului Traianus. Favorizat de conjunctura politico-militară, atacul sarmaţilor a declanşat o adevărată criză a Imperiului, periclitând stăpânirea romană pe un front larg, de la Dunărea Mijlocie până la gurile fluviului.
Deşi cu privire la tematica adusă acum în discuţie s-au înregistrat numeroase contribuţii în literatura de specialitate, până în prezent nu au fost explicitate coerent măsurile concrete care au pus capăt crizei din 117/118. Întrucât această argumentaţie lipseşte din istoriografia problematicii în cauză, deşi sunt atestate efectele amintitei perioade de criză, s-a considerat că, la momentul cronologic menţionat, ,,inamicii…sunt pacificaţi…de la distanţă, suspect de uşor şi fără a se folosi forţa”1 , ajungându-se până la a se pune la îndoială existenţa unui atac roxolan2 . Cert este că, după moartea cuceritorului Daciei, Hadrianus vine la Dunărea de Jos3 , unde în urma unor negocieri, purtate poate cu P. Aelius Rasparaganus – rex Roxolanorum (CIL V 32 = ILS 852) –, cedează sarmaţilor Câmpia Română. De considerentele tactice care au dus la această cesiune teritorială ne vom ocupa în cele ce urmează.
Retragerea administraţiei imperiale din Muntenia şi sudul Moldovei este urmarea firească a unei restitutio. Un rex datus, învestit în urma unui acord prealabil, veghea la menţinerea liniştii supuşilor şi asigura pacea la frontiera romană, preluând şocul presiunilor din est4 . Prevederile tratatului de amicitia sunt cele obişnuite în astfel de cazuri. Prima clauză care marchează momentul iniţial al relaţiei de amicitia este appellatio regis, adică proclamarea regelui barbar sub titulatura de rex amicus populi Romani5 . În schimbul unor stipendii (Vita Hadriani, 6, 6), sarmaţii se obligă să asigure securitatea frontierelor şi să nu întreprindă incursiuni în Imperiu. În acelaşi timp, pentru a-i cointeresa la apărarea zonei, le este cedat teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţii de Curbură, adică Muntenia, de la limes-ul scyticus până la limes-ul transalutanus. Întrucât în privinţa stabilirii traseului exact şi a cronologiei limes-ului transalutanus lucrurile nu sunt tocmai clare, vom încerca să facem câteva precizări în acest sens. Această fortificaţie liniară romană face parte din ceea ce, în literatura de specialitate, a intrat sub denumirea de limes valachicus sau limes cisalutanus6 , iar mai târziu a fost numit convenţional limes transalutanus7 , adică un veritabil sistem defensiv format din mai multe castre, dintre care 4 duble. Pornind de la Dunăre, acestea sunt: Flămânda, Putinei, Băneasa (dublu), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca–Crâmpoaia, Urluieni (dublu), Fâlfani–Izbăşeşti, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni, Câmpulung–Jidova (dublu) şi Rucăr. Între castrele amintite, este atestată prezenţa a numeroase turnuri de supraveghere şi semnalizare8 precum şi a unui drum de legătură9 . Întregul sistem defensiv este protejat dinspre răsărit cu un val de pământ, începând din faţa castrului de la Flămânda, de lângă Turnu Măgurele, pe o lungime de 235 km, la o distanţă de circa 10-50 km de Olt10 . Capătul nordic al valului transalutan a fost identificat de Pamfil Polonic11 şi ulterior de către Dumitru Tudor12 şi Marin Bădescu13 la Rucăr. Ioana Bogdan-Cătăniciu14 , cu prilejul unei periegheze întreprinse în anul 1972, pune la îndoială existenţa vallum-ului la nord de lunca Argeşului: ,,ceea ce trecea drept vallum transalutan, în nord-est pe lângă punctul Măilătoaia, era o alunecare de teren obişnuită în zona de munte, de dată recentă, căci resturile de lemn prinse sub straturile alunecate abia intraseră în putrefacţie”. Cu alt prilej , aceeaşi cercetătoare nota: ,,la Rucăr am avut posibilitatea să cercetăm toate denivelările de teren şi este sigur că sunt alunecări…socotim ca atare că informaţia este o interpretare greşită a microreliefului”15. Însă, dacă o alunecare de teren, de dată recentă, l-ar fi indus în eroare pe D. Tudor, ceea ce a identificat în zonă P. Polonic nu putea fi altceva decât vallum-ul transalutanus. Cum nu avem nici un motiv să ne îndoim de observaţiile de atâtea ori confirmate ale acestuia din urmă, şi în plus nici logică n-ar fi fost ridicarea valului doar până în lunca Argeşului, întrucât ar fi fost lesne de depăşit, considerăm, în actualul stadiu al cercetărilor, că este mult mai plauzibilă ipoteza conform căreia capătul nordic al vallum-ului transalutanus s-ar afla la Rucăr, cu atât mai mult cu cât, în timpul scurs între cercetările menţionate, urmele valului ar fi putut dispărea.
