Alteritatea evreului în stereotipurile şi clişeele româneşti post-comuniste

Revista ERASMUS, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Rãzvan SIMON
Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

În ceea ce priveşte stereotipurile şi clişeele etnoculturale, un loc aparte îl ocupă studiile istorice despre alteritate. Acestea au devenit în ultimii ani mai numeroase, abordând motive şi problematici având un caracter metodologic (v. Luminiţa Iacob, Andrei Pippidi), studii de caz (v. Laurenţiu Vlad, Sorin Mitu), încercându-se chiar evaluări de natură istoriografică (v. Alexandru Zub). Prin aceste încercări cercetările de imagologie şi studierea imaginarului social au depăşit de mult faza tatonărilor de natură programatică şi metodologică, realizându-se analize complexe ale diferitelor fenomene.1
Demersul nostru are în vedere surprinderea persistenţei în societatea românească postcomunistă a unor stereotipuri şi clişee cu referire la evrei, în condiţiile în care aceştia aproape nu mai reprezintă un grup etnic distinct în România, numărul lor fiind foarte scăzut.
Astfel, evreii, datorită situaţiei lor speciale, au reprezentat pentru lumea creştină, vreme de secole chiar, o formă concentrată şi totodată complexă a alterităţii.2 Ei au fost definiţi mai întâi ca o alteritate religioasă care a luat, în unele interpretări, chipul duşmanului.3 Acest evreu, constituit ideologic pentru a deveni imaginea “duşmanului”, este de fapt un “evreu mitic”, “imaginar”.4 Diferenţele fundamentale pe care le impunea monoteismul iudaic în comparaţie cu majoritatea credinţelor politeiste i-a diferenţiat încă din antichitate pe evrei de celelalte popoare ale lumii.5 Şi pe plan economic situaţia lor a devenit mai apoi specială, particularităţile apărute având ca şi consecinţă directă unele reglementări juridice, de fapt o serie de interdicţii menite să limiteze rolul tot mai important pe care evreii tindeau să-l aibă în societatea europeană. Datorită acestor factori, imaginile despre evrei au luat deseori forme diferite, ceea ce a dus la interpretări diferite ale realităţii lor. 6
Fiindcă realitatea celuilalt este întotdeauna bogată, variată şi contradictorie, ea este eliberată de ceea ce este necaracteristic sau accidental, intervenind aici reperele culturale şi prejudecăţile celui care construieşte imaginea.7 Stereotipul, folosit cu precădere în cadrul relaţiilor interetnice, reprezintă un mijloc oarecum comod de a atribui în mod global anumite calităţi şi defecte celorlalte etnii. Astfel elaborarea stereotipului se face considerând celelalte etnii drept grupuri omogene, fără individualităţi. 8
Stereotipurile şi clişeele antisemite, care ne interesează în demersul nostru, sunt de cele mai multe ori o formă de descărcare a problemelor unei epoci asupra unei etnii 9 , situaţie întâmplată în special în secolul al XIX-lea –când evreii încep să primească drepturi civile în Europa –dar care este destul de prezentă şi în societatea românească post-comunistă, asupra căreia se va opri analiza noastră în cele ce urmează.
Societatea românească de după 1989 nu a scăpat nici ea de atracţia exercitată de nenumăratele mituri antisemite. Atitudinile antisemite, aflate în strânsă legătură cu tot acest peisaj imaginar, care de fapt le generează de cele mai multe ori, au o veche tradiţie pe meleagurile noastre, primele măsuri juridice antisemite fiind adoptate în secolul al XVI-lea în Principatele Române.10 Aceste atitudini au înflorit după Revoluţie, luând forme cu totul diferite de ceea ce a fost antisemitismul perioadei comuniste, care a avut mai mult un caracter de stat. Organizaţiile de extremă dreapta şi de factură legionară s-au înmulţit, promovând imaginea unui evreu conspirator răspunzător de prostul mers al ţării, umplând peisajul stradal cu tot felul de afişe care arătau românilor “pericolul care îi paşte”. Discursul antisemit al unor politicieni a suferit, la rândul său, unele modificări, fiind “adus la zi” cu ultimele teorii care circulă în lume. Totul petrecându-se însă pe un fond de înrăutăţire a condiţiilor de trai, favorabil culpabilizărilor de tot felul şi a reînvierii unor idei de mult uitate. Aceste manifestări antisemite sunt atât de numeroase şi de complexe încât o clasificare a lor este aproape imposibilă. Se constată însă supravieţuirea unor teme ale perioadei medievale şi moderne (infanticidul ritual, imaginea evreului în general, etc.) dar şi apariţia unor teme antisemite noi (negarea Holocaustului, originea kazară a evreilor de azi etc.).
În ce priveşte portretul fizic al evreului actual, în discursul politic al unor lideri de extremă-dreapta (C. V. Tudor) au supravieţuit numeroase clişee mentale, de sorginte populară în special. Cele mai frecvent folosite sunt acelea potrivit cărora evreii sunt roşcaţi, miros a usturoi şi au un chip diavolesc, aceasta venind să demonstreze puternica repulsie pe care de fapt o produce “celălalt” în mintea noastră.11
Un stereotip mental cu puternice tradiţii în cultura europeană care a supravieţuit şi azi este cel al evreului negustor, deşi s-a demonstrat faptul că unele confrerii italiene, precum cele ale caorsinilor şi longobarzilor, au jucat în Evul Mediu un rol cu mult mai important decât cămătarii evrei.12 Acest stereotip medieval l-a făcut pe criticul literar I. Rotaru să afirme că până şi scriitorii evrei aparţinând literaturii române scriu negustoreşte, toată această afirmaţie gratuită menită să minimalizeze rolul evreilor în cultura română fiind făcută datorită faptului că prin tradiţie, ei sunt negustori.13
Majorităţii adversarilor politici li s-a atribuit o origine evreiască, iar când această origine nu a putut fi demonstrată ei au fost catalogaţi ca fiind masoni14 , prin acest procedeu încercându-se discreditarea adversarilor politici sau de idei politice, nu numai în România, ci şi în afară.15 Putem remarca aici prezenţa unei idei a timpurilor moderne, care asimila pe evrei masonilor, de unde şi tema conspiraţiei iudeo-masonice, atât de des invocată de către C.V. Tudor. Acest mit al conspiraţiei este atât de înrădăcinat în conştiinţa antisemită, încât s-a afirmat că În România funcţionează cea mai puternică filieră a unei Secte Francmasonice Satanice, cu oameni infiltraţi în toate structurile de vârf ale statului …şi care are în posturile cele mai importante numai evrei.16 Întâlnim aici imaginea evreului omnipotent, care domină lumea, idee izvorâtă tocmai din faptul că evreul a fost mereu reprezentat ca “celălalt”, “diferitul”, “necunoscutul”, fapt ce părea să dea substanţă ideii de “societate secretă”.17 Astfel de clişee sunt folosite în scopuri electorale în majoritatea dintre cazuri, dar îngrijorătoare rămâne supravieţuirea lor în imaginarul colectiv, puternica lor rezistenţă la erodare.18
Şi fiindcă ne-am referit la discursul conspiraţionist, aflat în strânsă legătură cu cel politic, trebuie să amintim o imagine aparte, prezentă cândva în folclor dar reactualizată acum cu “argumente savante”, pe care imaginarul conspiraţionist o promovează cu insistenţă. Este tocmai imaginea unor evrei sanguinari, care sunt îndemnaţi de legea lor (Talmudul în special) să ucidă. Demonizarea evreilor şi faptul că ei sunt văzuţi ca un “popor deicid” ar justifica pentru mulţi existenţa unui anume rasism evreiesc, unii vorbind chiar de un “nazism evreiesc” (v. Radu Theodoru, Nazismul sionist), idee de avangardă pentru spaţiul românesc.19 Desigur imaginarul conspiraţionist cu referire la evrei este mult mai bogat, toate ideile contribuind însă la clădirea unei imagini demonice, care exprimă de fapt teama omului de “celălalt”.
O situaţie cu totul aparte este cea a mişcărilor neo-legionare, care au promovat la noi unele idei de avangardă precum este cea cu privire la originea kazară a evreilor actuali. Astfel de idei pot fi întâlnite însă şi în discursul lui Corneliu Vadim Tudor, care îi învinuieşte uneori (doar) pe “khazarii” convertiţi la iudaism de ceea ce li se pune în cârcă evreilor biblici, care în opinia sa ar fi buni, diferiţi de aceşti eretici (khazari dar şi evrei ai zilelor noastre).20 Această imagine a falşilor evrei a putut face posibilă ideea potrivit căreia Mişcarea Legionară nu a fost antisemită, cei care erau consideraţi evrei fiind de fapt de origine kazară. Haralambie Culea e de părere că dacă antisemitismul “clasic” –şi asumat –al Vechii Gărzi Legionare era pe “faţă” şi de o duritate expresă, neoantisemitismul performat de liderii acestei “Noi Gărzi” este drapat ipocrit cu o ideatică umanistă şi …filosemită chiar.21 Teoria neo-legionară este simplă şi anume: din poporul turanic de milioane de nomazi (kazarii), trecut la iudaism încă din primul mileniu, se trag askenazimii (care constituie peste 80 % din evreimea lumii)22 iar sefardimii sunt consideraţi de către aceşti pseudo-savanţi ca nefiind propriu-zis evrei, de unde şi nonsensul termenului de antisemitism. La rândul ei, ura de rasă este un nonsens în opinia legionarilor, ea neputând fi justificată şi practicată decât de ateişti, şi în nici un caz de o mişcare creştină cum este Garda de Fier.23 Acest discurs justificativ poate uneori înşela perceperea pericolului dezvoltării acestor mişcări extremiste, fapt observat cu multă claritate în societatea românească.
Cea mai nejustificată imagine a evreului, cu toată “savanta demonstraţie” făcută de un R. Garaudy sau de alţi pseudo-specialişti, este aceea a unei false victime. Negarea Holocaustului, care îşi are punctul de plecare în conflictul istoricilor (Historikerstreit), desfăşurat în Germania Federală la jumătatea anilor ‘8024 , a devenit o temă favorită a multor antisemiţi, făcând carieră în lume. Nici România nu a scăpat de acest curent mondial, editarea unor cărţi pe această temă, atât a autorilor străini cât şi români, trezind însă puternice reacţii din partea evreilor, care nu au mai rămas indiferenţi la necinstirea memoriei celor 6.000.000 de victime ale lagărelor naziste. Totuşi, antisemiţii români şi nu numai, rămân sceptici în ce priveşte dovezile aduse în demonstrarea oribilelor crime ale Reich –ului german, continuând să vadă în evrei nişte profitori ai istoriei, care folosesc de orice mijloace pentru a pune mâna pe puterea mondială, România fiind, le place unora să creadă, ţinta preferată a evreilor, care au controlat mereu şi controlează în continuare statul român în special politic şi economic.25
Pericolul evreiesc despre care se tot vorbeşte în România de azi este însă doar de domeniul imaginarului, dat fiind faptul că populaţia evreiască este aproape inexistentă, cu excepţia câtorva comunităţi cu veche tradiţie, alcătuite în special din persoane în vârstă (peste 60 de ani). Dacă în 1937 numărul evreii din România depăşea 850.000 de suflete, în 1999 numărul lor a scăzut la 9.000.26 Astfel societatea românească post-comunistă promovează un antisemitism în lipsa evreilor, de remarcat fiind însă trecerea de la imaginea evreului român la cea a evreului mondial, aflat în spatele majorităţii conspiraţiilor şi relelor din această lume.
Acest fapt demonstrează încă o dată că stereotipurile antievreieşti au supravieţuit în mentalul colectiv chiar şi după dispariţia fizică a evreilor din spaţiul românesc, Leon Volovici considerând că : Dispariţia evreilor din societate nu a condus la dispariţia antisemitismului ci, mai degrabă, la abstractizarea lui prin accentuarea caracterului mitic al evreului. […] Predispoziţia de a accepta sau reproduce stereotipuri negative este generată de persistenţa lor în tradiţia religioasă şi în folclor, de pătrunderea lor în limbajul cotidian, cât şi de existenţa unor false percepţii colective.27

NOTE:
1 Mihaela Grancea, Stereotipuri etnoculturale în discursul istoriografic, în Provincia, anul II, nr. 3, martie 2001, p. 6
2 Nadia Badrus, Cărturarii saşi despre evrei, în “Altera”, anul IV, nr. 9, Târgu Mureş, 1998, p. 158
3 Ibidem
4 George Voicu, Zeii cei răi : cultura conspiraţiei în România postcomunistă, Iaşi, 2000, p. 14
5 Leon Poliakov, Istoria antisemitismului, vol. I, Bucureşti, 1999 , p. 18
6 N. Badrus, op. cit., p. 158
7 Ibidem, p. 159
8 Ibidem, p. 162
9 Ibidem, p. 164 sq
10 Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, 1998, p. 13
11 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română : studiu de imagologie în context est-central european, Bucureşti, 2001, p. 6
12 L. Poliakov, op. cit., p. 78
13 Apud A. Oişteanu, op. cit, p.140
14 A. Oişteanu, op. cit., p. 142
15 G. Voicu, op. cit., p. 64
16 România Mare, nr. 437, noiembrie 1994. Apud A. Oişteanu, op. cit., p. 292 sq
17 G. Voicu, op. cit., p. 13
18 A. Oişteanu, op. cit., p. 344
19 G. Voicu, op. cit., p. 126 –130
20 Ibidem, p. 77
21 Haralambie Culea, Noua sfidare legionară şi neo-manipularea antisemită, în “Realitatea Evreiască”, anul XLVI, nr. 133-134 (933-934), ianuarie-februarie 2001, p. 13
22 Comandantul Suru. Apud. H. Culea, op. cit, p. 13
23 H. Culea, op. cit., p. 13
24 Benjamin B. Weber, Shades of Revisionism: Holocaust Denial and the Conservative Call to Reinterpret German History, în “History Rewiew”, University of Vermont, vol. 6, 1994
25 G. Voicu, op. cit., p. 79
26 Bernard Wasserstein, Dispariţia diasporei: evreii din Europa începând cu 1945, Iaşi, 2000, p. 6
27 Leon Volovici. Apud A. Oişteanu, op. cit., p. 154

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: