Societatea românească şi principele străin Carol I. De la „tiran” la „salvator” (11 februarie – 10 mai 1866)

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Aurora ORZAN
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Pe fundalul evenimentelor desfăşurate în prima jumătate a anului 1866, studiul de faţă analizează reacţia opiniei publice româneşti faţă de apariţia principelui străin Carol I pe scena politică românească. Când vorbim de societatea românească de secol XIX şi reacţia ei faţă de un eveniment sau o idee politică suntem conştienţi că nu putem surprinde acest lucru pe întreg ansamblul social, majoritatea societăţii fără cultură politică neputându-şi crea o opinie. Astfel, câmpul de activitate se restrânge la un număr limitat de indivizi care pot formula o opinie politică, restul – mulţimea este folosită ca masă de manevră.
Folosind ca surse principale presa vremii, discursurile parlamentare, memoriile, corespondenţa, lucrări de propagandă, am încercat să urmărim tranziţia pe care societatea românească urmează să o facă de la ultimul domn pământean Al. I. Cuza, ce devenise dispreţuit de toată lumea, la un principe de prim rang din Occident. În acest cadru (11 februarie – 10 mai 1866) doreşte să surprindă acceptarea acestei realităţi de toată clasă politică şi metodele de propagandă întrebuinţate de grupul politic care a decis aducerea principelui străin în România, încercarea de influenţare şi impunerea dorinţei sale în faţa opiniei publice.
Trecerea rapidă de la o formă de guvernământ la alta, acomodarea la o nouă realitate nu era uşor de realizat. Guvernanţii urmăreau să focalizeze atenţia opiniei publice spre un nou conducător care să poată duce România spre un viitor strălucit (principele străin), după experienţa „neplăcută” a domniei lui Al. I. Cuza. Intervalul primelor luni ale anului 1866 este caracterizat de un mediu bulversat de tensiuni, intrigi, diversitatea opiniilor politice (ambiţii personale de întronare, domnie străină, principe latin). Guvernul, folosind mijloace propagandistice, încearcă să manipuleze opinia publică pentru a-şi atinge scopurile.
Relatările de epocă remarcă faptul că mulţimea Bucureştiului şi oficialităţile au sărbătorit cu mult entuziasm şi bucurie „divina exploziune din 11 Februarie” după cum o cataloga ziarul „Românul”1 . Ziarele, chiar şi cele ce fuseseră partizanele lui Cuza cât timp domnise creează o atmosferă de bucurie generală cum face de exemplu „Trompeta Carpaţilor” care găseşte justificată acţiunea de la 11 Februarie şi are o atitudine binevoitoare faţă de noile cercuri politice în frunte cu prim-ministrul Ion Ghica.
După ce entuziasmul zilei de 11 Februarie a trecut şi guvernul a anunţat în pripă proclamarea contelui Filip de Flandra ca domnitor al României, situaţia devine destul de confuză. În plan intern răsturnarea lui Al. I. Cuza redeştepta poftele şi ambiţiile pretendenţilor la domnie dar primejdia cea mai mare se contura din atitudinea puterilor garante care puneau în joc însuşi principiul unirii Principatelor.
În cabinetul Ion Ghica nu domnea nici pe departe armonie şi cooperare. Când s-a ştiut că Filip de Flandra nu a acceptat rivalităţile s-au accentuat. Facţiuni conduse de C. A. Rosetti, Dimitrie Ghica şi Ion Ghica au început să acţioneze deschis.
Atmosfera era destul de tensionată pentru că vacanţa tronului şi nematerializarea unui candidat viabil oferea ocazia diverselor beizadele la idealuri de măreţie. Astfel circulau tot felul de zvonuri cu candidaţii la tron (indiferent dacă aparţineau curentului pro sau contra domn străin). În cabinet existau disensiuni şi neîncredere. După refuzul neoficial al contelui de Flandra, zvonurile au început să circule cu privire la faptul că primul-ministru Ion Ghica dorea pentru el tronul. Dar zvonuri despre diferite combinaţii politice şi intrigi circulau nu numai pe seama primului-ministru ci vizau şi alţi membrii ai guvernului în condiţiile în care aceştia se presupunea că era adepţii ideii principelui străin şi mai mult trebuiau să concretizeze acest principiu politic.
Această stare de lucruri persistă dar nu cu aceeaşi intensitate chiar şi când problemele încep să se rezolve- reprezentanţii guvernului după tatonări în cercurile de la Paris şi Londra găsesc candidatul pentru tronul României în persoana principelui german Carol de Hohenzollern.
Însă în interior lucrurile nu se derulau aşa de bine. În Moldova spectrul neplăcut al separării se ridicase într-un moment crucial-3 aprilie 1866 chiar în momentul începerii plebiscitul.
Relatările vremii subliniază faptul că mişcarea a avut un caracter izolat la care populaţia, majoritatea susţinătoare a principiului unirii, nu a participat. Mişcarea a fost combătută şi de moldoveni. Clubul Naţional, constituit pentru a susţine unirea şi principele străin al cărui preşedinte era Vasile Pogor, a sprijinit apariţia ziarului „Vocea Naţională” ce avea ca scop „a servi de organ acelor cetăţeni din Iaşi care în mijlocul separatiştilor au susţinut cu curaj tradiţiile noastre naţionale.
După ce a rezolvat problema separării, guvernul îşi focalizează atenţia spre desfăşurarea plebiscitului fără alte perturbări.
Plebiscitul a fost proiectat pentru a demonstra atât Marilor Puteri, cât şi principelui Carol de Hohenzollern că guvernul român era hotărât să acţioneze pentru instaurarea unui domn străin pe tronul României, iar în plan secund să stopeze intrigile şi uneltirile interne. Plebiscitul reprezenta un act de legitimare a principelui în faţa Europei pe de o parte, iar pe de altă parte legitima guvernul provizoriu ca instrument al voinţei naţionale.
Plebiscitul proiectat să se desfăşoare între 2/14 –8/20 aprilie începe cu o proclamaţie către popor a guvernului provizoriu care anunţa candidatura principelui Carol de Hohenzollern. Ne-am propus să analizăm acest manifest electoral prin care să surprindem metodele de manipulare a maselor, formulele de adresare folosite de autorităţi, precum şi efectele pe care trebuia să le preconizeze. 2/14 aprilie este prima zi de desfăşurare a plebiscitului şi prin această proclamaţie Consiliul de Miniştrii motivează cetăţenii să voteze pentru alegerea principelui Carol de Hohenzollern ca domn al Principatelor Române.
Proclamaţia este alcătuită pe două planuri: conştientizarea îndatoririlor cetăţeneşti şi motivarea candidaturii lui Carol de Hohenzollern.
Textul începe prin crearea sentimentului că fiecare cetăţean are o responsabilitate faţă de ţara sa şi această responsabilitate trebuie dovedită acum când fiinţa naţională este pusă în pericol. Această afirmaţie vine pe fondul atitudinii Conferinţei de la Paris ce este împotriva numirii unui domn străin pe tronul Principatelor şi chiar pentru desfacerea unirii.
Urmează o prezentare a principelui Carol bazată pe expunerea originii familiei sale, a legăturilor de rudenie, a calităţilor personale. Legătura de rudenie a lui Carol de Hohenzollern cu Napoleon III este speculată foarte mult de guvern pentru a diminua suspiciunea şi neîncrederea într-un principe german. Deoarece hotărârile Adunărilor ad-hoc enunţau principiul domnului străin cu preferinţa nestipulată însă pentru un domn de viţă latină. Astfel existau mulţi adepţi ai curentului domnului străin dar cu condiţia ca acesta să fie latin şi nu neamţ. Intenţia guvernului a fost de a-l prezenta pe principele german ca principe cu sânge latin şi se pare că această manevră i-a reuşit: „Consiliul de Miniştri de atunci, în proclamarea cu care chema poporul la plebiscit, îl recomandă ca principe latin. Aceasta este o mare culpă politică, pentru că au abuzat de credulitatea poporului. Poporul român a văzut pe pretinsul urmaş al lui Napoleon cel Mare în urmaş exclusiv al lui Frederic cel Mare, pe principele latin al Românilor transformat în principe pur german”2 .
Încheierea se bazează pe principiul responsabilităţii cetăţenilor pentru că votul favorabil va pune capăt stării de nesiguranţă şi intrigilor şi fiinţa naţională va triumfa.
Chiar dacă autorităţile au avut grijă să informeze despre candidatura prinţului Carol de Hohenzollern în urma refuzului contelui Filip de Flandra totuşi la nivelul electoratului exista o stare de confuzie, mai ales în provincie dublată şi de circularea deficitară a informaţiei. Înaintea începerii plebiscitului, lucrurile se petreceau în felul următor într-un oraş provincial: „alaltăieri s-a publicat o proclamaţiune din care rezultă că în locul lui Filip I va fi Carol I care va primi coroana României. Mulţi se întrebau cine este acest Carol însă mai toţi au confidenţa în propunerea ce s-a făcut fiindcă văd momentul apropiindu-se în care va fi dorinţa unui principe realizată”3 . Este un caz fericit pentru că nu conta atât persoana cât aplicarea principiului.
În Iaşi plebiscitul s-a desfăşurat în cea mai mare linişte (după mişcarea separatistă din 3 aprilie ce a zguduit oraşul). Se spune că desfăşurarea alegerilor a fost corectă, fără presiuni din partea guvernului dar nu se poate explica de exemplu faptul că în oraşul Iaşi a existat un total de 958 voturi4 cu toate că după legea electorală în vigoare numărul alegătorilor din Iaşi nu ajungea la 800.5
Despre desfăşurarea plebiscitului în zonele rurale relatările vremii sunt foarte sărace sau lipsesc cu desăvârşire.
Sunt puţine ziare care amintesc de agitaţii ţărăneşti în timpul desfăşurării plebiscitului. Ţăranii vedeau în acţiunile guvernului dorinţa puterii de a-l înlocui pe Cuza care le dăduse pământ cu un domn străin care nu le spunea nimic, din contră reprezenta un potenţial pericol care ar fi putut anula legea rurală. Această idee nu se naşte în rândul ţărănimii care nu era la curent cu activitatea politică şi nici nu reprezenta pentru ei interes ci este propagată de partizani politici care nu împărtăşeau politica guvernului.
Autorităţile nu au acordat o atenţie deosebită acestei probleme, importante erau aparenţele, nu rezultatele votului popular contau, ci scopul pentru care a fost realizat. Guvernul recursese la mase pentru că reprezenta un mijloc de legitimare a principelui Carol de Hohenzollern în faţa Europei.
Au existat contestaţii cu privire la rezultatul plebiscitului. I. Heliade-Rădulescu condamnă nu numai modalitatea de organizare a votului ci şi principiul în sine, cu toate că a subscris pentru principele Carol. H. Rădulescu nu este singurul caz care şi-a schimbat poziţia după ce a votat favorabil principele străin. Şi B. P. Hasdeu se află în aceeaşi categorie cu precizarea că situaţia sa este inversă: a subscris la plebiscit contra alegerii principelui de rasă nelatină dar după evenimentele petrecute la Iaşi îşi modifică votul considerând că interesul salvării Unirii stă în alegerea lui Carol I6 .
Deşi nu poate fi stabilită corectitudinea desfăşurării plebiscitului sau veridicitatea rezultatelor totuşi se poate spune că a exprimat cel puţin opţiunea celui mai activ sector politic al societăţii româneşti.
După ce naţiunea şi corpurile Legiuitoare au acordat votul lor de încredere principelui Carol de Hohenzollern, viitorul domn al României lucrurile păreau că intră în sfârşit în normal.
Dar dorinţa guvernului de a stopa starea de incertitudine şi intrigile prin alegerea directă a prinţului străin Carol de Hohenzollern nu s-a realizat pe deplin.
Până la venirea efectivă a prinţului în România, spiritele au fost agitate de o minoritate ce nu agrea linia politică a guvernului- instalarea unui principe străin. Zvonurile nu au încetat nici după plebiscit. Se vehicula ideea că prinţul Carol nu vine pentru nu există ci este o invenţie a liberalilor roşii ca să inducă în eroare populaţia şi să proclame domn pe Brătianu.
O altă categorie importantă care alimenta spiritele era presa. Cele mai virulente în perioada aceasta erau „Legalitatea” şi „Trompeta Carpaţilor” prin articolele lui I. H. Rădulescu respectiv C. Bolliac ce făceau propagandă împotriva domniei străine şi a principelui german.
Pentru că s-a simţit „prizonierul” naţiunii şi datoria i-a dictat în calitatea sa de reprezentant al poporului să voteze pentru principele străin Carol I, singura redută unde îşi putea exprima propriile convingeri era scrisul. De aceea, Ion H. Rădulescu a publicat o serie de articole în care blama dinastia străină care contravenea tradiţiei şi „principiilor şi aspiraţiilor către care ţinteşte lumea modernă”7 .
C. Bolliac nu este chiar atât de oscilant ca „bătrânul revoluţionar de la 1848” recunoscând că a îmbrăţişat la un moment dat în timpul exilului ideea principelui străin şi anume un Napoleon8 . Bolliac a fost încă de la început împotriva unui principe german, principala aversiune fiind faţă de germanizarea societăţii româneşti. Campania îndreptată împotriva principelui străin culminează cu articolul „Împământenirea principelui de Hohenzollern” în care Bolliac îşi arată indignarea faţă de decizia autorităţilor de a acorda naturalizarea unui străin pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care nu a făcut nimic pentru România. După venirea în România a prinţului de Hohenzollern în „Trompeta Carpaţilor” nu va mai exista nici un articol incriminator sau defăimător la adresa sa. Bolliac se va mărgini să atace, după caz autorităţile sau adversarii politici.
O categorie deosebită de publicaţii era reprezentată de satira politică presărată cu articole dure la adresa societăţii şi mai ales a oamenilor politici şi a instituţiilor publice. Revista satirică „Sărsăilă” ironizează întreaga campanie publicistică antidinastică dusă de „Legalitatea” şi „Trompeta Carpaţilor”: „Dorinţele confraţilor de la „Legalitatea” şi „Trompeta” se îndeplinesc Carol I nu mai vine- pentru că a venit. Camera României luând în considerare jalba celor doi redactori a împământenit augustul părinte al Domnitorului nostru şi astfel Carol I nu mai poate fi principe străin”9 . Şi acum onorabilii redactori de la „Legalitatea” şi „Trompeta Carpaţilor” recunoaşteţi că aţi fost absurzi deşi nu vi s-a întâmplat aceasta pentru prima oară acum”10 .
Aceste agitaţii şi incidente nu au avut o amploare deosebită şi nu au constituit un motiv de nelinişte pentru autorităţi care aşteptau din moment în moment apariţia prinţului străin în România.
După o călătorie riscantă Carol de Hohenzollern pune piciorul pe pământul românesc în 8/20 mai 1866 la Turnu Severin. Oficialităţile din Turnu Severin au fost luate prin surprindere şi nu au avut timp să pregătească o primire solemnă pentru noul suveran al României.
În timp, debarcarea la Turnu Severin din 8 mai 1866 a căpătat o mare încărcătură simbolică şi naţională: „Cu 266 de ani mai înainte, tot în ziua de 8 mai, Mihai Viteazul trecea munţii în Moldova venind din Ardeal ca să facă unirea Românilor. Cu suirea principelui Carol pe tronul lui Mihai se pecetluia unirea pentru totdeauna a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Şi tot la Turnu Severin a descălecat Traian Împăratul, întemeietorul poporului român când a venit să cucerească Dacia, spre a o face Patrie română”11 .
Festivităţile din Bucureşti au avut o amploare deosebită. Dincolo de bariera capitalei, la pădurea Băneasa erau strânşi 30 000 oameni care strigau şi aclamau pe principe. Primarul Bucureştiului, Dimitrie C. Brătianu înconjurat de întregul consiliu comunal a prezentat cheile oraşului pe o pernă de catifea roşie şi după vechea tradiţie a ţării pâinea şi sarea „simbolul belşugului şi al bogăţiei României”12 . În scurta cuvântare a primarului capitalei locul noului domn al României este marcat în panteonul naţional şi este ilustrat rolul „nobil” pe care îl are de îndeplinit faţă de noua sa patrie: „Ţi-am dat Coroana lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul de astăzi înainte străbunii tăi; redă-i şi Tu antica sa splendoare! Fă din această frumoasă ţară santinela înaintată a libertăţilor moderne, bulevardul nebiruit al Civilizaţiei Occidentale!”13 după cuvântarea de mulţumire a principelui izbucni o ploaie torenţială, cea dintâi după o secetă de trei luni care nu întrerupse ci mări aclamaţiile entuziaste ale mulţimii. Această întâmplare a făcut o adâncă impresie căci românii ca toţi orientalii privesc ploaia ca pe o mare fericire”14 .
Autorităţile s-au întrecut în organizarea fastuoasă a acestui eveniment nu numai în capitală ci şi în cel mai important oraş din „România de dincolo de Milcov”- Iaşi. Similar, autorităţile locale au organizat manifestaţii cu ocazia sosirii noului domnitor al României.
Având în vedere relatările târzii sau de moment referitoare la acest eveniment putem spune că gloria zilei de 10 mai 1866 a fost deplină. Festivităţile organizate de autorităţi în cele mai importante oraşe- Bucureşti şi Iaşi au fost încununate de succes, reuşind să mobilizeze populaţia şi să creeze o atmosferă de sărbătoare şi înflăcărare generală. Nimic nu a tulburat entuziasmul acestei zile reuşind să amuţească chiar şi gurile rele.
În general, în domeniul imaginarului politic, sărbătorile, ceremoniile de asemenea natură, sunt realizate pentru a simboliza ordinea şi puterea. Riturile politice sugerează că stabilitatea, securitatea, echilibrul unei societăţi constă în respectarea ierarhiei sociale în vârful căreia se află Puterea. Protocolul, costumele, gesturile exprimă „grandoarea puterii şi a naţiunii”15 .
Efectul imediat urmărit de autoritate prin organizarea acestei sărbători a fost să facă cunoscut suveranului starea de spirit a noului său popor şi poporului pe „salvatorul” său. Prin atributele sale excepţionale, cu gesturi, formule, cuvinte, „salvatorul”, influenţează sensibilitatea colectivă şi atinge voinţa mulţimilor. Ceea ce vizează el nu este inteligenţa ci stimularea emoţiilor.16 „Bucuria domnea căci domnul răspundea la salutări. Pretutindeni impresiunea a fost din cele mai fericite”17 . În timp, impresia creată despre noul suveran a rămas nealterată: „Carol I a cucerit toate inimile. Nu numai tineretul era fireşte atras de mutuala şi magnetica simpatie, către un tânăr Domn de 27 de ani, dar oameni în vârstă şi aşezaţi, bărbaţi de stat experţi şi ponderaţi erau unanimi în a recunoaşte impresiunea desăvârşit favorabilă făcută de Alesul proclamat de naţiune. Nu mai vorbim de entuziasmul arătat de sexul femeiesc”18 .
Cu acestea, guvernul provizoriu îşi îndeplinise datoria, ultimul punct al programului divanurilor ad-hoc fiind îndeplinit.
„Prin faptul îndeplinit al suirii sale pe tron, s-a pus o stavilă neînvinsă competiţiilor interne şi influenţelor nefaste din afară şi o eră nouă plină de speranţe şi încredere s-a deschis dinaintea noastră”19 .

NOTE:
1 „Românul”, an X, nr.10, 12 februarie 1866.
2 Consecinţele dinastiei în „Adevărul”, an I, nr. 4-5, 1872 apud Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Bucureşti, 1963, p.69.
3 Corespondenţă cu Focşani, în „Vocea Naţională”, an I nr.3, 1866, p.30.
4 Din cele 958 de voturi, 952 erau pentru iar 6 contra cf. „Vocea Naţională”, an I, nr.3, 1866, p.29.
5 Mişcarea electorală din Iaşi în „Vocea Naţională”, an I, nr. 2, 1866, p.27.
6 B. P. Haşdeu face public acest lucru prin scrisoarea adresată redacţiei „Românului” ce apare în numărul din 6 aprilie 1866.
7 I. H. Rădulescu, Înţelesul discursului unui deputat al Constituantei Române din 1866, în „Legalitatea”, an I, nr.6, mai 1866, p.30.
8 C. Bolliac, O simplă teorie, în „Trompeta Carpaţilor”, an IV, nr. 409, martie 1866, p.57.
9 „Sărsăilă”, an VIII, nr. 48, 1866.
10 idem, an VIII, nr. 47, 1866.
11 D. Onciul, Alegerea regelui Carol I…, p.43; vezi A. Cioroianu, op. cit., p. 362–363.
12 cuvântarea primarului capitalei din 10/22 mai 1866 în D. A. Sturdza, Însemnătatea faptului…, p.320.
13 D. A. Sturdza, Însemnătatea faptului…, p.320.
14 R. Longinescu, op. cit., p.64.
15 Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social, Cluj Napoca, 1996, p.178.
16 ibidem, p.181.
17 „Românul”, an X, 11-12 mai 1866.
18 Gen. T. Văcărescu, Venirea în ţară…, p.940.
19 N. Gane, op. cit., p.109.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: