Scurtă istorie a unei istoriografii în expansiune. Istoria orală (1950-1980)

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Mircea STANCIU

Introducere
Majoritatea inovaţiilor la care discursul istoriografic a fost supus în prima jumătate a secolului al XX-lea a marcat cu precădere teritoriile Evului Mediu şi al modernităţii, mai puţin epoca recentă. În acelaşi timp, este cunoscut faptul că transformarea esenţială s-a produs la nivelul opticii şi nu al suportului. Aceloraşi documente li s-au pus alte întrebări. Prin urmare, spre mijlocul secolului trecut, nivelul de acceptanţă al înnoirii metodologice în istoriografie era ridicat, mai ales pentru o epocă recentă şi mai ales pentru noi suporturi ale memoriei. Ceea ce înseamnă că utilizarea surselor orale, care nu pot constitui, datorită modului cu totul particular de manufacturare, suportul unei memorii mai bătrâne de 70 de ani, va putea fi luată în seamă cu mai multă uşurinţă.
Pe de altă parte, are loc o transformare radicală, dacă nu în natura comunicării, atunci cu siguranţă în distribuţia tipurilor de medii prin care ea se desfăşoară. Ca rezultat al inovaţiilor tehnice şi tehnologice traseul comunicării urmează tot mai puţin calea scrisă şi tot mai mult suportul fluid al oralităţii. Apariţia telefonului, a radioului, a avionului influenţează, probabil în mod determinant, această evoluţie. Unii cercetători le consideră chiar elemente motoare ale acestei transformări în comunicare.1 Pentru a se întâlni oamenii apelează tot mai puţin la genul scris, preferând comunicarea directă, verbală, efemeră. Binenţeles, este o transformare care continuă şi astăzi.2
Istoria orală ca utilizare sistematică de către istoric a surselor orale3 începe să se producă în acest context, la jumătatea secolului XX şi pentru prima oară nu în Europa, ci în America. În general, se acceptă următorul plan al extinderii spaţiale şi temporale a istoriei orale moderne:
– America este locul de naştere unanim atestat, odată cu fondarea primului centru de istorie orală la Universitatea din Columbia în anul 1948.
– Valul istoriei orale atinge Europa în următoarea secvenţă: scandinavii, britanicii, italienii şi germanii între anii 1965 şi 1969.
– Francezii sunt subiecţii unei întârzieri istoriografice: 1975 este anul când debutează primele iniţiative colective franţuzeşti de istorie orală.
– Adaug listei cazul românesc care ne interesează în mod direct şi unde istoria orală nu s-a putut afirma decât după 1989 în împrejurări speciale.

Întâi America
Istoria orală se naşte în Statele Unite ale Americii la jumătatea secolului al XX-lea şi nu întâmplător. Rădăcinile fenomenului sunt mai vechi decât s-ar putea crede căci iată cum către 1840, un anume bibliotecar Copeland, îşi îndreaptă atenţia către bătrânii combatanţi în rezervă participanţi la Revoluţia Americană, dar şi asupra celor care s-au războit cu indienii americani, în scopul de a le strânge mărturiile şi de a scrie o istorie asupra acestui subiect. Copeland este un erudit care nu dă o formă finală documentaţiei acumulate. Lasă însă moştenire Societăţii Statului Wisconsin 486 volume de manuscris, care ulterior vor fi utilizate de istoricul Frederick Jackson Turner (1861-1932) pentru a-şi argumenta teza asupra frontierei.4 Douăzeci de ani mai târziu, Hubert Howe Bancroft (1832-1918), editor şi librar californian strânge şi publică în 39 de volume o importantă cantitate de documente atât manuscrise cât şi surse orale pentru istoria recentă a regiunii California. Abia apariţia şcolii de sociologie urbană de la Chicago la puţină vreme după primul război mondial dezvoltă în America un curent novator dispus să ia în seamă documentarea directă care face uz de metoda intervievării obiectului cercetării, a observaţiei participante, a cartografiei sau statisticile. În mod particular se afirmă metoda biografică aplicată la două realităţi urbane: criminalitatea5 şi schimbarea socială pe termen lung. Cea de-a doua preocupare este interesantă din punctul nostru de vedere pentru că suprapune într-un mod mai evident istoria orală, datorită perspectivei temporale. E vorba de impresionanta colecţie de biografii rezultate din întâlnirea, de altfel cvasi-fortuită, dintre William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki în The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920), o carete celebră care va influenţa în mod hotărâtor sociologia americană, pe cea poloneză şi nu doar. Un volum întreg acordă atenţie poveştii vieţii unui imigrant (Life Record of an Immigrant) lucrare fondatoare a curentului Şcolii de la Chicago.
Toate aceste tendinţe pregătesc terenul pentru ceea ce nu va putea fi doar o întâmplare: naşterea istoriei orale în Statele Unite ale Americii. Sunt însă şi factori inhibatori pentru deschiderea pe care istoricii ar fi putut-o arăta faţă de sursele orale. În acest sens influentele teorii ale lui Bronislav Malinovski, în antropologie, conform cărora tradiţiile orale, datorită funcţiei lor de a justifica şi explica prezentul, nu sunt purtătoare de date despre unui trecut real, ci reprezintă doar mituri funcţionale, inhibă direcţia istorică în utilizarea surselor orale.
Iniţiative sistematice în anii dintre cele două războaie mondiale care merg pe ideea utilizării surselor orale, a tehnicii de interviu sunt numeroase. Aceste abordări sunt totuşi restrânse la cei care au ca obiect de studiu prezentul: sociologi sau antropologi.6 Istoricii sunt deocamdată în afara categoriei.
Imediat însă după cel de-al doilea război mondial, toate aceste date au pregătit terenul pentru ca utilizarea documentelor orale în scrierea istoriei, să devină o practică respectabilă, instituţionalizată, cu un caracter sistematic şi o tehnică predată în universităţi şi difuzată la scară largă.
În tradiţia istiroriografică istoria orală debutează pe 18 mai 1948 când Allan Nevins, profesor la Columbia University din New York conduce primul său interviu cu un om politic al oraşului, George Mac Aneny. Încă din 1931 când se ocupa de scrierea biografiei preşedintelui american Grove Cleveland7 , Allan Nevins obiecta asupra faptului că nimeni până atunci nu se gândise să-l intervieveze pe Cleveland şi pe predecesorii săi:
„Există multiple organisme care se ocupă cu conservarea arhivelor oamenilor care au murit acum mult timp, însă nimeni cu strângerea informaţiilor despre trecutul cel mai recent, provenind de la personalităţi ale lumii politice, ale afacerilor sau alte sectoare de activitate.”
Dar iată că în 1948 moştenirea lăsată Universităţii din Columbia de către un istoric bogat pentru dezvoltarea studiilor istorice are o mică parte care va fi consacrată proiectului lui Nevins de a crea primul centru de istorie orală din lume. Această primă iniţiativă va fi nevoită, datorită unei atitudini sceptice a consiliului facultăţii să se limiteze la istoria municipală a oraşului New York. Nevins, ajutat de un student însărcinat să ia notiţe, începe să intervieveze la 18 mai 1948 un om politic local. O lună mai târziu însă, în California, magnetofonul cu bandă este pus la punct, fapt care-i permite să înregistreze, cu revoluţionarul aparat, pe cel de-al cincilea donator de informaţii al proiectului, judecătorul Hand, la începutul anului 1949.
Câmpul experienţei se extinde rapid la nivel naţional şi, în 1950, Nevins poate lansa alături de cercetări pe tema istoriei vieţii, un proiect pe o temă determinată: începuturile radioului. Totul graţie ajutorului financiar al unei organizaţii a „pionierilor radioului”. Câteva luni mai târziu debutează o anchetă asupra întreprinderii Ford care ia treptat o mare amploare, până în final fiind înregistrate 434 de persoane echivalent a 26 de mii de pagini transcrise. În 1958 Nevins, se retrage de la conducerea centrului, poziţie pe care i-o cedează lui Louis M. Starr. Se publică în 1960 primul catalog al centrului, The Oral History Collection, care recenzează deja 30.000 de pagini de mărturii transcrise. Cinsprezece ani mai târziu centrul de Istorie Orală de la Columbia University interogase 3500 de persoane în 15.000 de ore de înregistrare, adică 425.000 de pagini transcrise.
Centrul a servit ca model şi altor universităţi americane în anii ’50: în 1952 în Texas şi la Forest History, în 1954 la Berkeley, iar în 1959 la Los Angeles se înfinţează noi centre de istorie orală.
După 1960 mişcarea se accelerează; 89 de centre sunt atestate în 1965, 316 în 1973, mai mult de o mie în 1977. Primul ghid de metodologie este publicat în 1966, iar în anul următor se întemeiază Asociaţia de Istorie Orală Americană care publică o revistă anuală, un buletin trimestrial şi o bibliografie periodică de istorie orală. Consacrarea oficială vine atunci când Biblioteca Congresului American integrează în catalogul său manuscrisele începând cu 1970, a transcrierilor standardizatede istorie orală. Un bilanţ global la data respectivă, în toate statele prezintă 23.115 persoane interogate în 52.264 de ore: 704.500 pagini de transcriere.
Memoria colectivă a comunităţii ştiinţifice a păstrat numele istoricului şi jurnalistului Allan Nevins sinonim cu cel al părintelui fondator al istoriei orale, iar America ca patrie mamă. Realitatea este însă mult mai complexă, cum vom vedea, căci iniţiative care prezervă şi utilizează memoria orală, au existat şi-n Europa, uneori chiar mult mai devreme, cum este, spre exemplu, cazul suedezilor care, în 1914, la Universitatea din Uppsala fondează un Institut de cercetare asupra dialectului şi folclorului, care începând din 1935 colectează interviuri pe care le inscripţionează pe discuri în cea mai veche arhivă de gen din Europa.
Meritul explicit al lui Allan Nevins constă însă în caracterul instituţional, sistematic, permanent şi strict legat de ştiinţa istorică în sine, pe care metoda îl câştigă odată cu demersul său. În acelaşi timp, abia acum se poate vorbi de extinderea şi generalizarea practicii în Occident, nu însă fără diferenţe regionale, atât cantitative cât şi calitative.

Difuzia metodei în Europa
Pentru europeni, la jumătatea secolului al XX-lea, documentele orale nu erau ceva cu totul nou. Încă începând cu 1830 finlandezii porneau la cercetarea tradiţiilor orale, iar în 1914 suedezii înfiinţau la Universitatea din Uppsala un Insititut de cercetare asupra dialectului şi folclorului, care îşi creează în timp o colecţie de materiale audio, iniţial pe disc apoi pe bandă, dintre cele mai bogate şi bineînţeles cea mai veche din lume. Aceste abordări din perspectivă lingvistică şi etnografică au creat în nord-estul Europei o atmosferă de deschidere faţă de sursele orale. În Suedia se utilizează ancheta orală pentru a face istoria industrializării la sfârşitul secolului al XIX-lea sau pentru a studia transformările sociale ce au avut loc după 1900. Sub influenţă suedeză, în Irlanda anilor ‘30 se manifestă un interes crescând faţă de tradiţiile orale populare având ca rezultat înfiinţarea în 1935 a Comisiei de folclor irlandez. Ca şi-n Suedia primele anchete au fost înregistrate pe discuri rezultatul fiind crearea unei arhive de mari proporţii. Din Irlanda gustul pentru culturile populare orale se extinde şi-n Scoţia, unde în 1951 se înfiinţează Şcoala de Studii Scoţiene a cărei arhivă atinge la 1979 mai mult de cinci mii de benzi înregistrate. Tot în anii ’50 Universitatea din Leeds (Anglia) lansează o anchetă amplă asupra dialectului englez în 313 localităţi prin interviuri libere. Conţinutul însă, al acestor interviuri descrie foarte amănunţit viaţa rurală engleză de la sfârşitul secolului XIX-lea.
Totuşi toate aceste iniţiative nesistematice nu veneau din partea breslei istoricilor. Abia către a doua parte a deceniului 1960-1970, mai mulţi cercetători îşi îndreaptă sistematic atenţia către metoda istoriei orale. Cel care a împins cel mai departe această experienţă este un istoric de artă englez, Paul Thompson care pregătea o lucrare asupra începutului secolului al XX-lea, despre aşa numita epocă eduardiană. Deşi iniţial nu a avut intenţia de a folosi surse orale, lacunele cotidianelor, în mare parte guvernamentale, sau studiile pionierilor sociologiei ce reflectau o realitate unilaterală, l-au determinat să-şi îndrepte privirea spre alte tipuri de surse:
“Aş fi vrut să ştiu cum era să fi copil sau părinte în această epocă, cum se întâlneau tinerii şi-şi făceau curte, cum trăiau ca soţi sau ca femei măritate; cum îşi găseau slujbe şi cum se mutau de la una la alta; care erau sentimentele lor vis-ŕ-vis de aceasta muncă, cum îşi priveau angajaţii sau colegii de muncă; care era viaţa lor şi sentimentele lor dincolo de muncă; cum varia conştiinţa de clasă în funcţie de oraş, regiune şi ocupaţii. Nu părea posibil să putem răspunde la nici una din aceste întrebări pornind de la sursele istorice tradiţionale; dar când Thea Vigne şi cu mine am început să strângem cele cinci sute de mărturii, în 1968, bogăţia informaţiilor utilizabile prin intermediul acestei metode ne-a apărut ca evidentă imediat.”8
Lucrarea lui Paul Thompson e o dată importantă în constituirea istoriei orale britanice, însă el nu e singurul dintre istorici care la începutul anilor ’70 utilizează magnetofonul. Primele două numere ale revistei engleze Oral History, care apare din 1972, recenzau deja 50 de titluri. E perioada în care valul istoriei orale atinge Europa.
În America istoria orală s-a născut pentru a contribui la scrierea unei istorii a elitelor. Cel puţin, la început, către o astfel de istorie s-au îndreptat practicanţii noii metode de la Columbia University. În Europa însă istoria orală care apare cu cincisprezece ani întârziere se constituie în contextul mişcărilor radicale ale anilor ’60, într-o opoziţie militantă cu pozitivismul dominant şi cu fetişismul sursei scrise. Aceste realităţi îşi vor pune amprenta asupra traseelor de dezvoltare a disciplinei.
Marea Britanie, unde se ţine primul colocviu internaţional de istorie orală (Colchester, 1978) joacă un rol de pionier în Europa.
În contextul ideologic al anilor ’60 se întâlnesc două curente în mod egal preocupate de culturile populare şi nu de elite. Un prim curent, în mare parte extra-universitar, provine el însuşi din confluenţa altor două: din genul istoriilor satelor englezeşti şi din avântul iniţiativelor etnografice irlandeze dintre cele două războaie mondiale, despre care am vorbit mai sus. Studiul dialectologului George Ewart Evans asupra zilierilor dintr-un sat din Suffolk (Ask the Fellow Who Cut the Hay, 1956) ale căror mărturii sunt încărcate de informaţii istorice, apoi cartea pilot a lui Jan Vansina despre tradiţiile orale şi despre primii paşi ai istoriei africane9 vor orienta acest curent către antropologie.
Dispariţia Angliei industriale, Anglia cărbunelui şi a fierului, este prilej de problematizare. Se creează primele muzee industriale şi se reeditează marile anchete şi autobiografii muncitoreşti din secolul al XIX-lea în tendinţele unui al doilea curent istoriografic în istoria orală engleză, mai aproape de mediul universitar şi care se inspiră din lucrările lui Richard Hoggart asupra „culturii sărăciei”10 şi mai ales de lucrarea lui E. P. Thompson despre mediile muncitoreşti englezeşti11 . Istorici, antropologi, sociologi adunaţi în jurul câtorva personalităţi, cum este spre exemplu Paul Thompson la Essex, deschid deci această istorie muncitorească câte o „nouă istorie socială” care se apleacă către studiul vieţii cotidiene a muncitorilor cu teme ca familia, femeile, divertismentul sau cultura populară. Raphael Samuel e cel care teoretizează asupra acestei experienţe în Village Life and Labour (1975) contribuind la afirmarea mişcării History Workshops. Toate aceste date conduc către o istorie orală militantă si politic angajată.
Paul Thompson dezvoltă în 1978 şi apoi, în 1988, într-o ediţie up-datată a lucrării The Voices of the Past ideea radicală că istoria orală are o funcţie socială prin faptul că „redă istoria oamenilor” şi prin aceasta contribuie la democratizarea istoriei însăşi.
Ca şi-n Statele Unite succesul metodei ca veni prin mediatizare, odată cu best-seller-ul lui Ronald Blythe, Akenfield. Portrait of an English Village (1969), un roman care descrie viaţa cotidiană a unui oraş englez. Într-un an cartea cunoaşte patru reeditări şi este declarată cartea lunii în Statele Unite. Şase ani mai târziu inspiră un film de televiziune şi o serie de anchete televizate Yesterday’s Witness. Începând cu 1971 BBC organizează stagii de pregătire în istorie orală. În 1972, foarte oficialul Muzeu Imperial de Război din Londra deschide un Departament de Înregistrări Audio în timp ce Universitatea din Essex dă tonul în apariţia revistei Oral History, apoi a Oral History Society (Societatea de Istorie Orală) în 1973.
Valul istoriei orale nu putea să ocolească peninsula italică unde prezintă însă câteva trăsături particulare. Perspectiva militantă e poate mai intensă, în Italia ca şi-n Germania, decât am văzut în Anglia. Pe continent are de înfruntat nu numai prestigiul unei tradiţii pozitiviste puternice, ci mai ales „imposibilul doliu” al fascismului.
Începând cu anii ’50 intelectuali italieni ca Danilo Montaldi sau Giani Bosio lansează împotriva partidelor muncitoreşti tradiţionale anchete asupra claselor populare din Mezzogiorno şi a clasei muncitoare din Italia de Nord, în timp ce Ernesto Martino propune o critică antropologică a culturii elitelor. Mai apoi se naşte la Milano Institutul care-i poartă numele în spatele a cărui autonomii instituţionale cercetătorii îşi permit o critică severă a cercetărilor etnografice tradiţionale. Însă istoria orală italiană nu-şi configurează dimensiunea sa profund militantă, de extremă stângă decât o dată cu vălmăşagul de evenimente petrecute în 1968, când ies la iveală grupurile revoluţionare a căror contra-istorie e actualizată de experienţele radioului şi ale televiziunilor autonome.
Pe de altă parte larga autonomie a instituţiilor locale sau regionale care susţin istoria orală italiană dă, în acelaşi timp, specificitatea dar şi slăbiciunea ei: iniţiativele sunt mult timp rupte de lumea universitară şi lipsite de un proiect istoriografic global. Istoria orală nu se desprinde de caracterul ei populist şi spontan decât la mijlocul anilor şaptezeci prin cercetările asupra poveştii vieţii întreprinse de sociologul Franco Ferarotti, prin proiectele lui Alessandro Portelli şi, mai ales, prin cele ale Luisei Passerini asupra memoriei muncitoreşti a fascismului, studii ce s-au orientat treptat, sub influenţa operei lui Paul Thompson, către o reflecţie de înalt nivel teoretic.12 Totuşi nici eforturile de creare a revistei Fonti Orali, studi e richerche şi nici organizarea unui prim colocviu naţional în 1981 n-au dus la crearea unei asociaţii naţionale de istorie orală.
În Germania caracterul în acelaşi timp tardiv şi militant al istoriei orale poate fi văzut ca răspunsul dat de generaţia de la 1968 întrebărilor sale asupra trecutului nazist. Însă abia către sfârşitul anilor ’70 istoria orală germană îşi conturează orientarea specifică, asociind cercetările asupra memoriei războiului şi nazismului cu interesul pentru mişcarea muncitorească, când Lutz Niethammer a lansat la Universitatea din Essen proiectul „LUSIR”, o anchetă asupra muncitorilor din regiunea Ruhr despre perioada 1910-1930 (Die Jahre weiss man nicht, wo man die heute hinsetzen soll. Faschismus erfarungen im Ruhrgebiet, 1983). După 1980 istoria orală germană a intrat într-o fază de reflecţie metodologică intensă. Păstrând predilecţia pentru grupurile defavorizate şi dominate, mai ales femeile, practica se prezintă poate mai mult decât oriunde altundeva ca avangarda unei alte istorii, „văzute de jos”, o istorie a cotidianului (Alltaggeschichte), ba chiar o istorie „verde”, în care funcţia socială şi politică implică „solidaritatea comprehensivă”13 a cercetătorilor cu subiectul lor de studiu extinzându-se către o teorie a acţiunii şi a construcţiei socialului.14
Există o dezbatere istoriografică între a considera că începuturile istoriei orale în Franţa au stat sub semnul unei întârzieri sau că dimpotrivă este vorba despre „specificitatea istoriei orale în Franţa care ţine mai degrabă de factori istorici decât istoriografici”. Michel Trebitsch vede două cauze ale acestei specificităţi. Pe de-o parte, este „amprenta seculară a „războaielor franco-franceze” asupra mecanismelor de mobilizare şi de refulare ale memoriei colective”, sindromul războiului acţionând ca o cezură pusă cuvintelor. Un al doilea factor, poate mai profund, spune Michel Trebitsch, ţine de lentoarea mutaţiilor economice şi sociologice, căci abia la sfârşitul anilor şaizeci francezii descoperă, în zgomotele agitaţiilor ţărăneşti, efectele urbanizării.15 Pentru Paul Thompson, cauza acestui decalaj l-ar putea constitui faptul că cercetarea academică franceză cunoaşte o extremă concentrare în institutele specializate din Paris, fără legături cu comunităţile locale.
Indiferent însă care ar fi cauzele inhibatoare istoria orală franceză îşi poate urmări antecedentele încă înainte de cel de-al doilea război mondial. Cercetarea monografică a lui Roger Thabault, Mon Village, o anchetă asupra satului său natal, Mazieres-en-Gatine, a încercat pornind de la mai multe tipuri de documente, printre care sursele orale, să urmărească rolul şcolii primare în transformările sociale şi economice. Este considerată o veritabilă sinteză asupra evoluţiei unui sat sub toate aspectele, inclusiv viaţă cotidiană.16
În anii ’60 apar primele semne clare de interes faţă de ancheta orală. În 1966 apare a doua carte franţuzească contemporană bazată pe interviuri orale: Alain Prevost, Grenadou. Paysan français. Este prima istorie a vieţii (récit de vie) scrisă în Franţa. Apariţia ei coincide cu perioada în care Philippe Joutard îşi începe ancheta orală în Cevennes asupra amintirilor lăsate de războiul Camisarzior. Este vorba de o experienţă semnificativă prin care un istoric tradiţional se lasă convertit, neputând rezista, istoriei orale:
„Nimic nu mă predispunea de fapt la acest tip de muncă. Studiam pe atunci istoriografia războiului Camisarzilor, această revoltă protestantă cevenolă de la începutul secolului XVIII. M-am imaginat la început că mă voi confrunta cu o legendă neagră a catolicilor şi a regaliştilor şi cu o legendă frumos poleită, colportată de protestanţi şi de republicani. Or, spre marea mea surprindere, chiar la mijlocul secolului XIX, istoriografia, indiferent de tendinţă, era uniform ostilă Camisarzilor acuzaţi de brigandaj şi fanatism; şi m-am întrebat care trebuia să fie opinia descendenţilor revoltaţilor. Îşi considerau cumva şi ei strămoşii ca pe nişte tâlhari?(…) Într-o zi de vară a anului 1967, am plecat aşadar pe teren la Saint-Jean-du-Gard pentru a mă întâlni cu ţăranii cevenoli. Încă de la prima călătorie am înţeles că nu mă voi opri acolo şi că toată munca mea de până atunci era bulversată. Încă îmi amintesc unul din primele răspunsuri care mi s-a dat întrebărilor mele: „Dacă aţi pune unui ţăran de aici întrebarea „ce au făcut camisarzii?”, v-ar spune –desigur nu contează că nu v-ar spune data, dar v-ar spune: „Au rezistat pentru a-şi apăra credinţa” şi erau oameni care nu n-au citit-o niciodată, dar au înţeles-o de mai multe ori. Au supt laptele mamei lor.” În mod brutal, am descoperit, la rândul meu, o altă faţă a istoriei.”17
Către o nouă faţă a istoriei se îndreaptă istoriografia franceză la începutul deceniului şapte când istoricii „noii istorii” ies în faţa publicului prin toate canalele media, cea care transformă câţiva universitari, până atunci anonimi, în vedete.18 În acelaşi timp dintr-o altă direcţie istoriografică publicului francez i se propune întâlnirea cu istoria orală prin poveştile vieţii. Mémé Santerre. Une vie inaugurează o întreagă serie de mărturii care timp de patru sau cinci ani au invadat librăriile franţuzeşti având un cert succes comercial. Pentru a nu cita decât pe cele mai importante: La mére Denise, istoria trăită a celei mai celebre lavandiere a Franţei ( Serge Grafteaux-1976), Gaston Lucas-serrurier. Chronique de l’anti-héros( Adelaide Blasquez-1976) Papa Brechard vigneron du Beaujolais (J. P. Richardot-1977), Le Clos du roi (Marcel Scipion-1978) şi mai ales best-seller-ul întregii serii, Une Soupe aux herbes sauvages de Emilie Carles al cărei tiraj depăşeşte şase sute de mii de exemplare.
Febra cu care aceste poveşti ale vieţii apar începe să scadă, pe măsură ce trecem de marginea deceniului şapte, un fenomen însă rămâne şi continuă să se dezvolte: utilizarea benzii magnetice ca mijloc firesc de prezervare a memoriei şi de scriitură.19 Iar, după 1975, fenomenul cuprinde tot mai intens şi lumea universitară. Ascensiunea îi fusese pregătită de apariţia unor lucrări ca Le Dimanche de Bouvines de Georges Duby, sau Montaillou, village occitan de Emanuel Le Roy Ladurie care au deschis gustul pentru „istoria trăită”, pentru poveste, pentru biografie. După sociologi (Daniel Bertaux20 ) şi în context descris se înscrie apariţia primelor cercetări colective ale istoricilor, utilizând tehnicile istoriei orale.
Jean Claude-Bouvier şi Philippe Joutard, care publică în 1977 a sa Légende des Camisards, une sensibilité de pasé, fondează Centrul de cercetări mediteraneene asupra ethnotextelor şi de istorie orală a Universităţii Provence (CREHOP), iar universităţile din Lille, Bruxelles, Liege şi Mons lansează în 1976 o vastă anchetă asupra „Europei timpului prezent.” La acestea se adaugă şi alte iniţiative, cum sunt dezvoltările grupului de etnologi şi istorici lionezi strânţi în jurul lui Yves Lequin şi Jean Metral asupra memoriei muncitoreşti din Givors, sau pe model strucutralist acea „antropologie istorica a schimbării” practicată de Joseph Goy, Jacques Ozouf şi André Burguiérre într-o cercetare dirijată de EHESS. Temele predilecte sunt viaţa cotidiană, familia, comportamentele muncitoreşti, ritualurile şi sărbătorile, spaţiile de sociabilitate, măsura în care oralitatea este transcrisă şi înscrisă în carte, afiş sau pamflet. Sunt privilegiate, ca documente, mărturia şi sursele orale, oferindu-se culturii populare şansa exprimării.
Acestor tendinţe antropologice li s-ar putea opune un curent mai apropiat de abordarea clasic istorică, cea care privilegiază documentul, prin arhivare. E vorba de primul mare proiect, dintr-o serie mai lungă care încearcă constituirea de arhive orale sistematice, comparabil cu experienţele americane de le Columbia University: Les Archives orales de la Sécurité sociale. Programul finanţat de Comitetul Interministerial pentru Istoria Securităţii Sociale şi desfăşurat între 1975 şi 1979, a constat în colectarea de 367 de interviuri, pe un eşantion foarte variat: „oficiali şi marginali, rezistenţi şi vichy-işti, parisieni şi provinciali, responsabili şi executanţi, membri ai instituţiilor centrale şi reprezentanţi ai autorităţilor particulare, ai sindicatelor şi ai patronilor, ai administraţiei Ministerului de Finanţe, medici şi oameni politici.”21 E o istorie politică şi instituţională, ba chiar o istorie a elitelor, care privilegiază personajele importante şi pe cei care iau decizii.
În 1980 Franţa consideră că a sosit timpul bilanţului, căci istoria orală şi-a câştigat definitiv dreptul de a figura printre ştiinţele istorice. Institutul de Istorie a Timpului Prezent organizează o masă rotundă pe tema problemelor metodologice în istoria orală22 , iar la conferinţa internaţională de istorie orală de la Amsterdam, din 1980, s-a decis ca următoarea întâlnire să se producă, peste doi ani, în Franţa, la Aix-de-Provence. Era o recunoaştere a dezvoltării acestei metode în Franţa, din partea comunităţii internaţionale de istorie orală. Nu este iarăşi lipsit de semnificaţie faptul că în acelaşi an, revista Annales dedica un număr problemelor de istorie orală, sub un titlu care vorbeşte de la sine despre rezervele sau incertitudinile istoriografiei franceze: Archives orales:un autre histoire?

Astăzi
Indiferent faptului că istoria orală s-a născut pe continentul american de unde s-a răspândit, mai apoi, în etape, prin Europa, sau, conform unei alte teorii, tradiţiile anchetatorilor europeni moderni ce făceau fără să ştie istorie orală stau la baza izbucnirii metodei pe bătrânul continent, un lucru e cert: în anii ’80 ea s-a banalizat prin instituţionalizare. Colocviile internaţionale şi revistele specializate îi conferiseră stabilitate şi spaţiu de consacrare.
În anii ’90 accentul a căzut pe reflecţia postmodernă asupra subiectivităţii relaţiei dintre cercetător şi narator. În noua perspectivă atât intervievatorul cât şi naratorul sunt văzuţi ca având cunoaşterea condiţiei interviului ca şi a deficienţelor comunicării. Deşi cel care intervievează aduce în interviu o cunoaştere bazată pe cercetarea într-o disciplină, naratorul aduce cu sine cunoaşterea intimă a culturii sale şi adesea a unei perspective diferite, una la fel de validă ca aceea a anchetatorului. Subiectivitatea este asumată într-o lectură clasic postmodernă. Acum relaţia este una de la subiect la subiect.23
Dar aceasta este altă poveste.

Notă: articolul reprezintă un capitol din lucrarea noastră de diplomă, Odiseea unei metode. Istorie şi Istoriografie în Istoria Orală, susţinută în cadrul Catedrei de Istoriografie a Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti.

NOTE:
1 Michel Trebitsch, „Le mythe de l’historiographie”, în Cahiers de l’IHTP, „La bouche de la Verite? La recherche historique et les sources orales” (sous la direction de Daniéle Voldman), no. 21, nov 1992.
2 Am subliniat ideea că astăzi computerul a bulversat suporturile scriiturii. Vor şti oare istoricii de secol XXII să citească în formatul HTML sau RTF sau MS-DOS sau Unicode? (Vezi Pascal Picq, „L’Histoire, a-t-elle comence avec l’ecriture”, în Historia, no 651, mars 2001, p. 12-13.)
3 Aceasta este definiţia pe care o acceptăm pentru termenul de istorie orală , definiţie similară cu cea oferită de dicţionarul de ştiinţe istorice al lui Andre Burguiere apărut în 1986 la Paris, într-un articol redactat de Philippe Joutard.
4 Teoria lui Turner asupra frontierei contrazice opinia potrivit căreia spiritul american vine din caracteristicile backgroundului european perpetuat de către colonişti. El afirmă dimpotrivă că responsabil pentru trăsăturile poporului american este procesul continuu de mutare a frontierei de la est către vest, închiderea frontierei prin atingerea Pacificului semnificând sfârşitul primei etape din istoria poporului american.
5 Această contribuţie practică adusă criminologiei dintr-o perspectivă sociologică a constat în apariţia unor adevărate capodopere ale genului, în primul rând The Jack-Roller: a Delinquent Boy’s Own Story, a lui Clifford Shaw apărută în 1930. Astăzi metoda interviului în profunzime şi povestea vieţii (life-story) se utilizează de către terapeuţi, în psihiatrie, pentru a putea înţelege mai bine mecanismele comportamentale ale tinerilor delincvenţi. (Howard S. Becker, „Biographie et Mosaique Scientifique”, în Actes de la Recherche en Sciences Sociales, juin 1986, no62-63, p. 105-110.)
6 În anii ’30 guvernul federal american în cadrul programului New Deal a lansat un amplu proiect de colectare de poveşti ale vieţii ca un mijloc pentru combaterea şomajului: Federal Writers’ Project în valoare de 27 de milioane dolari. Scriitori şomeri sau studenţi săraci, dintre care unii astăzi au ajuns celebri, au fost implicaţi în anchetarea prin interviuri a negrilor din sud sau a “albilor mici”, primilor cerându-li-se să vorbească despre amintirile lor ca foşti sclavi, iar ceilalţi despre dificultăţile vieţii cotidiene. În şapte ani şi jumătate din 1935 şi până în 1943 au fost strânse 180.000 de pagini cu istorisiri ale vieţii. Progranmul poate fi considerat ca cea mai originală întreprindere a preistoriei disciplinei/metodei de care ne ocupăm.
7 A deţinut preşedinţia Statelor Unite ale Americii din partea partidului democrat între 1885-1889 şi un al doilea mandat între 1893-1897. (Nevins, Allan, Grover Cleveland: A Study in Courage, 2 vol, Easton, 1989).
8 Paul Thompson, op. cit., p.86.
9 Jan Vansina, Oral Tradition: A Study in Historical Methodology, London, Routledge and Kegan Paul, 1965.
10 Richard Hoggart, The uses of literacy, London, Penguin, 1957.
11 E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, London, Random House, 1966.
12 E vorba de lucrările Luisei Passerini, Torino Operaia e Fascismo, Bari, Laterza, 1984; Storia e Soggetivita- Le fonti orali e la memoria, Firenze, La Nuova Italia, 1988.
13 În cercetarea etnografică, în general, şi în cercetările de istorie orală în mod special, s-a produs o schimbare în natura relaţiei dintre intervievator şi narator, în sensul unei relaţii de la subiect al subiect. În urma întâlnirii, a experienţei mutuale, se naşte produsul de interviu.
14 Michel Trebitsch, op. cit, p. 21.
15 Ibid., p. 25.
16 Joutard, op. cit., p. 116.
17 Ibid., p. 123.
18 Charbonell, op. cit., p.108.
19 Istoricii încep să dialogheze cu oameni de media: în 1980, Georges Duby discută cu Guy Lardreau19, iar Philippe Aries răspunde întrebărilor lui Michel Winock.19 (Dialogues, Paris, Flamarion, 1980; Philippe Aries, Michel Winock, Un historien du Dimanche, Paris, La Seuil, 1980).
20 “Brutala irumpere a practicii sociale pe scena calmă a societăţii de consum a dat o lovitură mortală scientismului meu” afirma Daniel Bertaux, care se converteşte împotriva sociologiei cantitative a chestiionarelor, către o sociologie calitativă, singura susceptibilă de a percepe mobilitatea socială. Prin urmare în 1976 îl vom vedea dezvoltând principiile abordării biografice şi contribuind în mod decisiv la ractivarea tradiţiei Şcolii de la Chicago şi contribuind, graţie contactelor internaţionale şi întâlnirilor interdisciplinare, la crearea Grupului de studiu al abordării biografice în sociologie. (Daniel Bertaux, “Histoires de vie ou recits de practiques? Methodologie de l’aproche biographique en sociologie”, Paris, CORDES, 1976.)
21 Dominique Aron-Scnapper ţi Daničle Hanet, Histoire orale ou archives orales, Association pour l’etude de l’histoire de la Sécurité sociale, 1980, p. 55. Apud. Joutard, op. cit., p. 141.
22 Problémes de méthode en histoire orale, table ronde, 20 juin 1980, Paris, IHTP-CNRS, 1981.
23 Valerie Raleigh Yow, Recording Oral History. A practical Guide for social scientist, Sage Publications, Thousand Oaks/London/New Delhi, 1994.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: