Sfinţii Serghie şi Vach la Români

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Adrian Nicolae PETCU
Facultatea de Istorie; Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti

La mijlocul secolului XVII, patriarhul Macarie III Zaim împreună cu Pavel de Alep călătoreau prin Ţările Române şi Rusia pentru a strânge ajutoare, atât de necesare Bisericii siriene. În memoriile de călătorie, se relatează că, vizitând mănăstirea lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, s-au închinat unor odoare: “Printre nepreţuitele moaşte ale sfinţilor, păstrate în această biserică (a mănăstirii Argeş, n. n.), ne-am închinat la capul Serghie şi de asemenea la al lui Vacho, precum şi la capul lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a murit la Sfântul Munte; şi pe lângă acestea şi la multe alte moaşte”1 .
Din cele de mai sus, atât de bine redate de prodigiosul prelat arab constatăm prezenţa în ctitoria lui Neagoe Basarab a unor moaşte. Sunt amintite cele ale Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, cel care organizase Biserica Ţării Româneşti la începutul secolului XVI şi la care editorul izvorului Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru dă o serie de explicaţii în notă (51, p. 168). Despre ceilalţi sfinţi relataţi de călătorul arab, editorul nu oferă nici un fel de informaţii2 .
Ca atare, am întreprins o serie de cercetări cu privire la hagiografia acestor sfinţi ale căror moaşte erau prezente, după cum am văzut la Mănăstirea Argeş.
Primul sinaxar consultat de noi a fost cel realizat de Părintele Ioanichie Bălan, în anul 1998, unde am găsit un număr impresionant de sfinţi cu aceste nume, în total 12, făcându-ne astfel dificilă întreprinderea noastră. Faptul că moaştele erau împreună, ne lăsa să înţelegem că ar fi vorba de cei doi mucenici prăznuiţi la 7 octombrie şi care, se pare, au suferit la Roma3 . Afirmaţia noastră era întărită de mărturia lui Iosif întâiul episcop de Argeş cu prilejul sfinţirii unui metoh al acestei mănăstiri4 . Odată identificaţi aceşti sfinţi cu moaştele la Argeş, să vedem ce putem afla despre mucenicia şi cultul lor.
Din mărturiile păstrate aflăm că aceştia erau ofiţeri romani în garda imperială a lui Maximin, cezarul Orientului, în jurul anului 309. Aceşti creştini au refuzat să aducă jertfe zeului Jupiter, noul protector al cezarului şi ca atare au fost condamnaţi la moarte, prin chinuri groaznice. Vacho, de fapt Bacchus în terminologia latină, a fost bătut fără milă cu vine de bou până şi-a dat sufletul la Barbarisso, iar Serghie a fost încălţat cu sandale de fier cu ţepuşe şi pus să alerge prin faţa lui Antioh, prefectul Orientului în timp ce mergea la Reshapha. Într-un final, acesta a fost decapitat, trupul său fiind înhumat în afara cetăţii Reshapha5 şi nu la Roma, după cum ne încredinţase sinaxarul consultat.
Ulterior, după instaurarea păcii religioase, trupurile celor doi sfinţi au fost scoase la lumină pentru a fi spre închinare creştinilor care aflaseră despre martiriul şi lupta lor pentru credinţa creştină. Astfel la Reshapha avea să se construiască şi să se dezvolte un adevărat loc de pelerinaj pentru creştinii care mergeau la Locurile Sfinte.
O mărturie despre cultul acestor sfinţi le avem ca fiind din jurul anului 431, atunci când episcopul Alexandru de Hierapolis (eparhia care corespundea Reshaphei) construieşte o magnifică biserică, acolo unde sfinţii săvârşeau minuni6 . Însă o relatare mai veche o deţinem despre biserica Sfântul Sergiu din Eitha (Siria) care exista la c. 3537 , ceea ce dovedeşte rezonanţa care o căpătase mucenicia acestor sfinţi în Orientul Apropiat.
De acum cultul Sfinţilor Serghie şi Bacchus, se răspândeşte rapid, mai ales în secolul VI. Astfel găsim un număr impresionant de biserici cu aceşti patroni la Bostra8 , Deir-el-Kadi, Busr-el-Hariri, Dâr-Kita, Babiska, Selemîyeh, Zebed, Damasc9 , Gaza, Cairo10 şi care, se pare, erau sucursale ale martiriului de la Reshapha11 sau în Palestina cum era mănăstirea Sfântul Serghie la o depărtare de 3 km de Bethleem, mult căutată de monahii din Orientul Apropiat12 .
Însă împăratul Justinian I va fi cel care avea să propage cultul Sfinţilor Serghie şi Bacchus în lumea creştină. Pentru început, el reconstruieşte oraşul Reshapha, dându-i numele de Sergiopolis. Acelaşi Justinian construia la 527 o biserică asemănătoare martiriilor orientale în Constantinopol – lângă hipodrom şi palatul lui Hormisdas13 , ca de altfel şi la Ptolema?s.
Din punct de vedere arhitectonic, lăcaşul ridicat de împăratul Justinian în capitala bizantină este un octogon înscris într-un cadrilater uşor neregulat, ale cărui unghiuri sunt ocupate de nişe. Este un model care făcuse carieră la multe biserici-martyrion din Orient, ca de exemplu cea de la Bostra amintită mai sus, care în accepţiunea ctitorului oglindea intenţiile de restitutio Imperium Romanum14 . Lăcaşul îşi va păstra o deosebită importanţă şi sub ocupaţia otomană-numindu-se Küçük Aya Sofya-Sfânta Sofia cea mică15 .
După recucerirea Italiei de către trupele lui Justinian I, bizantinismul îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa, mai ales pe plan spiritual. Astfel la Ravenna aveau să se construiască multe capele ce purtau hramurile unor sfinţi orientali, printre care şi cea a Sfinţilor Serghie şi Bacchus16 . Sau la Roma exista o diaconie17 cu hramul sfinţilor noştri, construită, se pare, sub pontificatul lui Grigorie III (731-741) şi reconstruită de Adrian I (772-795)18 . Astăzi nu mai există acest lăcaş.
În Orient cultul Sfântul Serghie se propaga tot mai mult, chiar şi în rândul păgânilor. Teophilact Simocatta ne relatează cum regele persan Chosroes II Parviz (589-627) îl ruga pe “preaslăvitul între martiri Sergius, cinstit deobicei şi de popoarele nomade, să-l scape de greutăţi”, adică de conflictele cu pretendenţii la tronul persan, făgăduindu-i “semnul prealuminat al patimilor Domnului, adică o cruce (…) lucrată în aur şi împodobită cu pietre scumpe”, ceea ce a şi făcut, mai ales că soţia sa, Seirem, era creştină şi rămăsese însărcinată19 .
Cultul sfinţilor noştri va ajunge şi în Franţa după cum ne mărturiseşte Grigore din Tour. Într-o discuţie purtată de acesta cu un rege, al cărui nume nu-l ştim, se relatează despre aducerea mâinii drepte şi a unui deget ale Sfântului Serghie la Bordeaux, de către Euphron, un negustor sirian20 . Tot în Franţa aveau să se construiască o capelă la Chartres – lângă Notre Dâme, la Angers (296 km sud-est de Paris) şi alta în cimitirul Alicamps d’ Arles21 .
Informaţii despre moaştele acestor sfinţi mai avem şi din memoriile de călătorie ale pelerinilor ruşi la Locurile Sfinte din Orient, inclusiv Constantinopolulul, după căderea părţii estice a Imperiului bizantin sub păgâni. Aşadar la 1200, Antonie arhiepiscop de Novgorod nota despre prezenţa, în biserica Sfinţilor Serghie şi Bacchus, a capetelor acestora a mâinii drepte şi a sângelui Sfântului Serghie. Capetele acestor sfinţi aveau să fie văzute şi la 1350 de Ştefan de Novgorod, Ignatie de Smolensk la 1389-1405 şi grămăticul Alexandru la 139322 .
În ceea ce priveşte iconografia acestor sfinţi, în stadiul actual al cercetărilor noastre putem afirma că cea mai veche reprezentare este cea prezentă la Muzeul Academiei Teologice din Kiev, după ce a fost adusă de la Muntele Sinai de către Porfirie Uspenski. Se pare că este o realizare ulterioară secolului VI, însă provenienţa ei este discutată de cercetătorii de specialitate între ambianţa capitalei bizantine, Egiptul creştin şi analogia cu sfinţii necunoscuţi din capela Santi Quirico i Giulitta, de la Santa Maria Antiqua, din Roma influenţată de bizantinism23 . De dimensiuni 0,42×0,28 şi dintr-un lemn subţire (5-6 mm), icoana îi reprezintă pe Sfinţii СЕРГІО şi ВАХОС (înscrisul este ulterior) cu chipuri de tineri, îmbrăcaţi în reverende albe, cu cruci în mâini, simbol al muceniciei. Pe gâtul fiecăruia atârnă o medalie mare şi rotundă cu trei pietre de culoare maro şi poleite cu aur-ce vor să exprime treapta militară în care se aflau. În partea superioară lor se află într-un medalion Iisus Hristos24 . Reprezentarea este de altfel în acord cu erminia picturii bizantine25 .
Aceştia se mai găsesc reprezentaţi în mozaic la Sfântul Dumitru din Thessalonic (sec. VII), la mănăstirea Daphni (sec. XII), Sant Marco din Veneţia (sec. XVI), în frescă la Santa Maria Antiqua (sec. VIII), la Sfântul Luca din Phocida (sec. XI)26 , mănăstirea Protaton de la muntele Athos (sec. XIV), în miniatură la menologul lui Vasile II Bulgaroctonul (sec. XI)27 , etc.
Întorcându-ne la citatul de la care am plecat şi constatând, prin cele prezentate în mod sumar, importanţa cultului Sfinţilor Serghie şi Bacchus în lumea creştină, putem continua cercetarea noastră privitoare, de data aceasta, la prezenţa moaştelor şi a cultului acestor sfinţi la români.
Prima mărturie despre prezenţa moaştelor Sfinţilor Serghie şi Bacchus la români o avem de la mijlocul secolului XVII, după cum am văzut la început. Aducerea lor în Ţările Române nu ne este cunoscută. Din mărturiile pelerinilor ruşi, moaştele acestor sfinţi – adică capetele – se găseau ultima oară – în 1393 – chiar în biserica cu hramul lor din Constantinopol. Putem presupune că aceste capete ale sfinţilor noştri au fost aduse de către patriarhul Teolipt (1513-1522), la 1517, când a fost sfinţită biserica mănăstirii Argeş, construită de Neagoe Basarab. Acestea ori puteau fi cumpărate, ceea ce este greu de acceptat, dat fiind faptul că la 1517 Argeşul primeşte celebrele moaşte ale Sfântului Nifon, de la călugării athoniţi, ori au fost dăruite mănăstirii lui Neagoe cu ocazia unui eveniment de mare importanţă, cum a fost prezenţa patriarhului ecumenic la sfinţire.
Prezenţa şi cercetarea patriarhilor ecumenici în Ţara Românească până la venirea lui Macarie III Zaim, putem spune că a fost constantă28 , însă nici o vizită nu a marcat ctitoria lui Neagoe, cum a fost cea de la 1517, când a fost alaiul ierarhilor ortodocşi. Totodată nu putem accepta ideea unei prezenţe temporare a acestor moaşte la Argeş, dat fiind faptul că acestea vor face carieră aici, după cum vom vedea.
Aşadar, se pare că aceşti sfinţi l-au călăuzit pe boierul Şerban Cantacuzino la 1678, în conflictul care se iscase cu domnitorul Gheorghe Duca voievod (1673-1678) pentru a accede pe tronul Ţării Româneşti29 . Drept răsplată, pentru câştigarea tronului, Şerban Cantacuzino ridică o mănăstire în dealul Cotrocenilor30 , cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Serghie şi Bacchus (Vach), precum însuşi ctitorul spune în actul de închinare, din octombrie 1681, a acestui aşezământ monastic la Muntele Athos, pentru că “…aceşti doi mucenici (…) ne-au venit în ajutor cu rugăciuni pe lângă Prea Curata Fecioara Maria în ziua când Ea ne-a scăpat de mâinile vrăjmaşului care căuta să ridice de pe pământ viaţa noastră” 31 . Aceeaşi mărturie este reflectată şi în ’Akolouqia twn agiwn marturwn Sergiou kai Bakcou (Slujba Sfintilor Serghie şi Vach), tipărită de patriarhul Dosithei al Ierusalimului la Iaşi, în martie 1685, pentru noua mănăstire cantacuzină32 şi binefăcătorului său Şerban Cantacuzino care ajuta atât de mult creştinătatea ortodoxă. Această carte are format 4o şi cuprinde 22 pagini, de a cărei îngrijire s-a ocupat Mitrofan, episcopul Huşilor, ca de multe altele33 aceasta fiind ultima executată la tipografia grecească de la Mănăstirea Cetăţuia.
În predoslovie se spune: “…prea frumoasei mănăstiri pe care a clădit-o din temelii luminăţia sa (Şerban Cantacuzino n. n.) în iubita-i ţară, la locul Cotroceni cu toate accesoriile ei (…) în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Tot la această mănăstire a hotărât luminăţia sa să se serbeze Sfinţii Serghie şi Vachos, la ziua lor, cu mare pompă, ospitalitate şi bună primire a celor care se adună la sărbătoarea lor, după cum şi el la vreme de nevoie a găsit refugiu; şi mai întâi pe mântuitorul Dumnezeu, apoi pe neprihănita Maica Domnului, care veşnic mijloceşte, şi al treilea pe marii mucenici Serghios şi Vachos, fiindcă ziua când a fugit el era şi ziua Sfinţilor, în 7 octombrie” 34 . Cele de mai sus sunt reprezentate şi în iconografia de hram a Condicii Mănăstirii Cotroceni, alcătuită la începutul secolului XIX. Astfel în fila 4 sunt deosebit de bine redate icoana Adormirii Maicii Domnului în partea superioară, şi a Sfinţilor Сєргiє şi Вaкхо în cea inferioară, lucrate mai ales în aur, apoi roşu, albastru, roz. Sfinţii noştri sunt de data aceasta în picioare, ţinând crucea şi fragmente cu mărturisirea de credinţă creştină, iar între ei este cerul cu raze spre ei35 , pentru a înlocui desigur medalionul cu Hristos aşa cum am văzut în icoana de la Kiev.
Revenind la mănăstirea Argeş, găsim o grijă deosebită pentru aceste moaşte. Astfel în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790), egumenul Parthenie, printre altele, împodobise biserica cu o cutie de argint pentru Sfântul mucenic Serghie36 .
Însă, primul episcop al Argeşului, Iosif (1793-1820)37 îşi va aduce o importantă contribuţie la propagarea acestui cult. Pentru început, el ridică un alt paraclis, în faţa bisericii lui Neagoe, în anul 1795, pentru slujbele de iarnă în cinstea Sfinţilor care îşi aveau moaştele la Argeş38 . Vlădica Iosif avea să termine acest paraclis abia în anul 1798, după cum ne mărturiseşte pisania citită de Reissenberger la 1860: “În numele preaînălţatului Dumnezeu, în numele Sfântului Patriarh de Constantinopol, Nifon şi în numele Sfinţilor martiri Serghie şi Vah şi a martirei Tatiana s-a înălţat această bisericuţă, cu toate podoabele dinăuntru şi dinafară la îndemnul primului episcop Iosif , după ce acest loc a devenit sediu episcopal, întrucât în timp de iarnă este prea frig în biserica mare pentru slujba Domnului. Ea a fost ridicată în timpul domniei voievodului Constantin Hangherli şi în timpul sfinţiei sale mitropolitului Dosithei, în anul 1798 august 5, după lui Hristos” 39 . La ctitorirea acestui lăcaş de cult au participat şi alţi mulţi binefăcători, cu diferite obiecte de cult după cum ne încredinţează pomelnicul rămas până la noi40 .
Tot cu această ocazie episcopul Iosif este cel care se şi îngrijeşte de raclele moaştelor acestor sfinţi, făcute din argint, cu chipurile lor, cu motive vegetale şi poleite cu aur, în anul 179941 .Acest paraclis avea să fie demolat la refacerea bisericii lui Neagoe, de către Auguste Lecomte de Noüy în anul 1879, datorită faptului că “aceste zidiri nu ar fi fost neapărat trebuincioase, cu toată neînsemnătatea lor proprie”(?!)42 , precum considera arhitectul francez.
Paralel, acelaşi episcop Iosif, rezideşte metohul Episcopiei Argeş, şi anume cel
de la Brătăşeşti (Argeş), dăruit de Grigore Vâlsănescu postelnic în anul 175943 . Cu ocazia rezidirii, la târnosire episcopul Argeşului îi adaugă hramul Sfinţilor Serghie şi Vacho, pe lângă cel vechi al Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în data de 19 aprilie 179544 . Acesta primea 2 clopote, era învelită şi i se refăceau tâmpla şi chiliile la 181945 , şi tot acum, cu binecuvântarea lui Iosif şi cu purtarea de grijă a arhimandritului Dorothei, se construia şi o curte46 .
Ultima secvenţă privitoare la aceşti sfinţi este cea din 12 octombrie 1886 când, la sfinţirea bisericii lui Neagoe, refăcută, toate moaştele inclusiv cele ale Sfinţilor Serghie şi Vacho au fost purtate la această procesiune. În 1948, acestea au fost mutate în biserica Sfântul Dumitru din Craiova, catedrala noii mitropolii a Olteniei, unde se află şi astăzi.
În cele de mai sus am căutat, în linii mari, să evidenţiem un aspect mai puţin abordat în istoriografia românească, cu atât mai puţin cazul Sfinţilor Serghie şi Vacho, din punct de vedere aghiologic, cu implicaţiile sale spirituale, culturale şi chiar politice. Cazul sfinţilor discutaţi de noi poate fi comparat cu cel al Sfinţilor Filofteea, Cuvioasei Parascheva şi Nifon, care, după cum ştim, au marcat istoria românilor în diferite momente.
Ca atare considerăm că este necesară această cercetare a noastră, mai ales că noile apariţii în materie de istorie-aghiologie47 nu tratează cazul abordat de noi. Urmează ca această prezentare să o dezvoltăm în mai multe studii ştiinţifice pentru a acoperi acest hiatus de istorie bisericească universală, dar şi românească.

NOTE:
1 *** Călători străini prin Ţările Române, vol. VI, ed. îngr. de M. M. Al. Dersca-Bulgaru, M. A. Mehmed, Bucureşti, 1976, p. 168; vezi şi *** Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române, 1653-1658, trad. E. Cioran, Bucureşti, 1900, p. 145, este Bacchus în loc de Vach; M. Păcurariu, Legăturile Ţărilor Române cu Patriarhia de Antiohia, “Studii Teologice”, XVI(1964), 9-10, p. 593-621.
2 Gavril Protul, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, ed. crit. † Tit Simedrea, “Biserica Ortodoxă Română”, LV(1937), 5-6, p. 268-299; Sfântul Nifon este prăznuit la 11 august; aceeaşi situaţie se găseşte şi la ediţia E. Cioran.
3 *** Sinaxar ortodox general şi dicţionar aghiografic, ed. îngr. de Pr. arhim. I. Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 32, 339, 356
4 I. M. Neda, Date noi despre schitul Brătăşeşti (Argeş), “Revista Istorică Română”, IX(1939), p. 297; vezi şiactul din 19 aprilie 1795 (Ibidem, p. 301), detalii mai jos.
5 Dictionnaire hagiographique ou vies des saints et des bienheureux, par l’Abbé Pétin, publiée par M. l’Abbé Migne, tom I, Paris, 1850, col. 341-342 şi tom II, Paris, 1848, col. 988; Vies de Sains avec le martyrologe romain, d’Alban Butler et De Godescard, Lille, 1856, p. 561; Dr. Wetzer et Du Dr. Welte, Dictionnaire encyclopedique de la théologie catholique, tom XXII, Paris, 1864, p. 10; L’Abbe Profillet, Les Saints militaires, vol. V, Paris, 1890, p. 391; Dom. Baudot, Dictionnaire d’hagiographie, Paris, 1925, p. 583; Mineiul lunei octombrie, Bucureşti, 1929, p. 90-91; Enciclopedia Cattolica, vol. XI, , col. 388; L. Réau, Iconografie de l’art chrétien, tom III1, Paris, 1958, p. 167 şi tom III3, Paris, 1959, p. 1201-1202, unde se susţine că aceşti sfinţi se aflau la curtea imperială de la Constantinopol (?!); vezi şi Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 86-93; vezi şi Sinaxarul citat, p. 32 – unde Pr. I. Bălan susţine că aceşti sfinţi au fost martirizaţi la Roma între 286-305-ceea ce este fals, mai ales că în Vieţile sfinţilor…se aminteşte de Roşaia (Reshapha) – nu este exclus să fie o confuzie cu Sfinţii Serghie şi Chiriac martirizaţi la Roma în anul 303 (Dictionnaire…, Migne, col. 989); Serghie era de origine sirian – seraga = flacără (L. Réau, Op. cit., p. 1202), iar Bacchus este de origine romană fiind echivalentul grecescului Dyonisos, zeul vinului şi al viţei de vie; totuşi el s-a tradus, în Orientul creştin, într-o formă creştină dacă putem spune – Vacho, Vach.
6 Dictionnaire…, Migne, tom II, col. 988-989; d’Alban Butler et De Godescard, Op. cit., p. 562; L’Abbé Profillet, Op. cit., p. 394; Dom. Baudot, loc. cit., susţine că trupurile acestora au fost transportate la Roma, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, după cum vom vedea în cele de mai jos.
7 A. Grabar, Martyrium. Recherches sur le culte des reliques et l’art chrétien antique, vol. II, London, 1972, p. 347, n. 1; H. Delehaye, Les origines du culte des martyrs, ed. II, Bruxelles, 1933, p. 92, care susţine data de 354.
8 Acest lăcaş a fost construit de episcopul Iulian în anul 512, după cum mărturiseşte înscrisul citit la 1915: o ogios naos Sergiou Bakcou kai Leontiou tou atlofpou kai kallinikou Marturon(A. Grabar. op. cit., p. 346, n.2)
9 O biserică Sfântul Serghie -tou agiou Sergiou, tou epiklhn Majillatou (H. Delehaye, Op. cit., p. 209).
10 Dom. A. Leclercq, Manuel d’archeologie chrétien depuis les origines jusqu’au VIIIe siecle, vol. I, Paris, 1907, p. 89, 456, 470; pentru Cairo – Bu Serdsha – vezi şi F. Cabrol, H. Leclercq, Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie, tom II2, Paris, 1925, col. 1552, 1555-1564.
11 H. Delehaye, Op. cit., p. 188; martirium, martirion = bisericuţă sau paraclis ridicat în cinstea şi pomenirea unui sfânt mucenic (Eusebiu din Cesareea, Vita Constantini, III, 48) şi construite, fie peste mormintele acestora, pe care le cuprindeau în ele, fie peste sarcofagul sau sicriul cu moaştele de martiri, în cazul când acestea fuseseră transportate în alt loc decât cel de înmormântare (E. Branişte, Vechi lăcaşuri creştine de cult dispărute: martyriile (martyria), “Mitropolia Banatului”, XII(1962), 11-12, p. 696); vezi cea mai bună lucrare pentru această problemă A. Grabar, Op. cit., vol. I-II, London, 1972. Despre cultul Sfântului Serghie ne vorbeşte şi Ioan de Evcrata (Moshu)-atunci când călugării doreau să facă pelerinaj la Ierusalim şi Muntele Sinai, ajungeau să se reculeagă şi la marile locaşuri de închinăciune din Orient la “Sfântul Ioan din Efes, când la Sfântul Teodor în Evhaita, când în Seleucia Isauriei la Sfânta Tecla, când la Sfântul Serghie în safa” (I. Moshu, Limonariu sau livada duhovnicească, trad. şi com. T. Bodogae şi D. Fecioru, Alba-Iulia, 1991, p. 171)
12 I. Moshu, Op. cit., p. 172.
13 Procopius de Cesareea, De aedificiis, I, 4, în “Opera omnia”, vol. IV, Lipsiae, 1964, p. 22 – Serg…w kŁ… BŁkcw.
14 J. Ebersolt, A. Thiers, Les églises de Constantinople, Paris, 1913, p. 21-51; F. Cabrol, H. Leclercq, Op. cit., vol. II1, col. 1443-1444; A. Michel coord., Histoire de l’art, vol. I, Paris, , p. 140; R. Janin, La géografie ecclésiastique de l’empire byzantin, premier partie, tom III. Les églises et les monasteres, Paris, 1953, p. 466-470; Enciclopedia Universalle dell’arte, vol. II, Venezia-Roma, , col. 642; D. T. Rice, Art byzantin, Paris, Bruxelles, , p. 280-281; H. Stern, L’art byzantin, Paris, 1960, p. 14-15; Ch. Delvoye, Arta bizantină, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 76-77.
15 *** Constantiniade ou description de Constantinople ancienne et moderne, trad. M. R., Constantinople, 1846, p. 99-101; Dr. Mordtmann, Esquisse topographique de Constantinople, Lille, 1892, p. 53-55, 63; J. Ebersolt, A. Thiers, loc. cit.; R. Janin, loc. cit.
16 H. Delehaye, Op. cit., p. 299.
17 Diaconia = instituţie de caritate cu caracter religios (H. I. Marrou, Originea orientală a diaconiilor romane, în “Patristică şi umanism”, Bucureşti, 1996, p. 81-130; Enciclopedia Cattolica, , vol. IV, col. 1521.
18 H. I. Marrou, Op. cit., p. 84; Enciclopedia Cattolica, vol. cit., col. 1530-1531.
19 Teophilact Simocatta, Istorie bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), trad., intr. şi note H. Mihăescu, Bucureşti, 1985,V, 1, 7-8; 13, 1-7; 14, 1-12, p. 102, 115, 116-117; vezi şi P. Brown, Cultul sfinţilor. Apariţia şi rolul său în creştinismul latin, trad. D. Lică, , p. 23.
20 L’Abbé Profillet, Op. cit., p. 396; L. Réau, Op. cit., tom III3, p. 1202;
21 L. Réau, Op. cit., tom III3, p. 1202; biserica din Chartres a fost demolată în anul 1704, de către episcopul locului (Ibidem, tom III1, p. 167).
22 L. Réau, Op. cit., tom III3, p. 1202; biserica din Chartres a fost demolată în anul 1704, de către episcopul locului (Ibidem, tom III1, p. 167)
23 D. Ainalov, Синайския иконы восковой живописи, “Виэантийскай временикъ”, tom IX(1902), Sankt Petersburg, p. 352-361; A. Grabar, Op. cit., vol. II, p. 46, n. 3; Idem, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, trad. şi note D. Barbu, Bucureşti, 1991, p. 163; V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, trad. Fl. Chiriţescu, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 194; 215-216, n. 64.
24 D. Ainalov, loc. cit.; Icoana în reprezentarea sa vrea să exprime frăţia în mucenicie a celor doi sfinţi, precum erau şi sunt împreună prăznuiţi; perechi de sfinţi mai găsim Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfinţii Cosma şi Damian, doctori fără de arginţi, etc. (A. Grabar, Martirium…, vol. II, p. 46, n. 3).
25 Ghenadie al Râmnicului, Iconografia arta de a zugrăvi templele şi icoanele bisericeşti, Bucureşti, 1891, p. 54, 202; V. Grecu, Cărţi de pictură bizantină, după redacţiunea lui Dionisie din Furna, tradusă de arhim. Macarie la 1805, Cernăuţi, 1936, p. 227, 272.
26 G. Babie, Les chapelles annexes des églises byzantines. Fonction liturgique et programmes iconographiques, Paris, 1969, p. 165-166.
27 A. Grabar, Martirium…, vol II, p. 26; L. Réau, Op. cit., vol. III1, p. 160, vol. III 3, p. 1202.
28 N. M. Popescu, Patriarhii Ţarigradului prin Ţările Româneşti, Bucureşti, 1914; Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe, “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII(1959), 7-10, p. 911-926; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. II, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 627-629.
29 Genealogia Cantacuzinilor de banul M. Cantacuzino, publicată şi adnotată de N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 211.
30 Gh. I. Cantacuzino, Mănăstirea Cotroceni, Bucureşti, 1968, p. 6-8.
31 Ibidem; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 66-70.
32 D. Stăniloae, Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, Cernăuţi, 1929, p. 26-27; N. Iorga, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase la români, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 417.
33 I. Bianu, Mitrofan episcopul Huşilor şi al Buzăului, mare tipograf (1681-1702), “Almanahul Graficei Române”, , 1927, p. 45; N. Turcu, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII(1965), 3-4, p. 284.
34 I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche (1508-1830), tom I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 277-278; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă sau cărţile greceşti imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă şi dedicate domnitorilor şi boierilor români, Bucureşti, 1903, p. 7-8, Sergioj kai Bakcoj; G. M. Ionescu, Op. cit., p. 18-23, considera că schitul care exista înaintea mănăstirii cantacuzine, la Cotroceni, ar fi avut hramul Sfinţilor Serghie şi Vacho din citirea greşită a pisaniei de la Şerban Cantacuzino, atribuind-o unui “mare şi bătrân Lunea” (Ibidem, p. 124) – ceea ce este fals, după cum am văzut atât în actul de închinare, cât şi în predoslovia Slujbei… Vezi citirea corectă la Al. Elian coord., Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800), Bucureşti, 1965, p. 234-235, nr. 83, “Această svântă (…), dând şi laudă nemoartă marelui şi bătrânului lu// nea prea buna faptă (…) 7187 maiu 26”. Tot G. M. Ionescu constata şi lipsa acestui Lunea în documentele anterioare mănăstirii Cotroceni. Pe de altă parte Antonio Maria del Chiaro atribuie ca hram secundar pe cel al Santi Martiri Cosimo e Damiano (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, ed. N. Iorga, în “Studii şi Documente privitoare la Istoria Românilor”, vol. XXIX, Bucureşti, 1914, p. 141).
35 E. Vârtosu, Condici de documente cu miniaturi ale mănăstirilor Radu-Vodă şi Cotroceni, “Artă şi tehnică grafică”, Bucureşti, 1939, p. 6; vezi şi G. Popescu-Vâlcea, Miniatura românească, Bucureşti, 1981, p. 117 – care citeşte la aceeaşi condică “Sfinţii Gheorghe şi Vacho”(?!)
36 A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Argeş, “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV(1965), 3-4, p. 322; acest pomelnic a fost văzut şi de Gr. Tocilescu, Biserica Curtea de Argeş, Bucureşti, 1888, p. 55.
37 N. Şerbănescu, Episcopii Argeşului, “Mitropolia Olteniei”, XVII(1965), 7-8, p. 602-630.
38 N. Iorga, Contribuţii la istoria literaturii române în veacurile XVIII-XIX, “Analele Academiei Române”, seria II, tom XXVIII (1905-1906), p. 207; vezi documentata încercare de reconstituire a mănăstirii Argeş până la renovarea bisericii lui Neagoe de către Lecomte de Noüy la P. Chihaia, Mănăstirea Argeşului (încercare de reconstituire), în “Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1974, p. 105-130.
39 C. Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României, judeţul istoric Argeş (secolul XIV-1848), Bucureşti, 1994, p. 237-238, nr. I 254; Constantin Hangherli a domnit între 1797-1799 (cf. *** Documente privind Istoria Românilor. Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 495), iar Dositei [Filitti] a păstorit între 1793-1810 (cf. N. I. Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII(1959), 7-10, p. 801-804).
40 Radu ierei a donat 30 taleri; paharnicul Vintilă Prejbeanu a dăruit 4 poale de icoane, una de iconostas şi o perdea la sfintele uşi împărăteşti, în 1797 (A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul…, p. 323).
41 Al. Odobescu, Episcopia de Argeş. Însemnări din călătoria făcută în 1860-1861 în judeţul Argeş şi Vâlcea, “Convorbiri literare”, XLIX(1915), 11-12, p. 1131; I. Panţurescu, Biserica Episcopiei de Argeş, Bucureşti, 1905, p. 54; N. Iorga, Contribuţii…, p. 219.
42 Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice, Restaurarea monumentelor istorice, 1865-1890, Bucureşti, 1890, p. 95.
43 I. M. Neda, Op. cit., p. 296 – unde susţine data 25 martie 1795, iar la p. 300-301 este redat actul de închinare datat 24 iunie 1759 (ziua prăznuirii hramului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul) cea adevărată, faţă de prima dată, care nu are nici o legătură cu lăcaşul.
44 Ibidem; vezi şi actul ce precizează această târnosire (Ibidem, p. 301-303)
45 C. Bălan, Inscripţii…, p. 139-140, nr. II 87.
46 La 1808 schitul nu avea îngrădire de zid (cf. Şt. Berechet, Catagrafia episcopiei Argeşului la 1808, “Biserica Ortodoxă Română”, XL(1922), 9, p. 678-686.
47 M. Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994; ed. II, Iaşi, 2000 – unde tratează şi “Sfinţi de alt neam ale căror moaşte se găsesc la noi”, omiţându-i pe Sfinţii Serghie şi Vacho; I. Bălan, Sfintele moaşte din România, Ed. Episcopiei Romanului, 1999 – la p. 179 sunt doar menţionaţi aceşti sfinţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s