Specific acestui val, pe lângă direcţia sa transversală faţă de Dunăre, este şi modul de construcţie. Sondajele efectuate16 au determinat faptul că în interior valul avea un nucleu de pământ calcinat, cu urme de pari şi nuiele. Existenţa acestui zid-palisadă, lat de 2–2,50 m, format din lemn şi pământ bătut, se pare că se suprapune unei faze de distrugere a valului. Deci, trebuie să avem în vedere existenţa în două momente diferite ale unui vallum17 . Că întreg sistemul defensiv a avut cel puţin două faze distincte de utilizare, o probează deopotrivă ridicarea la Băneasa, Urluieni, Săpata şi Jidova a unor noi castre, mai mari, – a căror funcţionare simultană cu cele de pământ nu poate fi justificată – şi refacerea unor turnuri, anterior arse18 . Această concluzie este deosebit de importantă pentru stabilirea cronologiei limes-ului, până în momentul de faţă foarte discutată în istoriografia problematicii.
Conform celei mai vehiculate opinii, vallum-ul transalutanus, împreună cu întreg sistemul defensiv din spatele său, ar fi fost construit la începutul secolului III, în timpul domniei lui Septimius Severus (193-211) şi ar fi sfârşit în 245-247, fiind distrus de carpi19 . Alte ipoteze plasează existenţa limes-ului în perioada lui Hadrianus (117-138) –Antoninus Pius (138-161)20 ori Caracalla (211-217) –Philippus Arabus (244-249)21 .
Deşi divergente, după cum se poate observa, toate ipotezele enumerate limitează durata de funcţionare a limes-ului transalutanus la aproximativ trei decenii. Spre aceeaşi concluzie ar conduce şi lipsa între Olt şi vallum a unor aşezări rurale sau a obişnuitelor canabae din preajma castrelor22 deşi nu se exclude posibilitatea ca acest spaţiu liber să fie rezultatul creării unei terra deserta23 .
Un element hotărâtor pentru datarea limes-ului era socotit de către D. Tudor24 raportul dintre vallum-ul transalutanus şi ,,Brazda lui Novac” de sud25 şi respectiv ,,Brazda lui Novac” de nord26 . Totuşi, cercetările ulterioare27 au relevat în mod convingător faptul că intersectarea acestor valla este pur teoretică, în teren raportul dintre ele neputându-se stabili cu precizie. Materialul arheologic recoltat este şi el nesemnificativ: mici fragmente ceramice a căror cronologie nu poate fi restrânsă elocvent pentru datarea liniei transalutane, un fragment de ulcior şi o fibulă descoperite chiar pe val, ambele datate în primele decenii ale secolului II p. Chr.28, cele două piese constituind un terminus post quem al ridicării valului. Monedele descoperite în perimetrul castrelor merg de la Traianus29 (98-117) la Gordianus III30 (238-244). Acestea din urmă ar reprezenta un terminus ante quem pentru datarea limes-ului transalutanus. Cum între cele două repere avem o distanţă de peste un secol, iar observaţiile din teren par să confirme o durată scurtă de funcţionare a limes-ului transalutanus, de până la trei decenii, nu ne rămâne decât să acceptăm pentru datarea ansamblului defensiv de la est de Olt existenţa a cel puţin două perioade de funcţionare, dintre care una a survenit în mod cert peste un nivel de distrugere anterior. În perioada cuprinsă între domniile lui Traianus şi Gordianus, un prim atac îndreptat spre linia Oltului, care să justifice nivelul de ardere al unor elemente de pe limes-ul transalutanus, este întreprins în anii 117-118 de sarmaţi31 (Vita Hadriani, 5, 2; 6, 6; Cassius Dio, 69, 5, 2). Aceasta ar sugera că bazele sistemului defensiv din dreapta Oltului sunt puse în timpul domniei lui Traianus32 , probabil concomitent cu cele ale limes-ului Alutanus.
Existenţa unui limes dublu de o parte şi de alta a Oltului a fost susţinută de către Tocilescu33 , Kornemann34 , Paribeni35 , Patsch36 , Daicoviciu37 , R. Vulpe38 , Macrea39 şi Baradez40 . În actualul stadiu al cercetărilor, rezultă faptul că este foarte puţin probabilă ipoteza conform căreia împăratul Traianus ar fi dispus ridicarea unei linii duble de fortificaţii de o parte şi de alta a Oltului. Şi ipoteza conform căreia noul sistem defensiv reprezintă o lărgire a zonei de apărare pentru aşezările care se dezvoltaseră pe Olt41 este improbabilă, întrucât nu poate fi susţinută arheologic, şi în plus, în conformitate cu principiile strategice romane, ar fi fost, în acest caz, impunerea unei restricţii de locuire şi nu trecerea la ridicarea unui nou sistem defensiv. Un alt argument împotriva acestei ipoteze este şi lipsa şanţului la valul de pe linia transalutană42 . În absenţa acestuia, rămâne de determinat provenienţa materialului necesar ridicării valului. Cu prilejul secţionării valului la Flămânda43 , în Valea Dunării, s-a constatat prezenţa unor adâncituri în pământul viu, de o parte şi de alta a valului, sub nivelul de la care acesta s-a construit, ele fiind rezultatul adunării pământului pentru ridicarea sa. S-a observat, însă, că această tehnică este mai degrabă specifică construcţiei unui drum, ea fiind oarecum improprie pentru ridicarea unui val cu intenţii defensive44 . Spre această concluzie ar conduce şi tradiţia populară, care, păstrând vie amintirea drumului roman din vestul Munteniei, a denumit valul ,,drumul lui Traianus”45 , precum şi identificarea, deocamdată ipotetică, la capătul nordic al acestui drum, la Rucăr, în apropierea castellum-ului roman, a unei statio46 datată către sfârşitul domniei lui Traianus, ridicată probabil tot de către Cohors II Flavia Bessorum47 . Totuşi, dacă avem în vedere faptul că această construcţie liniară este înlocuită pe anumite porţiuni de obstacole naturale, ripa (cursul râurilor Vedea, Cotmeana) – fără a exclude aici posibilitatea ca urmele acesteia să fi dispărut şi ca urmare a eroziunilor ori schimbării cursului râurilor – este mai greu de probat funcţionalitatea sa ca drum48 . Înclinăm, mai degrabă, să punem originile acestei construcţii în legătură cu noua configuraţie politică a teritoriilor de la Dunărea de Jos din perioada cuceririi Daciei. Este îndeobşte acceptat faptul că, după campaniile dacice, Traianus anexează Muntenia, estul Olteniei şi sudul Moldovei provinciei Moesia Inferior49 . Statutul de intra provinciam al acestor zone presupune existenţa unei delimitări teritoriale clare. În aceste condiţii, ridicarea unei construcţii liniare la răsărit de Olt nu ar avea relevanţă decât pe plan juridic, ea putând astfel marca teritoriul intrat în domeniul de competenţă al guvernatorului provinciei amintite.
Ulterior, în cadrul măsurilor luate de împăratul Hadrianus pentru a pune capăt crizei din 117/11850 şi având în vedere şi prezenţa sarmaţilor în Câmpia Română51 sub un strict control, pare a fi justificată dotarea vallum-ului pentru a funcţiona ca şi element defensiv, la această dată el primind forma pe care o intuia Tocilescu52 . Identificarea în secţiune53 a unui zid-palisadă, lat de 2–2,50 metri, din lemn şi pământ bătut, care a fost integrat vallum-ului după parţiala sa distrugere, şi refacerea unor fortificaţii şi turnuri par să probeze ipoteza conform căreia, după refacerile survenite în urma atacurilor din 117/118, fortificaţiile din stânga Oltului sunt concepute pentru a funcţiona ca un limes54 , cu atât mai mult cu cât este ştiută dispoziţia dată de împăratul Hadrianus de a se ridica palisade din stâlpi şi nuiele, pentru a se marca mai bine graniţele imperiale55 .
Importanta limes-ului transalutanus în cadrul sistemului defensiv roman al viitoarei provincii Dacia Inferior rezidă şi din necesitatea de a se asigura legătura Daciei Superior cu Dunărea şi Moesia Inferior. O cale de comunicaţie, poate cea mai importantă şi mai rapidă, era reprezentată de cursul Oltului. Nevoia de a proteja această arteră dinspre răsărit trebuie să fi reprezentat unul din factorii decisivi care au dus la ridicarea noului sistem defensiv. Această realitate îşi regăseşte ecou până în secolul VI p. Chr., când Iordanes (Getica, 74) scria: ,,iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta”, aluzie de fapt la atacul neamurilor sarmate din vest şi est, îndreptat spre linia defensivă a Oltului.
După răscoala băştinaşilor sau atacul dacilor liberi despre care vorbeşte vag biograful lui Antoninus Pius56 , o nouă etapă de fortificare a limes-ului transalutanus este identificată în timpul împăratului Septimius Severus, care reface unele fortificaţii de pe Olt57 . În ciuda acestei refaceri, sistemul defensiv din dreapta Oltului va fi distrus de carpi în 245-24758 .
Revenind la relaţiile nou stabilite între părţi, se ştie că de vreme ce amicitia era forma acestora, fondul lor, punctul de plecare, era aproape invariabil, deditio, capitularea necondiţionată, care conţinea în sine atât actul dispariţiei cât şi cel al reconstituirii ca subiect de drept a învinsului, prin voinţa discreţionară a Romei59 . Cum la data încheierii tratatului, Hadrianus se afla încă în Moesia Inferior, iar izvoarele scrise nu au înregistrat existenta unei expediţii de pedepsire a barbarilor, singurul motiv plauzibil care i-ar fi determinat pe roxolani să capituleze necondiţionat ar fi fost tăierea legăturilor cu bazele lor din stepele nord-pontice şi a oricăror mijloace de retragere prin închiderea culoarului din sudul Moldovei cu valul dintre Siret şi Prut60 . Sub ameninţarea de a fi încercuiţi şi copleşiţi numeric de către trupele imperiale61 , aceştia vor fi acceptat prevederile tratatului. Totodată, la ridicarea vallum-ului, strategii romani trebuie să fi avut în vedere şi închiderea trecătorilor62 , prin această măsură îngreunându-se accesul roxolanilor în spaţiul intracarpatic. Aceeaşi preocupare de adaptare a particularităţilor şi avantajelor naturale ale reliefului este atestată şi pe sectorul nord-vestic al Daciei Porolissensis, unde trecătorile din masivul Meseşului sunt fortificate pentru a putea împiedica accesul iazigilor spre centrul Transilvaniei63 .
În acest sens trebuie înţeleasă renunţarea lui Hadrianus la Muntenia şi sudul Moldovei, zone deosebit de importante pentru Imperiu, cel puţin din punct de vedere economic, altfel uşor de apărat prin ridicarea unui sistem defensiv pe aliniamentul valului Moldovei inferioare, dar continuat şi dincolo de Siret, până la coroana Carpaţilor. O măsură similară va întreprinde împăratul şi la frontiera vestică, unde a cedat iazigilor zone din Dacia traiană. Planul creării unei zone ,,de intercepţie şi control” în faţa graniţei, care a dus la aceste cesiuni teritoriale, rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra Câmpiei de Vest. Dacă avem în vedere că până la războaiele marcomanice atacurile asupra Daciei au încetat, atunci soluţia aleasă de Hadrianus, replierea şi consolidarea frontierelor, s-a dovedit fiabilă.

NOTE:
1 Coriolan H. Opreanu, Dacia romană şi barbaricum, Timişoara, 1998, p. 53.
2 Constantin C. Petolescu, Dacia la începutul domniei lui Antoninus Pius, Thraco-Dacica, 14, 1-2, 1993, p. 159-162.
3 Dumitru Tudor, Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla, Bucureşti, 1987, p. 26-28.
4 Ioana Bogdan-Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997, p. 139.
5 C. H. Opreanu, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane şi relaţiile lor politico-diplomatice cu Imperiul, Ephemeris Napocensis, IV, 1994, p. 193-220.
6 C. Schuchhardt, Wälle und Chausseen in südlichen und östlichen Dacien, Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Österreich, IX, 1885, p. 228-229.
7 Grigore Tocilescu, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, Bucharest, 1900, p. 119-134.
8 Ibidem, p. 123; D. Tudor, Oltenia romană, ed. a III-a, Bucureşti, 1968, p. 260; I. Bogdan-Cătăniciu, Nouvelles recherches sur le limes du sud-est de la Dacie, în vol. Limes. Akten des XI Internationalen Limeskongresses (Székesfehérvár, 30.VIII–6.IX.1976), Budapesta, 1977, p. 343-344; Cr. M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983, p. 130; Constantin C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista la sfîrşitul Antichităţii, Bucureşti, 2000, p. 198.
9 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 80-81, 89; Constantin C. Petolescu, op. cit.. (n. 8), p. 196.
10 D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 260; idem, Arheologia romană, Bucureşti, 1976, p. 137; Cr. M. Vlădescu, op. cit. (n. 8), p. 130.
11 Vezi Gr. Tocilescu, op. cit. (n. 7), p. 123-124, idem, Fortificaţiile romane, BAR , mss. 10, caiet II, p. 114-115, 126.
12 D. Tudor, Consideraţii asupra unor cercetări arheologice făcute pe limesul transalutanus, SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 93-94, idem, op. cit. (n. 8), p. 263.
13 M. Bădescu, Val, Troian sau drum roman între Argeş-Piteşti şi Rucăr, Argessis. Studii şi comunicări-seria istorie, X, 2001, p. 47-53.
14 I. Bogdan-Cătăniciu, Cu privire la Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, Acta Musei Napocensis, XXI, 1984, p. 128.
15 Idem, op. cit. (n. 4), p. 85.
16 Ibidem, p. 86-106.
17 Ipoteză propusă de M. Cristudor, Limesul transalutanus, Studii şi comunicări. Piteşti, 1972, p. 229-241 şi reluată de I. Bogdan-Cătaniciu, op. cit. (n. 4), p. 89.
18 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 90, 92.
19 Această opinie s-a structurat în urma studierii tezaurului monetar descoperit în castrul de la Săpata de Jos (44 de piese, de la Septimius Severus până la Gordianus III), V. Christescu, Le trésor de monnaies de Săpata-de-Jos et la date du limes romain de la Valachie, Istros, I, 1934, p. 73-80; D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 193-211; J. Baradez, Le Trophée d’Adamclissi témoin de deux politiques et de deux stratégies, Apulum, IX, 1970, p. 520; R. Vulpe, La Valachie et la Basse-Moldavie sous les Romains, în vol. Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, p. 170; Cr. M. Vlădescu, op. cit. (n. 8), p. 130. În lipsa altor dovezi elocvente ,,urmărirea descoperirilor numismatice izolate…poate oferi unele date aproximative”, D. Tudor, op. cit. (n. 12), p. 20, astfel încât tezaurul amintit nu constituie un reper cronologic hotărâtor, el putând fi îngropat şi după părăsirea castrului, C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquité, Bucureşti, 1945, p. 168.
20 R. Paribeni, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dell’imperatore Traiano, II, Messina, 1926, p. 318; C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa, V, 1-2, Viena–Leipzig, 1932-1937, p. 170; I. Ferenczi, Tarsadalom tudományi Sarozat, Universitatea Babes-Bolyai, 1956, I, 1-2, p. 153; M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, p. 109; H. Gaewska, Limes alutanus i transalutanus, Archaeologia, Varşovia, XXI, 1970, p. 71; M. Cristudor, op. cit. (n. 17), p. 230; I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 91.
21 Constantin C. Petolescu, op. cit. (n. 8), p. 207.
22 D. Tudor, op. cit. (n. 12), p. 90; Constantin C. Petolescu, op. cit. (n. 8), p. 204.
23 D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 38; I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 14), p. 135-136.
24 D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 258, 248.
25 Costin Croitoru, Câteva consideraţii cu privire la rolul valurilor de pământ de pe teritoriul Daciei, Argessis. Studii şi comunicări–seria istorie, X, 2001, p. 57.
26 Idem, Câteva consideraţii cu privire la traseul şi cronologia Brazdei lui Novac de nord, Istros, X, 2002, p. 313-324.
27 R. Vulpe, Les Valla de la Valachie, de la Basse Moldavie et du Boudjak, în vol. Actes du IX-e Congrčs International d’Études sur les Frontičres Romaines, Mamaia, 6-13 septembrie 1972, Bucureşti–Koln–Viena, 1974, p. 272; I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 14), p. 136; idem, op. cit. (n. 4), p. 83-85.
28 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 89, n. 9 şi p. 90.
29 Ibidem, p. 99, sestert în stare proastă de conservare, identificat de către Dr. Bucur Mitrea în zona castrului de la Urluieni.
30 V. Christescu, op. cit. (n. 19), p. 73-80; Paul I. Dicu, Aşezarea geto-dacică fortificată şi vestigiile romane de la Budureasca Mică. Castrul roman de la Piteşti. Traseul limesului Transalutanus în sectorul Piteşti, Argessis. Studii şi comunicări-seria istorie, IX, 2000, p. 43-44.
31 Vezi şi Ioan I. Russu, Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, Bucureşti, 1973, p. 47.
32 În timpul domniei lui Traianus este atestată existenţa unor puncte fortificate la Flămânda, Jidova, Voineşti, Rucăr, Râşnov, D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 304; I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 14), p. 131, dublate de cele de la Târgşor, Mălăieşti, Drajna de Sus, datate în aceeaşi perioadă, Gh. Florescu, Problema castrelor romane de la Mălăeşti, Drajna de Sus, Pietroasa, în vol. Omagiu lui Constantin Daicoviciu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 1960, p. 226.
33 Gr. Tocilescu, op. cit. (n. 7), p. 123-124.
34 E. Kornemann, Die neueste Limesforschung, Klio, VII, 1907, p. 105, apud D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 263.
35 R. Paribeni, op. cit. (n. 20), p. 318.
36 C. Patsch, op. cit. (n. 20), p. 170.
37 H. Daicoviciu, op. cit. (n. 19), p. 105
38 R. Vulpe, op. cit. (n. 27), p. 271.
39 M. Macrea, op. cit. (n. 20), p. 223-224.
40 J. Baradez, op. cit. (n. 19), p. 520.
41 E. Fabricius, Limes, Real-Encyclopädie der klassischen Altertumswissenschaft, Berlin, XIII, I, 1926, col. 645.
42 Gr. Tocilescu, op. cit. (n. 7), p. 123, informaţie confirmată de R. Vulpe, op. cit. (n. 27), p. 271; I. Bogdan-Cătăniciu, Castella de la Urluieni, SCIVA, 45, 4, 1994, p. 324-365.
43 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 87.
44 Ipoteză propusă de C. Schuchhardt, op. cit. (n. 6), p. 228-229, şi reluată de V. Christescu, Istoria militară a Daciei Romane, Bucureşti, 1937, p. 124-125 şi P. I. Dicu, op. cit. (p. 30), p. 43, fără însă a produce o nouă argumentaţie şi, ca urmare, neîntemeiată. Recent, ipoteza este admisă şi de M. Bădescu, op.cit. (p. 13), p. 52-53.
45 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 8), p. 89.
46 Ibidem, p. 81.
47 L’Année épigraphique, Paris, 1959, 324, IDR, II, 607.
48 M. Bădescu, op. cit. (n. 13), p. 53, consideră că drumul roman reprezentat de vallum era continuat pe apă acolo unde acesta întîlnea cursul unor rîuri.
49 Constantin C. Petolescu, op. cit. (n. 8), p. 157-162, cu bibliografia problemei.
50 Vezi I. I. Russu, op. cit. (n. 31) şi C. H. Opreanu, op. cit. (n. 5), p. 193-220, cu o amplă prezentare a evenimentelor şi izvoarelor.
51 Mormintele sarmatice din Câmpia Dunării, ca şi din Muntenia, cunoscute până acum, au fost datate, cu o singură excepţie, doar în secolele II-III p. Chr., N. Harţuche, Descoperiri sarmatice din zona Brăilei, Istros, I, 1980, p. 191-251; Gh. Bichir, Date noi cu privire la pătrunderea sarmaţilor în teritoriul geto-dacic, II, SCIVA, 47, 3, 1996, p. 297-312; V. Sîrbu, V. Bârcă, Daci si sarmaţi în zona est-carpatică (sec. I a. Chr. – I p. Chr.), Istros, IX, 1999, p. 89-98. Nu este exclus însă, ca în urma unor reevaluări, unele dintre aceste morminte să poată fi datate şi în secolul I p. Chr., aşa cum ar putea fi în cazul ,,tezaurului de la Buzău”, R. Harhoiu, ,,Tezaurul” de la Buzău-1941, SCIVA, 44, 1, 1993, p. 41-51.
52 Gr. Tocilescu, op. cit. (n. 7), p. 122-124. În reconstituirea propusă de acesta, pe culmea valului se afla o platformă lată de circa 3 metri pe care s-ar fi construit un zid gros de chirpic, turnat între palisade de pari şi nuiele. Pe culmea lui, Tocilescu presupunea existenţa unor creneluri, iar în spate a unui drum de rond. Această reconstituire este în bună măsură probată de cercetările ulterioare, vezi de exemplu I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 8), p. 340 şi urm.
53 I. Bogdan-Cătăniciu, op. cit. (n. 4), p. 88, situaţie identificată în secţiunea practicată în punctul ,,Valea Mocanului” din sudul oraşului Roşiorii de Vede.
54 I. Bogdan-Cătăniciu, Repčre chronologiques pour le limes sud-est de la Dacie, în vol. Studien zu den Militärgrenzen Roms III. Akten des 13 Internationalen Limeskongresses, Aalen 1983, Stuttgart, 1986, p. 463, credea că rolul limes-ului transalutanus era de a marca teritoriul provincial, având deci o funcţie birocratică, iar C. H. Opreanu, op. cit. (n. 1), p. 62, considera că: ,,aşa-numita linie transalutană, numită chiar limes”, nu putea avea nici un rol defensiv. Pare, totuşi, improbabil ca toate măsurile enumerate mai sus să fie întreprinse pentru constituirea unui simplu hotar convenţional. Chiar şi în lipsa fossa-ei, vallum-ul transalutanus, împreună cu fortificaţiile din spatele său şi trupele aferente, constituia un veritabil sistem defensiv.
55 Cf. D. Tudor, op. cit. (n. 3), p. 39.
56 Vita Antonini Pii, V, 4; aceste informaţii, coroborate cu refacerea ce suprapune un nivel de ardere a castrului de la Copăceni (jud. Vîlcea), în anul 140 (CIL, III, 13795 = ILS, 8909, IDR, II, 587), la numai doi ani de la construcţie (CIL, III, 13796 = ILS, 9180, IDR, II, 588), par să ateste faptul că limes-ul transalutanus a fost străpuns în timpul lui Antoninus Pius.
57 D. Tudor, op. cit. (n. 8), p. 38.
58 Cu acest prilej a fost distrus, între altele, şi castrul de la Câmpulung, Constantin C. Petolescu, T. Cioflan, Castrul roman de piatră de la Câmpulung (Pescăreasa, jud. Argeş). Cercetările din anii 1978-1989, Argessis. Studii şi comunicări–seria istorie, 7, 1995, p. 17-29.
59 V. Lica, Relaţiile Imperiului cu dacii în timpul flavienilor, Ephemeris Napocensis, VI, 1996, p. 118.
60 Cunoscută şi sub denumirea de ,,valul lui Athanaric”, această fortificaţie liniară, în ciuda faptului că respectă toate elementele de strategie romană, a fost atribuită unor neamuri barbare datorit faptului că are şanţul îndreptat înspre Sud; vezi în acest sens M. Brudiu, Cercetări arheologice din zona valului lui Athanaric, Danubius, VIII-IX, 1979, p. 151-164; I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 53-59, cu bibliografia problemei.
61 Probabil că la această operaţiune a participat şi o parte a populaţiei locale, aflată în plin proces al romanizării, aşa cum o demonstrează atestarea unor măsuri active de recrutare locală pe teritoriul Daciei în timpul împăratului Hadrianus, D. Tudor, Comandamente romane de la Praetorium în Dacia, în SCIVA, 32, 1, 1981, passim. De asemenea, nu avem dovezi care să ateste că populaţia autohtonă dacică din provincie ar fi profitat de atacul sarmatic, răsculându-se, aşa cum credea D. Tudor, în Istoria Românilor, Bucureşti, 1960, p. 430.
62 Această ipoteză a fost dezvoltată la sugestia d-lui Valeriu Sîrbu, căruia îi mulţumim si pe această cale pentru sprijinul constant acordat pe parcursul documentării necesare studiului de faţă.
63 Vezi C. H. Opreanu, op. cit. (n. 1), p. 61.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: