Regalitatea barbară între tradiţia germanică şi modelul imperial: Theodoric

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Andrei PĂNOIU
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

INTRODUCERE
Vorbind la un moment dat despre îmbrăcămintea germanilor, Tacitus arată că ei foloseau drept podoabe “bucăţi de piei de la animale care trăiesc în marea cea necunoscută, dincolo de lumea noastră”1
Informaţia este minoră şi lipsită de interes pentru tema expunerii de faţă; am ales-o însă datorită felului în care istoricul roman înţelege să opereze, în cel mai natural chip cu putinţă, separaţia restului de lumea romană. Fără îndoială că în textul amintit, distincţia dintre “lumi” are o conotaţie exclusiv geografică. Nu mai puţin adevărat este însă faptul că ea se calchiază perfect pe dihotomia existentă în mentalul fiecărui greco-roman şi -mai târziu- bizantin2 : “noi”, locuitori ai “lumii” (Imperiul este “universal”, cel puţin ca ideologie, până spre 1453) pe care o cucerim, o stăpânim şi o civilizăm (adică o pacificăm şi/sau o creştinăm) şi “ceilalţi”, cei care nu pot fi înţeleşi3 , care “ne” ameninţă, care trebuie supuşi sau, după caz, îmbunaţi şi în comparaţie cu care “ne” situăm pe o treaptă de civilizaţie cu mult mai înaltă4 .
Suntem deci puşi în faţa unei constatări devenite, poate, un topos: anticii împărţeau universul în două: lumea cunoscută (mundus, oikoumenh şi restul, arie mai mult sau mai puţin nebuloasă din punct de vedere geografic şi informaţional5 .
Ştim, pe de altă parte, că idealul oricărei societăţi de tip tradiţional este autarhia, fie ea văzută la nivel de sat sau de imperiu. Nici romanii şi nici germanii nu fac excepţie de la regulă. Pentru fiecare normalitatea se găseşte în lumea sa, ceilalţi nefiind decât duşmani (care atacă sau care trebuie atacaţi) sau, în cel mai bun caz parteneri în comerţ sau în efemere alianţe politice. Transferurile de substanţă6 există, sunt uneori masive, dar nu par a fi percepute prea acut, ele fiind rapid incluse în propria tradiţie (şi) prin neîncetatul recurs la mitul “vârstei de aur”.
Tabloul înfăţişat este verificabil pentru o lume dominată de pax romana, o lume în care liniile de demarcaţie sunt clare, care, printre multe altele, se caracterizează prin noţiunea de limes.
Voi încerca mai jos să arăt ce s-a întâmplat atunci când toate delimitările s-au rupt şi când alterităţile au devenit foarte greu de distins (cel puţin pentru istoricul de azi), ceea ce se chema odată mundus devenind acum un melting-pot generator al unei lumi noi, caracterizară de sincretism. Acest demers îmi pare mai uşor de făcut prin trecerea preliminară în revistă a felului în care germanii şi romanii înţelegeau şi organizau puterea “la ei acasă” în momentul în care lumile lor intră în coliziune.

I. PUTEREA LA GERMANI; MENTALITĂŢI TRADIŢIONALE; PRIMELE MUTAŢII
Barbarii nu scriu despre ei7 ; informaţiile care ne-au parvenit astăzi în ceea ce-i priveşte nu sunt decât viziunea pe care vecinii lor civilizaţi şi-o formaseră asupra acestui subiect. Există deci pericolul demn de luat în seamă al unei aşa-numite „interpretatio romana/graeca” a realităţilor barbare8 . Lumea este Roma, aşa cum odinioară ea era Grecia, aşa că depărtarea progresivă de această „lume” favorizează o „animalizare” a subiectului observaţiei. Tacitus, descriindu-i pe germani ca înalţi, blonzi, urât mirositori, a-nomici, războinici, certăreţi, inconstanţi, lacomi, primitivi în manifestările artistice, nu face decât să confirme această observaţie.
În ceea ce-i priveşte pe germanii înşişi, trebuie remarcat faptul că lumea antică “istorică”9 este determinată în mare parte de Grecia şi de Italia, de popoarele acestora şi de cele cu care ele au venit în contact în sensul asimilării sau înglobării. Teritoriul german nu a fost supus decât marginal unui asemenea proces iar germanii înşişi şi mai puţin10 . Rezultă că pentru a intra în Antichitate, deci în … istorie, germanii trebuie să îşi părăsească aria de origine şi să se deplaseze acolo unde această istorie “se făcea”11 . Atâta vreme cât n-o fac ei rămân anistorici, sunt suficienţi lor înşile, autarhici şi nu întâmpină probleme care să necesite o reformă majoră a societăţii şi a concepţiilor lor. Reiese deci că în privinţa germanilor, ca a tuturor barbarilor de altfel, operează simbioza Vaterland-tradiţie; “patria” de origine este singurul cadru care garantează (şi de la care a pornit) tradiţia cutumiară căreia i se supun toţi şi care le păstrează tuturor individualitatea. De aceea această tradiţie surprinsă de Tacitus în anul 97 d. Hr. nu poate fi extrapolată secole mai târziu asupra barbarilor care anihilează Imperiul12 şi tot de aceea chiar aceşti din urmă barbari evoluează rapid din momentul părăsirii ariei de origine, renunţând (parţial) la cutuma lor şi putând fi, de exemplu, uşor creştinaţi13 .
Din punct de vedere arheologic, se poate vorbi de o societate germanică începând cu sec. VI î. Hr., odată cu mutaţiile produse în Hallstat şi apoi în La Tene. La acest moment germanii ocupă nordul Europei Centrale şi Scandinavia, generând ceea ce se numeşte „Jastorfkultur”. Ocupaţiile lor sunt tipice ariei climatice în care trăiesc, rezumându-se la păstorit, agricultură extensivă (Plinius afirmă că lucrul pământului era o „muncă de jos”, fiind încredinţată femeilor, în timp ce bărbaţii, în virtutea superiorităţii lor, erau văcari) şi metalurgie14 .
Cele câteva amănunte relatate până acum, nu trebuie să ne lase impresia unui caracter paşnic al acestei societăţi. Dimpotrivă –şi oarecum asemănător cu situaţia Greciei homerice- din moment ce bunurile circulau prin intermediul instituţiei darului numai în situaţiile comune, raziile şi jaful fiind cele care confereau prestigiu căpeteniilor se poate afirma că „războiul furniza lumii germanice scopurile sale, valorile şi identitatea; economia şi societatea erau structurate în vederea acestui scop”15 .
Analizând felul în care puterea este organizată şi distribuită la vechii germani reiese mai întâi că ei nu cunosc ideea descendenţei ei divine. Puterea este generată de către popor care îşi alege conducătorul şi care i-o încredinţează acestuia, limitându-i-o şi totodată definindu-i-o16 . Germanii trăiesc deci într-o democraţie arhaică, militară. Acest amănunt, combinat cu alte câteva elemente specifice (opţiunea pentru dreptul cutumiar, modalitatea de alegere a şefilor, raporturile cu ei, organizarea “politică”, etc. ) îndreptăţesc observaţia lui Ullman cum că, departe de ideea romană târzie, a puterii descendente, “coborâte” de la divinitate, în mediul germanic funcţionează teoria “puterii ascendente”17 .
Dezvoltând, trebuie în primul rând remarcat că germanii îşi aleg regele. Aceasta nu este însă o regulă. Poporul18 poate supravieţui foarte bine fără vreun şef suprem. Organizarea sa etnic-teritorială în sate (gemeinde), cantoane (gau), toate convergând către şi alcătuind poporul (volk), le permite să îşi rezolve problemele curente fără intervenţia unei puteri exterioare, de constrângere19 . Totul se dezbate de către adunarea înarmată a bărbaţilor (thing), care au dreptul să participe la “lucrările” ei din momentul în care obştea îi consideră capabili, consacrându-i prin dăruirea unui scut şi a unei lănci20 .Totuşi unele triburi cunosc practica alegerii unor „prinţi” de statut non-regal21 iar altele dispun chiar de asemenea personaje care se bucură de drepturi ereditare, aşa cum lasă să se înţeleagă Strabon22 şi Tacitus, acesta din urmă vorbind chiar textual despre „un tânăr de neam nobil cu numele Catualda, care fugise cândva de asuprirea lui Maroboduus şi care acum, când situaţia acestui rege era şubredă, îndrăznea să se răzbune.”23 Regele este totuşi ales în momentul în care intervin situaţii dificile24 , mai uşor de rezolvat prin focalizarea tuturor energiilor. De altfel Tacitus remarcă în opusculul său că libertatea germanilor este prea mare, ducând la blocaje şi la întârzieri în luarea deciziilor (XI, 1).
Acelaşi Tacitus vorbeşte şi despre competenţele regilor şi despre felul în care ei îşi exercită puterea (VII – XIV). El arată că, departe de a se bucura de vreun statut aparte, căpeteniile se impun doar prin faptele şi atitudinile proprii. Totuşi există condiţionarea apartenenţei la nobilime pentru acela care doreşte să fie ales rege. Această regulă îşi are şi ea o excepţie. Personalităţile puternice, indiferent de „culoarea sângelui” lor se pot impune, şi o fac tot mai mult pe măsură ce contactele cu Imperiul se accentuează. În vremea lui Augustus există un Marobaudus, simplu particular care, potrivit lui Strabon25 , se impune alor săi după ce vine de la Roma (amănunt demn de avut în vedere) şi cucereşte şi alipeşte neamului său mai multe populaţii. Amintitul Catualda, la rândul său, „năvăleşte cu un grup puternic în ţara marcomanilor şi-i ademeneşte pe fruntaşi să se alieze cu dânsul26 . Din secolul al II-lea această impunere a comandanţilor militari cunoaşte o dezvoltare considerabilă, odată cu „militarizarea” triburilor germanice, cu abandonarea, chiar dacă nu totală a tradiţiilor agrare şi cu creşterea puterii regilor militari „reiks”27 . Aceştia din urmă încep să constituie adevărate familii princiare rămânând însă în vigoare obligaţia pentru pretendentul la tron de a se impune prin dovedirea forţelor proprii. Theodoric însuşi, după ce îşi sfârşeşte „stagiul” la Constantinopol se întoarce printre ai săi şi înainte de moartea tatălui său, în cea mai pură tradiţie germanică, îşi constituie o grupare de tineri „cetairoi”28 , cu ajutorul cărora dă lovituri îndrăzneţe, sporindu-şi faima.
Pe de altă parte, nobilii sunt consideraţi a avea origine sacră şi sunt extrem de respectaţi, operând un sistem de relaţii personale de tip “suzeran-vasal” care presupune întâietatea nobilului, a faimei şi intereselor sale faţă de cele generale, ale poporului. Sunt de observat aici germenii fragmentării politice medievale, prezentă peste tot unde un adstrat medieval germanic s-a suprapus populaţiei vechi, latinizate29 .
Întorcându-ne la rege, trebuie amintit că Tacitus arată că puterea acestuia este limitată de către adunarea purtătorilor de arme şi de către preoţi. Spre exemplu competenţa acestuia nu cuprinde aplicarea pedepselor corporale sau capitale30 (atribute rezervate sacerdoţilor, ca purtători ai voinţei zeilor), iar părerile sale cu privire la “pricinile mari” trebuie să primească aprobarea adunării. Doar problemele curente, de mică importanţă, pot fi rezolvate de către rege singur, atunci când el există. De un tratament asemănător beneficiază şi celelalte căpetenii, fiind însă de reţinut că tuturor acestor leaderi, din momentul în care ei s-au impus şi au fost aleşi li se datorează supunere necondiţionată31 , fiind de exemplu “o mişelie şi o ruşine pentru toată viaţă să se întoarcă cineva viu din luptă după pieirea căpeteniei “32
Descriam mai sus organizarea “politico”-teritorială a vechilor germani.
Grigore din Tours oferă în Istoria sa câteva amănunte ce pot fi considerate ecouri ale tradiţiilor democratice germane. Astfel el menţionează că atunci când Childeric a început să guverneze despotic a fost alungat de pe tron, în locul lui fiind ales în unanimitate Egidius, trimis de către Imperiu ca magister militum. Pe de altă parte, în incidentul provocat de atribuirea “potirului de la Soissons”, soldatul nemulţumit se crede îndreptăţit să conteste decizia lui Clovis in virtutea aceloraşi vechi principii după care regele este doar primus inter pares.
Nu este însă mai puţin adevărat că la adăpostul formelor tradiţionale de exercitare a puterii îşi fac apariţia, începând cu sec. al II-lea d.Hr., realităţi noi la geneza cărora apropierea de lumea romană are o contribuţie fundamentală33 .
Ştim, de pildă, că încă înaintea războaielor marcomanice, şefii germanici care îşi exercitau autoritatea în vecinătatea limes-ului locuiau deja în villae şi făceau comerţ cu autorităţile romane34 , fapt de natură să producă o diferenţiere accentuată de avere între potentaţi şi oamenii liberi de rând. Avem de a face, întâi de toate, cu aceptarea ideii de dinastie în ceea ce-i priveşte pe reiks. Iordanes ne spune că Hermanaric era „cel mai vestit din familia Amalilor” şi că Alaric este ales, în anul 400, rege şi pentru motivul că făcea parte din familia Balthilor, „a doua familie nobilă după cea a Amalilor”35 . Când acesta din urmă moare, succesorul său va fi, ce-i drept, ales, dar persoana asupra căreia s-a oprit alegerea era Athaulf, o rudă a regelui dispărut36 . Acelaşi Iordanes exclamă la un moment dat: „Cine ar sta la îndoială să aleagă un Amal dacă tronul ar fi vacant?”37 . Urmarea acestor mutaţii este aceea că, sub Theodoric, familia Amalilor va proceda chiar la unuini dinastice cu familiile conducătoare ale altor neamuri, care atinseseră şi ele, între timp, acest stadiu.
În aceeaşi ordine de idei, după ce cucerise Cartagina (439), Genseric dă o lege38 prin care hotărăşte ca tronul Africii vandale să fie ocupat doar de progenitura sa masculină39 . Legea va fi respectată; Guthanamundus (484-496), un urmaş al lui Genseric, va ajunge să bată chiar şi monedă cu legenda D.N. REX GUTHANAMVNDV.
Pe de altă parte, modelul imperial se răsfrânge şi asupra comportamentului regilor barbari. Amintitul Clovis dovedeşte acest lucru la Tours, în 507, când, în urma înfrângerii ultimilor vizigoţi, organizează o ceremonie fastuoasă, după ce, în prealabil, primise consulatul de la Anastasius. El face danii bogate basilicei Sf. Martin, defilează costumat în tunică de purpură, având hlamidă şi diademă, împarte mulţimii bani cu propria mână drept pentru care este aclamat consul şi … Augustus. Nu mai puţin, el merge la Paris şi îşi stabileşte aici capitala40 .
Se ajunge astfel ca, în decurs de câteva generaţii, regii barbari să practice un model al regalităţii apropiat de cel imperial şi să aibă legături mai strânse cu pământul pe care îl stăpânesc decât cu populaţia de origine41 . Pe de altă parte, pe măsură ce ei îşi exercită puterea mai degrabă asupra unui regnum decât asupra unui gens, preeminenţa lor este afirmată din ce în ce mai accentuat42 . Ajungându-se până la caracterizarea pe care Ennodius din Pavia o face lui Theodoric, cum că puterea acestuia ar fi de drept divin, asemenea celei imperiale, decurgând deci dispositione caelestis imperii43 .
Întorcându-ne acum la cele câteva trăsături schiţate anterior societăţii tradiţionale germanice, nu apare ca lipsit de importanţă nici faptul că, pe acelaşi plan cu strânsa legătură a germanului cu comunitatea locală se află şi profunda sa lipsă de ataşament faţă de formele superioare ale organizării sociale, cele statale. În consecinţă, popoarele germanice sunt destinate unei vieţi locale, cu caracter antiuniversalist44 , înscrisă într-un peisaj geografic prea puţin afectat de mâna omului şi într-unul religios mitico-poetic, dominat de personificări ale forţelor naturale, ale războiului şi ale fecundităţii45 .
Este un tablou în profundă contradicţie cu cel roman şi bizantin; apare deci firesc conflictul dintre cele două „ideologii” în momentul contactului lor. Aceasta e doar o aparenţă. Am spus că germanii nu sunt universalişti şi nu contestă nimănui calitatea de stăpân al lumii. Se ajunge însă la un moment în care explozia demografică şi tot mai desele contacte cu lumea civilizată nasc trebuinţe şi aspiraţii noi pentru germani. Rambaud o spune clar, în ciuda exprimării sale “poetice”46 . Oarecum asemănător vede situaţia şi istoriografia latină: în 113 î. Hr. cimbrii declară: “Ut Martius populus aliquid sibi terrae daret quasi stipendium; caeterum, ut vellet, manibus atque armis suis uteretur”47 . Vedem aici manifestându-se ceea ce pare a fi o constantă a lumii germanice: nevoia de Lebensraum, de spaţiu vital, de teren stăpânit nu în “stil roman”, care vizează guvernarea şi administrarea “politică” a teritoriilor, ci în manieră nemijlocită, “exploatatoare”. Este ceea ce vor cere goţii romanilor în 376, este ceea ce caută coloniştii saşi în Transilvania sec. XII. Visele imperiale sunt inventate de germani mult mai târziu şi nu înainte de filtrarea tradiţiilor lor prin prisma concepţiilor romane şi bizantine.
Tocmai de aceea pătrunderea germanilor în Imperiu are o constantă paşnică şi ascendentă48 . Ciocnirile armate sunt doar accidente. Germanul îl slujeşte pe roman ca auxiliar, apoi ca legionar şi în fine ca demnitar (Stilicon). Problema este însă a Romei. Atunci când această infiltrare devine vizibilă, ea nu mai are puterea de a-i asimila pe noii veniţi care o vor transforma “după chipul şi asemănarea lor”, parcelând Imperiul în pură tradiţie germanică.
De fapt, germanii nu cuceresc Imperiul de Apus aşa cum, mult mai târziu, „latinii” vor cuceri Bizanţul; ei îl subminează pretinzând că îl servesc (şi chiar o fac), se răzbună atunci când se consideră nedreptăţiţi49 , fac şi desfac împăraţi la Roma dar această Roma reprezintă totuşi lumea şi deocamdată germanii înţeleg să o slujească. Alaric, în 408, deşi profită de asasinarea lui Stilicon, nu se proclamă împărat ci, refuzat fiind cu superbie (seacă…) de Honorius în toate cererile sale, cere Senatului numirea ca împărat a lui Attalos, praefectus Urbi. Cumnatul său, Athaulf, deşi declară că va distruge Roma şi va înălţă un Imperiu gotic50 (primul “imperialist” german?) realizează imposibilitatea aspiraţiilor sale datorată, potrivit lui Orosius, incapacităţii goţilor de a se supune jugului ordinii şi al legilor. În consecinţă, Athaulf va încerca reorganizarea imperiului, punând forţa gotă în slujba Romei51 : aceeaşi mentalitate subalternă. Genseric însuşi pleacă în Africa cu intenţia declarată de a răspunde cererii de ajutor formulate de guvernatorul Bonifacius52 , care voia să se răzbune pe Valentinian53 , apelând la serviciile unor simpli hospites, barbari aşezaţi pe pământ roman în virtutea unui foedus, fără a smulge acest pământ Imperiului54 . În secolul al VI-lea Iordannes va înţelege situaţia perfect spunând că Roma, care înainte vreme cucerise lumea, o stăpâneşte încă din punct de vedere ideal, germanii nedându-şi seama de forţa lor brută55 .
Pe termen lung Roma, deşi anihilată, va avea totuşi ultimul cuvânt: barbarii sunt creştinaţi iar acest efort, care începe cu Ulfillas, în 34156 şi se termină în secolul al VIII-lea, cu Carol cel Mare, poartă amprenta Romei şi a modalităţii sale de a organiza lumea.

II. PUTEREA LA ROMANI
Într-un studiu din 1978, Stelian Brezeanu reafirmă ideea potrivit cu care societatea medievală, profund măcinată de instabilitate şi de războaie, are ca vis colectiv şi ca proiecţie a stării ideale de lucruri ideea de pace. Este, evident, vorba de pax romana, o stare indisolubil legată de Imperiu, văzut ca reflecţie terestră a ordinii divine şi privit totodată de către leaderi ca un scop de atins şi ca un program de acţiune57 .
Nu este mai puţin adevărat că această lume perfectă la care visau medievalii are ca sursă de inspiraţie Imperiul târziu, ajuns la deplina sa maturitate instituţională şi ale cărui slăbiciuni se estompaseră probabil în imaginaţia colectivă.
Acest Imperiu târziu, în speţă modul de organizare şi de exercitare a puterii în cadrul său va face şi obiectul încercării de analiză de mai jos.
În primul rând trebuie spus că începând cu Diocleţian, statul roman a suferit mutaţii profunde. Departe de “confederaţia de cetăţi” a lui Augustus, în care principele era primus inter pares, secolul al IV-lea asistă la pătrunderea ideilor din Orient (elenistic şi part) potrivit cu care suveranul este un zeu. Contemporanii înşişi sunt conştienţi de această schimbare. Ammianus Marcellinus, de exemplu, scrie că Diocleţian este primul care introduce “acest obicei străin şi regal, adoratio, pe câtă vreme am citit că înainte împăraţii noştri erau salutaţi ca magistraţi superiori”58 . Potrivit lui Eutropius, de acum împăratul va pretinde sărutarea purpurei, prosternarea (proskunesij?), şi se va distinge prin împodobirea ostentativă a hainelor, lucru ce venea în contradicţie cu simpla manta de purpură care era unicul atribut împărătesc înainte59 .
Imperiul Bizantin (înţelegând prin această noţiune statul roman în evoluţia sa începută odată cu domnia lui Constantin cel Mare) va prelua şi va creştina această formulă. Este arhicunoscută teoretizarea pe care Eusebiu din Cezareea o face puterii imperiale şi Imperiului însuşi. Astfel, după acest episcop, împăratul primeşte de sus puterea care este astfel de origine divină şi care se întinde asupra întregii lumi. De fapt între monarh şi Dumnezeu intervine in fel de înţelegere, în virtutea căreia primul copiază ierarhia celestă, fiind în schimb dator să răspândească credinţa creştină în lume, pax romana tinzând să devină pax christiana. Aşa cum în Ceruri există un singur Dumnezeu, la fel şi pe pământ trebuie să existe un singur împărat. “Împăratul nostru, spune Eusebius, este unul singur ales de către şi reprezentând Atotputernica Putere suverană60 ”.
Exploatând aceste idei, Ullman arată că monarhul roman devine vicarul lui Dumnezeu pe pământ, reprezentările sale iconografice beneficiind de aura rezervată sfinţilor. El dă exemplul unei omilii a Sf. Ioan Hrisostom, în care acesta cere credincioşilor să asculte Biblia în aceeaşi linişte sfântă in care ascultaseră citirea decretelor imperiale, care se făcea în biserică61 . Tot el arată că în structurile de stat fiecare funcţionar sau ofiţer se raportează la împărat precum acesta la Dumnezeu, în faţa Căruia el este responsabil. Mai mult, monarhul imită întrucâtva comportamentul divin, astfel că de Florii el intră în Constantinopol precum Hristos în Ierusalim, în Joia Mare spală picioarele a 12 săraci iar de Crăciun ia masa împreună cu 12 membri ai aristocraţiei. Este citat şi Iustinian care într-o novella afirmă că “legile îşi au originea în gura noastră divină”62 .
Există multe alte exemple de scriitori ai epocii care marginal sau direct vor să etaleze caracterul sacru al puterii imperiale şi competenţa generală pe care acesta o conferă împăraţilor. Fericitul Augustin63 , de pildă, proclamă că “este permis unui rege, în cetatea în care domneşte să poruncească ceea ce nimeni înaintea lui şi nici el nu a poruncit, iar supunerea faţă de această poruncă nu este împotriva principiilor acelei societăţi ci, dimpotrivă, nesupunerea este o violare a acestor principii64 ”.
Se conturează din citatul de mai sus o idee nouă, aceea a competenţei legislative generale a împăratului. Vine să o întărească Iustinian însuşi, care într-o novella din 27 octombrie 529 decretează că “prin prezenta promulgare împăratul singur poate da legi” deoarece “ce este mai presus şi mai sacru decât puterea imperială? Cine poate să aibă atâta trufie deşartă încât să desconsidere hotărârile imperiale? “. El argumentează afirmaţiile sale prin însăşi practica obişnuită a funcţionarilor statului : “Şi pentru ce ar trebui ca toate ambiguităţile din legi să se spargă în urechile noastre dacă dreptul de a le interpreta nu ne-ar aparţine? “65 .
Ar rezulta din toate aceste exemple că, spre iremediabilă deosebire de moravurile germanice, în Bizanţ împăratul este totul, că nimic nu-i poate sta în cale, voinţa sa neavând putinţă de apel decât în el însuşi, că puterea sa nu cunoaşte limite şi că toţi autorii citaţi n-au făcut decât să se străduie să argumenteze domnia bunului plac. Ei bine, nu, şi asta pentru cel puţin două motive, pe care alţi autori nu se sfiesc (uneori pe un ton polemic) să le învedereze.
Avem în primul rând cazul lui Synesios, episcopul african îmbibat de ideile neoplatonice pe care le moştenise din formaţia sa anterioară convertirii. Mergând în audienţă la Curte el compune discursul “Despre regalitate66 ”, în care arată că legea trebuie să fie conduita regelui, pe când conduita tiranului face legea, tirania nefiind decât forma morbidă a regalităţii. Puterea unui monarh care este ca atare (singur) prin voia lui Dumnezeu trebuie să fie bazată pe mila faţă de supuşi şi pe slujirea lor, având ca linie directoare stăpânirea de sine. Importanţa afirmaţiei este capitală: suveranul este, într-adevăr atotputernic, dar comportamentul său trebuie să valorifice demnitatea aferentă poziţiei sale, operând astfel un soi de autocenzură. Mai mult, ştim că Iustinian, teoreticianul implacabil de mai sus, nu s-a căsătorit cu Theodora până când unchiul său, Iustin, nu a consimţit să abroge legea care interzicea nobililor căsătoria cu persoane de joasă condiţie şi să edicteze una care permitea acest lucru!…
În al doilea rând -şi cu mult mai important- funcţionează ca element cenzurator caracterul creştin al statului roman în această epocă şi, implicit, prezenţa Bisericii în fruntariile sale. Sfinţii Părinţi, atât în Occident cât şi în Orient au atras atenţia asupra faptului că, în final, puterea imperială se răsfrânge doar asupra temporalului şi că, în nici un caz, nu i se poate recunoaşte monarhului vreun drept de imixtiune în problemele ecleziastice. H.X. Arquiliere67 ilustrează această idee dând câteva exemple: Sf. Ambrozie al Mediolanului (333-397), care înainte de hirotonire fusese funcţionar, arată (Epistulae, XX, 8) că rolul împăratului este de a face legile (juris-dictio), el fiind în acelaşi timp legibus solutus, adică deasupra propriilor sale legi68. Episcopul spune: “in potestate eius sunt omnia”, ceea ce vrea să însemne că el are deplin drept asupra tuturor lucrurilor materiale69 .
Mai explicit este Sf. Ioan Hrisostom (344-407), care în Omilia a IV-a, 4, 5, arată că “Împăraţilor le-au fost încredinţate trupurile, preoţilor sufletele (…). Unul are arme materiale, celălalt ţine sub puterea sa armele spirituale. Unul se războieşte cu barbarii, eu (Sf. Ioan), cu demonii. <> acesta este mai mare decât celălalt. De aceea împăratul pleacă fruntea sub mâna preotului70 . Papa Ghelasie al Romei (492-496) arată că împăratul este fiul, nu stăpânul Bisericii, el trebuind să înveţe de la alţii în problemele religioase, nu să-i înveţe pe alţii (cf. vb. engl. learn şi teach); este adevărat, spune el, că puterea împăratului este nelimitată asupra problemelor materiale, dar el nu trebuie să uite că are şi el nevoie de mântuire71 .
Departe de a fundamenta o teocraţie, sau un “cezaropapism” cum de multe ori a fost caracterizat a fi sistemul politic bizantin, autorii menţionaţi nu fac decât să delimiteze foarte clar domeniile de responsabilitate ale celor doi factori de putere din statul roman târziu. O fundamentare neaşteptată a acestei idei vine din partea lui Tertullian (sec. II), care, scriind într-o vreme în care nici un creştin nu visa la pax christiana, afirmă72 (atât în scrisoarea către Scalpus, cât şi în Apologie) că împăratul vine imediat după Dumnezeu, Căruia Îi datorează tot ceea ce este; creştinii sunt datori să i se supună pentru că el este rânduit în demnitatea sa pentru a promova binele şi a opri răul (cf. Sf. Pavel, Romani, XIII, 3-7).
Nu este mai puţin adevărat faptul că puterea seculară trebuie să ţină seama de ordinea bisericească, dându-i ascultare. Astfel Sf. Ambrozie îl va obliga pe Theodosie cel Mare să facă penitenţă publică iar multe secole mai târziu, patriarhul Nicolae Mistikos va obţine de la basileul Leon al VI-lea Înţeleptul acelaşi lucru. In cele două situaţii este însă extrem de important de observat că monarhii în cauză sunt pedepsiţi nu pentru vreo îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor lor legale ci pentru fapte împotriva moralei creştine: Theodosius ordonase masacrarea tesalonicenilor iar Leon se căsătorise a patra oară, lucru interzis de canoane.
Acest Imperiu, atât de exact structurat, are totuşi nevoie de…locuitori. Am văzut mai sus că la germani poporul este suprema putere şi că acest popor se manifestă extrem de vizibil. Cine este, în statul roman târziu, poporul? Răspunsul nu comportă o analiză prea detaliată. În primul rând este evident că în epoca noastră de interes nu mai poate fi vorba de cetăţenie, în accepţiunea dată termenului în Roma republicană. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că romanii se manifestă şi acum în public destul de zgomotos73 şi că anumite rudimente de democraţie74 supravieţuiesc până la sfârşitul Bizanţului. De aceea Helene Ahrweiler a ajuns la concluzia ca o caracteristică definitorie a cetăţeanului imperial este că el, indiferent de rasa sau de originea sa etnică împărtăşeşte dreapta credinţă75 . Aş adăuga la acest element şi obligaţia de fidelitate faţă de stat şi de împărat, deoarece orice rebel de pune pe sine însuşi în afara legii, având ca alternativă cucerirea puterii (caz în care el va fi receptaculul fidelităţii cetăţenilor) sau înfrângerea, ceea ce îl duce la exil, moarte, sau în cazurile fericite, primirea iertării imperiale, situaţie în care el se reînregimentează în masa poporului docil.
Rămâne, din tot ceea ce s-a arătat până acum, a se reţine faptul că în Imperiu puterea este un “amănunt” care nu interesează, ca la germani, poporul. Statul are o misiune capitală, aceea de a asigura pacea şi de a creştina lumea, drept pentru care principiul activ care îl menţine este de sorginte divină. Există un drept scris, respectat şi uneori chiar venerat, există o tradiţie a funcţiilor şi a instituţiilor iar fidelitatea este îndreptată în primul rând către aceste instituţii, raporturile personale având, spre deosebire de germani, o importanţă secundară. Imperiul cuprinde, cum am arătat mai sus, lumea iar cei care vor să pătrundă în această lume nu o pot face decât prin forţa armelor sau prin acceptarea regulilor sale. Germanii vor fi nevoiţi să uzeze de ambele mijloace pentru a-şi apropria Imperiul, devenind, pe nesimţite, purtători a ceea ce ei credeau că înseamnă acest Imperiu şi, drept urmare, ajungând să-i concureze pe adevăraţii romani care se menţinuseră în Răsărit.

III. THEODORIC CEL MARE. BIOGRAFIE ŞI MODEL “IMPERIAL”
Poate nu ar fi prea hazardată afirmaţia că, la capătul a aproape trei secole de convieţuire mai mult sau mai puţin paşnică romano-germană, regele hispanic Wamba (sec. VII) este cel în persoana căruia se încheie evoluţia de la barbarul păgân şi sălbatic la “noul roman” care, dacă nu are pretenţia apartenenţei etnice la lumea latină, asimilează în rest tot ceea ce el consideră că este caracteristic Imperiului defunct.76 Îl putem urmări pe acest princeps religiossus, încoronat la Toledo, supunându-se ritualului mirungerii77 şi cum el îşi organizează curtea copiind ceremonialul grandios, imperial, întâlnit în Bizanţ.
Pe de altă parte “imperiul” lui Wamba întruneşte nişte trăsături noi, străine tradiţiei romane (deşi regele poate să nu fie deloc conştient de acest lucru), caracterizându-se în primul rând prin apariţia a ceea ce Suzanne Teillet numeşte “sentimentul naţional”. Deşi la prima vedere s-ar putea obiecta că un lucru asemănător cunoaşte şi Imperiul -vorbind aici de echivalenţa roman-creştin ortodox obligatorie pentru cel ce se vrea cetăţean- autoarea amintită dovedeşte că apropierea este forţată. Astfel, “naţiunea” goto-hispanică se construieşte pe triada formată din autoritatea suverană a regelui, comunitatea politică a supuşilor săi (putând fi inclus aici şi sentimentul apartenenţei la aceeaşi etnie) şi, mai ales, din teritoriul (regnum) pe care această autoritate se exercită78 . Vedem, dintr-odată, că non-universalismul germanului, spiritul său de raportare concretă la pământ79 se face simţit în mod evident, imperiul lui Wamba nefiind, de fapt, decât un regat medieval, rezultat al amalgamării celor două ideologii odată rivale.
Am făcut această introducere deoarece mi s-a părut că Wamba şi sistemul său reprezintă rezultatul a ceea ce Theodoric începuse cu mai bine de un secol în urmă. Vom vedea mai jos care au fost caracteristicile imperium-ului lui Theodoric, şi pe de altă parte felul în care biografia şi ereditatea sa culturală au influenţat opera sa politică.
Theodoric, (Dietrich în germană), se naşte în anul 454, în Pannonia, ca fiu al lui Theodemir, regele ostrogoţilor din această provincie. La vârsta de 10 ani este trimis la Constantinopol, ca ostatic, având deci parte de o educaţie romană, care nu reuşeşte totuşi să îi schimbe convingerile sale ariene.
În anul 475 , aflându-se pe moarte, Theodemir convoacă adunarea goţilor înarmaţi şi le propune ca urmaş la tron pe fiul său exilat, ceea ce poporul consimte80 . Se ajunge astfel la situaţia deloc neplăcută romanilor în care germanii pannonici sunt conduşi de un personaj de la care Imperiul se putea aştepta la acţiuni favorabile. Evenimentele ulterioare vor da însă dreptate numai pe jumătate autorităţilor constantinopolitane. Într-adevăr, noul rege va aduce o serie de servicii împăratului Zenon care, în consecinţă, îl înscrie într-un adevărat cursus honorum, monarhul barbar devenind treptat senator, patriciu, magister militum; în anul 484 i se acordă onoarea consulatului, fapt de natură să îl impună şi mai mult în ochii supuşilor săi şi -ceea ce de fapt interesa administraţia imperială- să-l protejeze de eventualele uzurpări ale goţilor, extrem de sensibili la titlurile (cât mai “savante” cu putinţă) acordate de către Imperiu81 .
Pe de altă parte însă Theodoric, poate şi în virtutea prestigiului său de amicus principis82 , reuşeşte să-i unifice pe toţi ostrogoţii sub puterea sa, ameninţând astfel să facă inutile toate eforturile pe care imperialii le învestiseră în el; comandant al unei forţe pe care nu cu mult timp înainte şi-o dorea şi Athaulf, regele devine un pericol pentru statul roman, incapabil în acel moment să facă faţă unei noi posibile agresiuni83 .
Soluţia apare la timp şi -mai mult- cum nu se putea mai în avantajul bizantinilor. Din voinţă proprie sau sugerându-i-se acest lucru de către diplomaţia lui Zenon, în 488 Theodoric cere împăratului permisiunea de a cuceri Italia din mâinile celui care la Constantinopol nu era văzut decât ca un simplu uzurpator: Odoacru. Acordul este dat imediat şi, în mai vechea tradiţie a rolului de “braţ armat al romanilor”, acceptat de germani încă din vremea cimbrilor, regele trece Dunărea pannonică, îi infrânge pe gepizi şi pătrunde în Peninsulă. Au loc trei bătălii mai importante între Theodoric şi Odoacru: Isuza (488), Verona (489) şi Addo (490). În urma lor şeful herul, învins de fiecare dată, se baricadează în Ravenna, unde se va opune cu succes unui asediu de trei ani.
Ceea ce urmează ţine mai mult de perfidia orientală decât de militarismul germanic. În 493 Theodoric pretinde că vrea o împăcare cu Odoacru şi o reglementare paşnică a diferendului, în sensul că Italia urma să fie împărţită între cei doi, fiecare urmând să-şi păstreze prerogativele în teritoriul controlat direct. Odoacru consimte, deschide porţile Ravennei şi la ospăţul care trebuia să consfinţească reconcilierea, este asasinat împreună cu toţi ai săi. Theodoric devine singurul stăpân al Italiei.
Noua situaţie îl pune pe rege într-o dublă dilemă. Pe de o parte Italia era, totuşi, locuită de romani şi era greu de definit poziţia regelui, -recunoscut ca atare numai de goţii care îi juraseră credinţă şi faţă de care se angajase să guverneze în spiritul dreptăţii şi al clemenţei84 – în ceea ce-i privea pe aceştia. Pe de altă parte nu era prea greu de văzut că părerile pe care Constantinopolul şi Theodoric însuşi şi le făceau asupra statutului în virtutea căruia barbarul stăpânea Italia nu concordau nici pe departe85 .
Regele încearcă rezolvarea ambelor probleme printr-o singură manevră: îl trimite pe consulul Faustus la Zenon pentru ca acesta să ceară în numele său vestem regiam. Împăratul îl refuză şi la fel va proceda şi Anastasius, care tocmai atunci prelua puterea. Urmarea este că goţii îl proclamă singuri pe Theodoric rex. Interesant de văzut este faptul că titlul acordat nu avea (bineînţeles, din motive strategice,) nici un apelativ teritorial (ex: rex Italiae, rex Romaniae); pe de altă parte este evident că goţii nu procedează prin acest act la o recunoaştere a puterii regelui asupra lor (ea exista în acel moment de mai bine de două decenii); concluzia nu poate fi decât în sensul că noul şi totodată vechiul titlu avea ca ţintă provincia care tocmai fusese “recuperată” pentru Imperiu.
Văzându-se surprins cu un pas în urmă, Anastasius plusează şi în 498 trimite la Ravenna insignele pe care Odoacru le dispreţuise cu douăzeci de ani înainte. Actul vrea să arate că, până la urmă, poziţia lui Theodoric se datorează tot Imperiului, care îi legitimează stăpânirea în numele său a Italiei. Mai mult, întoarcerea insignelor imperiale putea semnifica şi faptul că din acel moment Imperiul se întorsese în Occident.
De-a lungul întregii sale domnii Theodoric va păstra, în mod voit, neatinsă această ambiguitate. Prudent în raporturile sale cu Imperiul, el nu va ezita ca în faţă supuşilor săi şi a celorlalţi barbari să pozeze în succesorul împăratului apusean şi să proclame regatul său ca prelungirea naturală statului dispărut la 47686 . “Vinovat” de fundamentarea teoretică a acestor idei este nimeni altul decât ministrul lui Theodoric, Cassiodor, care în “Cronica” sa procedează la o “romanizare” a goţilor, ajungând până la a-l include pe Theodoric în şirul împăraţilor din Apus87 .
În lucrarea deja citată A. Rambaud afirmă: “Il s’est abandonné; il a suivi le chemin tout frayé qu’on lui montrait (istoricul francez se referă aici la consilierii romani ai regelui) et quand les obstacles se sont présentés, le Barbare qui avait poignardé Odoacre s’est retrouvé por frapper Symmaques et Boëce”. Este discutabilă prezentarea lui Theodoric în postura unui “luat de val”. Toate actele sale demonstrează că a fost perfect conştient de ceea ce făcea, că a urmărit cu tenacitate un scop anume şi că a încercat să fie cât mai “roman” cu putinţă88 , fără să reuşească să elimine germanismul (înţelegând prin asta trăsăturile culturale şi politice) său şi al supuşilor săi. Voi încerca să arăt mai jos toate aceste elemente prin care Theodoric s-a dorit a fi un împărat, nereuşind decât să creeze un hibrid condamnat la dispariţie odată cu moartea sa.
Am arătat mai sus, vorbind despre puterea la romani, că împăratul este, potrivit lui Eusebiu din Cesareea, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, având deci ca primă misie întărirea şi răspândirea credinţei creştine. Ştim pe de altă parte că Theodoric, care se voia împărat al Occidentului, este arian. Avem deci un prim element de neconcordanţă între forma proclamată şi fondul existent. Mai mult, Cassiodor89 pune în gura regelui sentinţa: “Religionem imperare non possumos, quia nemo cogitur ut credat invitus”. Contradicţia este, după părerea mea, numai aparentă. Departe de a fi un “spirit iluminist”, propovăduitor al libertăţii de conştiinţă, Theodoric duce până la capăt copierea modelului său imperial. Or, împăratul este ortodox, aşa că o imitare a lui deplină nu poate pleca de la impunerea unei credinţe pe care acest împărat o consideră eretică. Pe de altă parte regele nu se poate rupe de ai săi, denunţând arianismul, drept pentru care preferă să lase în suspensie această problemă. O întărire a celor spuse mai sus pare a veni din incidentul produs în anul 502 când, pentru tronul papal, concurează doi candidaţi: Laurentius şi Symmachus. Asemenea unui basileu, regele nu-şi permite să se amestece direct în problemele Bisericii, optând pentru convocarea unui sinod local care va tranşa problema. Nu este mai puţin adevărat că, atunci când Iustin, secondat de piosul Iustinian, declanşează persecuţiile antiariene în Orient şi când, legat de această chestiune, Theodoric îl trimite în solie la Constantinopol pe papa Ioan, primirea strălucită de care pontiful are parte în Răsărit îl va nemulţumi profund pe rege care îl va sancţiona dur pe Ioan la întoarcere. Rezultă şi de aici oscilaţia permanentă a monarhului got între cele două modele ideologice pe care le putea urma.
Theodoric domneşte peste “imperiul Italiei” care este o parte a Romanum regnum90 , puterea asupra căruia o împarte cu împăratul constantinopolitan91 . Potrivit ideologiei sale, există două respublicae care formează însă “un singur trup”. Mai mult, regele, care dispune şi de imperium pune în opoziţie statul său, numit Respublica nostra92 Romana, cu alia regna sau gentes93 . El nu se intitulează niciodată rex Gothorum, cu atât mai mult cu cât acest titlu aparţinea de drept barbarului rege de la Toulouse. Totuşi, pentru a nu brusca prea mult susceptibilităţile imperiale, Theodoric nu îşi va aroga niciodată titlul de Augustus sau Imperator94 , în ciuda faptului că, la un moment dat, într-un cadru oficial, Theodoric este numit de un senator „Augustus” şi „Triumphator”, mulţumindu-se cu acela de Princeps. Vocabula poată părea “nevinovată” însă numai dacă nu ne aducem aminte că înainte de epoca Dominatului, împăraţii romani îşi spuneau la fel… În plus, titulatura găsită de rege este de multe ori însoţită de calităţi prea puţin regale: prudentia, serenitas, benignitas, clementia, justitia, etc95 .
“Romanitatea” lui Theodoric se reliefează şi din felul în care el înţelege să-şi stăpânească regatul96 . Ca un adevărat împărat, în domnia sa el nu îi va favoriza în nici un fel pe goţi faţă de romani97 , încercând chiar edificarea unei “naţiuni” italice – Gothi et Romani .
Regele păstrează sau resuscitează administraţia romană, înconjurându-se cu funcţionari latini, organizând finanţele după sistemul imperial (este chiar remarcabil că într-un regat barbar, la această epocă, există finanţe). Corpul senatorial este menţinut, Senatul însuşi continuându-şi activitatea exact ca sub regimul imperial. În acelaşi timp, activitatea sa de legislator, ea însăşi un atribut suveran98 , nu face decât să valorifice dreptul roman, “Edictul” său având o coloratură prea puţin barbară. Este adevărat că în activitatea lor judecătorii romani sunt, prin dispoziţia regelui, secondaţi de “comiţii goţi”; faptul este de natură să arate incapacitatea monarhului de a depăşi în totalitate viziunea non-imperială, etnicistă, specifică barbarilor care, nu trebuie să uităm, se caracterizează în ochii romanilor tocmai prin calitatea lor de gentes. Nu mai puţin, măsura în cauză poate fi doar expresia simplei prudenţe a regelui.
Theodoric încurajează literele (Cassiodorus şi activitatea sa sunt un bun exemplu; o suficientă doză de cinism ne permite, pe de altă parte, să considerăm că remarcabila Consolatio a lui Boethius, scrisă în închisoare, a apărut tocmai datorită “mijlocirii” regale) şi artele, patronând construcţia a numeroase edificii publice de prestigiu. Nu trebuie omisă, totuşi, nici ideea că în epocă intelighenţia romană trăia sentimentul unui naufragiu universal al valorilor, ceea ce o determină să colaboreze cu regele barbar în virtutea mai vechii idei a folosirii energiei gotice pentru salvarea, în acest caz a vitalităţii culturii romane. Această elită îşi voia păstrate tradiţiile juridice, literare şi chiar aristocratice, ceea ce o determină să fie conservatoare, dar de un conservatorism care nu excludea lumea barbară, având, dimpotrivă, înţelegere şi deschidere pentru ea99 .
După cum arătam şi mai sus, Theodoric se consideră urmaşul natural al împăraţilor Apusului. Cum o atari calitate nu putea decât să deranjeze Constantinopolul, regele are atâta diplomaţie încât faţă de puterea imperială să pretindă a fi de acord cu rolul pe care această i-l atribuise, de “rege delegat” al basileului100 şi de intermediar docil între Imperiu şi gentes101 . Este relevant faptul că romanii înşişi erau cât se poate de conştienţi de jocul dublu al lui Theodoric. În introducerea sa la istoria “Războiului cu goţii”, Procopios din Cezareea102 va scrie că deşi personajul în discuţie se mulţumeşte cu titlul de rege, el conduce Italia în chip de împărat. Autorul bizantin desprinde această concluzie din politica externă şi internă a “delegatului imperial”, pe care îl înfăţişează ca legislator şi dikofulax şi, lucru grăitor, ca pe un apărător al Italiei de barbarii dimprejur103 . Orgoliul roman îşi face până la urmă apariţia în lucrarea lui Procopios, el căutând măcar o satisfacţie literară post factum la adresa regelui despre care spune că,”după nume tiran104 , a fost de fapt un adevărat împărat”.
Avantaje însemnate pot însă apărea şi din această situaţie (vorbesc aici despre duplicitatea monarhului ostrogot) iar Theodoric nu va întârzia să profite de ele. Poziţia sa de prestigiu îl impune în ochii celorlalţi regi barbari care stăpânesc fostele provincii ale Apusului. Or, acest Apus, nu este nimic altceva decât Imperiul al cărui împărat se pretinde Theodoric105 . Pe cale de consecinţă el îşi va asuma calitatea de protector şi sfătuitor al acestor “alţi regi”106 , pe de o parte, pe de alta el intitulându-se propagator Romani nominis. Acest din urmă atribut pate fi materializat prin simbioza care există între romani, deţinători ai legilor şi ai ordinii (Senatul) şi goţi, care dispun de curaj şi de forţă militară. Această forţă nu constituie nimic altceva decât exercitus Romanorum107 (cf. Iordannes), cu toate ca toţi contemporanii sunt conştienţi de individualitatea sa etnică. Oricum ar fi, ideologia contează iar armata în discuţie este instrumentul ideal pentru îndeplinirea misiunii istorice pe care şi-o asumă Theodoric: restitutio restauratioque Imperii108 .
Identificarea pare desăvârşită şi într-o oarecare măsură109 aşa şi stau lucrurile. Toată activitatea lui Theodoric pare să dea dreptate ideologilor săi, contemporani sau postumi, potrivit cu care el este un împărat. Semnele de întrebare apar însă atunci când ne reamintim cum a dobândit regele puterea. Am văzut mai sus că tradiţia germanică presupune în mod imperativ alegerea monarhului. Theodoric respectă parcă intenţionat paradigma lui Tacitus privitoare la dobândirea puterii în lumea germanică. El este ales de adunarea poporului înarmat şi se impune prin faptele sale de arme în faţă tuturor ostrogoţilor pe care astfel îi uneşte. Dobândind Italia are parte de o nouă consacrare regală din partea poporului său, manevra lui Anastasius nefiind decât o onorabilă ieşire din situaţie. Nici urmă deci de origine divină a puterii110 în cazul monarhului barbar. Mai mult, supuşii săi îl acceptă în virtutea a două principii diferite: goţii ca rege al lor ridicat potrivit obiceiului, pe când romanii văd în el delegatul puterii imperiale.
Pe de altă parte, deşi se vrea ca atare, Theodoric nu este un legislator. Am arătat mai sus că “Edictul” nu este o operă originală ci o valorificare a normelor juridice romane preexistente. Cu riscul de a mă hazarda, pot chiar afirma că în ochii regelui aceste legi aveau destule şanse să constituie nimic altceva decât … cutuma romanilor, dreptul lor obişnuielnic pe care el îl repune în vigoare după tulburările produse de către “uzurpatorul” Odoacru.
În fine, cu toate că sub Theodoric vocabularul oficial continuă să cunoască termeni consacraţi în dreptul public roman (imperium, civitas, respublica, populus, gentes, etc), contemporanii nu îi mai înţeleg şi/sau nu mai posedă realităţile la care ei pot fi aplicaţi. Am văzut mai sus cum regele vorbea despre respublica nostra; se vorbeşte şi de un Romanorum regnum111 ; un debuşeu mai puţin “barbar” este folosirea acestor termeni, prin extensie forţată, în legătură cu realităţile epocii: consensus este acum fundamentul comunităţii de interese şi de bunuri dintre goţi şi romani, raţiunea pentru care ei se bucură de aceleaşi drepturi şi trebuie să se supună aceleiaşi voinţe politice112 .
Puterea lui Theodoric se caracterizează deci prin hibriditate şi sincretism. Întreaga sa ideologie conţine dezavantajul că vrea să impună prea rapid o reevaluare a ordinii stabilite de secole unor popoare care îşi găsesc raţiunea de a fi în chiar modelele lor tipologice tradiţionale: romanii nu se mai pot menţine ca atare decât prin recursul la Imperiu (şi este greu de acceptat un barbar care să stăpânească acest Imperiu) iar goţii, enclavizaţi într-un mediu străin (chiar dacă nu neapărat ostil), riscă să fie asimilaţi în momentul renunţării la cutuma care îi individualizează. Mai mult Theodoric încearcă să reunească sub stăpânirea sa două noţiuni ireconciliabile: cea de imperiu şi cea de “naţiune”, fie ea şi mixtă, romano-gotică113 . Vârfurile intelectuale romane, care ar fi putut înţelege poate întenţiile regelui riscă permanent să-şi atragă suspiciunea şi represaliile acestuia: Papa Ioan, Symmachus şi Boethius sunt exemple grăitoare în acest sens. Apropierea între monarh şi aceste vârfuri există totuşi iar “romanizarea” familiei lui Theodoric şi a sa însuşi este indiscutabilă. Reversul medaliei este însă că, mai puţin permeabili la moravurile străine, fruntaşii germani şi de fapt, întreaga masă a goţilor, se vor îndepărta de conducătorul lor, neînţelegându-l şi nevoind să-l urmeze114 .
Iată de ce la moartea, în 526, a lui Theodoric, opera sa este sortită eşecului. Am arătat mai sus115 că opoziţia şefilor germani la metoda de desemnare a succesorului la tron şi rivalităţile pentru putere au dus la o acută instabilitate politică a Italiei, apărând astfel pretextul intervenţiei lui Iustinian câţiva ani mai târziu.
Nu se poate totuşi afirma că regalitatea a primelor secole barbare nu a suferit nici o consecinţă de pe urma coexistenţei cu Imperiul. Dimpotrivă. Germanii sunt creştinaţi şi această este cea mai mare victorie a Romei în confruntarea cu ei, comparabilă doar cu fenomenul similar al botezării slavilor în sec. IX – X. Din acest moment se deschide drum evoluţiei care va culmina cu sentinţa amintitului patriarh Antonie care în aceeaşi scrisoare116 declara că “roman” înseamnă “creştin”; asistăm deci la o recalibrare a conceptului stoic antic de “cetăţean al universului”117 .
Coborând pe un plan mai “teluric” vedem cum concepţia germanică a supunerii necondiţionate faţă de rege capătă o justificare imperială: de acum monarhul este vicarius Dei, aşa că rebeliunea capătă valenţe cu totul noi, care ţin mai puţin de politică şi mai mult de credinţă. Pe de altă parte, sub influenţa ideii romane de pater patriae, psihologia primitivă a barbarului generează conceptul potrivit mai degrabă lumii orientale, potrivit cu care suveranul îşi protejează supuşii în pur sens paternal. Consecinţa finală a acestei transformări poate fi considerată o premisă a Evului Mediu: din ce în ce mai des în regatele barbare (şi în special în Britannia saxonă) este vehiculată ideea de munt, cuvânt germanic transliterat în latină sub forma de mudium sau mundiburdium şi având exact amintitul sens paternalist al misiunii regelui. Aici este de căutat originea mutaţiei medievale a cutumei germanice în urma căreia Volksfriede (pacea garantată de popor) se transformă în Königsfriede (pacea garantată de rege)118 .

NOTE:
1 P. Cornelius Tacitus, Despre originea si tara germanilor, XVII,1, în Opere vol. 1, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1958.
2 La sfârsitul sec. XIV, patriarhul Antonie al Constantinopolului scrie în celebra sa epistola catre cneazul Vasile al Moscovei ca “pamânturile Împaratului au fost înconjurate de barbari”.
3 barbarein înseamna, în greceste, “a se bâlbâi”.
4 Idealizarea moravurilor germanice de catre Tacitus tine de ideologie, de retorica lui “O, tempora, o, mores!”, de nevoia “regasirii originilor” caracteristica si azi societatilor saturate de civilizatie; în plus, Tacitus n-a trait în vremea invaziilor…
5 A se vedea, între multele exemple, Herodot, Istorii, I, 216 sau Tacitus, op. cit., XLVI,4.
6 A se citi “civilizatie”, “moda”, “norme” sau chiar “oameni”.
7 Data fiind tema referatului de fata, prin “barbari” vom întelege, spre deosebire de greco-romani, numai populatiile europene, devenite în timp subiect activ al migratiilor.
8 Patrick J. Georg, “Le monde merovingien. Naiossance de la France”, Ed. Flammarion, Paris, 1989, pag. 57. Acelasi autor arata ca romanii, nefiind prin definitie niste creatori ci doar niste organizatori extind aceasta practica, din punct de vedere ideatic macar, si asupra barbarilor.
9 Vorbesc, bineînteles, de Antichitatea greco-romana, care intereseaza expunerea de fata.
10 Nu exista populatie germanica romanizata.
11 E. Lavisse, A. Rambaud, Histoire generale de IVe siecle l nos jours, Ed. Armand Collin, Paris, 1922, vol I, pag. 52.
12 P.J. Georg, op. cit., pag. 59.
13 E. Lavisse, A. Rambaud, op. cit., pag. 55; germanii care nu pleaca ramân fideli traditiei lor, venerându-l pe acelasi “Hercule”(Thor) al lui Tacitus si în sec. VIII, când Carol cel Mare îi crestineaza cu sabia.
14 P.J. Georg, op. cit., pag. 61-64.
15 Ibidem
16 Walter Ullman, “A History of Political Thought”, Harmondsworth, 1968, pag. 12.
17 Ibidem, pag. 13.
18 Germanii nu se considera totusi un “popor” în acceptiunea romana si/sau moderna a cuvântului. Însusi numele de “germani” le este dat de galli; identitatea lor este mai degraba perceputa la nivel geografic, social (oameni liberi / sclavi), cultural (un trib este “facut” de haine, coafura, arme, cultura materiala, rituri, istorie orala, etc.) si mai ales la nivel de familie (sippe – “familia larga”) si clan (meoda) – P.J. Georg, Ibidem, pag. 69-71.
19 Lavisse, Rambaud, op. cit. vol. I, pag. 53.
20 Acest moment marcheza, dupa Tacitus (op. cit, XIII, 1), parasirea de catre tânarul razboinic a familiei sale si accederea sa în obste.
21 Iordanes, Getica, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucuresti, 1939, XXIV,134: autorul face vorbire despre refugiul în Imperiu al gotilor crestini, persecutati de Atanarich,; în fruntea lor sunt “Fritigern, Alatheus, Safrax, sefii si generalii care-i conduceau în lipsa unor regi”
22 Strabon, Geografia, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972-1984, VII, 1,4: În triumful sau Drusus Germanicus “târaste în cortegiu cei mai de vaza barbati si femei”.
23 P. C. Tacitus, Anale, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1964, II, 62.
24 C.I. Caesar, Razboiul galic, Ed. Stiintifica, Bucuresti, VI, 23: “Când tribul duce un razboi sunt alesi magistrati (sic!) care sa conduca razboiul si care au drept de viata si de moarte”. Capeteniile anunta expeditiile militare în adunare iar cei care sunt de acord si le recunosc întâietatea li se alatura, fiind legati prin juramânt.
25 Strabon, op. cit, VII, 1,4
26 P.C. Tacitus, Anale, II,62.
27 Stim ca germanii aveau doua feluri de regi: thiudans, sefi cu atributii religioase, bucurându-se de respectul si de stabilitatea functiei si putând chiar întemeia “dinastii” si amintitii reiks, a caror soarta depindea de succesele în razboaie si de abilitatea cu care stiau sa manevreze printre numeroasele interese si rivalitati de clan.
28 Iordanes, op. cit., LV,282: “ex populo amatores sibi clientesque consocions“
29 Lavisse, Rambaud, op cit. vol. I, pag. 53; pe aceste teritorii va functiona, totusi, în virtutea dreptului roman, conceptul de “putere descendenta”, fapt care genereaza conflictul ideologic medieval pasibil de a fi numit “germano-latin” dintre fortele centrifuge si cele centripete ale regatelor, care nu se va stinge decât din sec. al XIII-lea.
30 Caesar, dupa cum am vazut, afirma contrariul (VI,23).
31 Ullman are o parere opusa (op. cit., pag. 12); nu îmi pare însa o pozitie întemeiata din moment ce exista o întreaga traditie medievala, cu certe radacini germanice, a lui consilium et auxilium; sunt des întâlnite, pe de alta parte, gestae-le si cântecele cavaleresti care exalta virtutea supunerii si jertfirii pentru senior .
32 P.C.Tacitus, Despre originea…, XIV, 1).
33 Roma gaseste ca este mai profitabil sa supravegheze lumea germanica prin integrarea ei comerciala si chiar fizica, angajând mercenari (Walter Goffart, The Theme of Barbarian Invasions, pag. 97, în Evangelos K. Chrysos & Andreas Schwartz, Das Reich und die Barbaren, Wien, Koln, Bohlom, 1989.
34 P.J.Georg, op. cit., pag. 78-79.
35 Iordanes, op. cit., XXIII,116; XXIX,149.
36 Ibidem, XXX,158.
37 Ibidem, XXXIV,174
38 Deja avem un rege barbar care da legi, dupa model imperial, si înca legi cu relevanta dinastica.
39 Frank M. Clover, The Symbiosis of Romans and Vandals in Africa, pag. 58, în în Evangelos K. Chrysos & Andreas Schwartz, Das Reich und die Barbaren, Wien, Koln, Bohlom, 1989
40 Michael McCormick, Clovis at Tours, Bzyantine Public Ritual, pag. 157, în Evangelos K. Chrysos & Andreas Schwartz, Das Reich und die Barbaren, Wien, Koln, Bohlom, 1989.
41 Marc Rexdellet, La royaute dans la literature latine de Sidoine Appolinaire a Issidore de Seville, Rome, 1981, pag. XIV.
42 Ibidem, pag. XV
43 Ibidem, pag, 153
44 Odoacru nu a aspirat nici un moment la purpura imperiala ci s-a multumit cu mai familiarul titlu de rege al Italiei.
45 Lavisse, Rambaud, op. cit., vol. 1, pag, 54.
46 Ibidem, pag. 57: “Avoir des terres; (…); avoir du soleil, du l’or, du vin, des olives, des épices: le pauvre Germain convoiteux voit avoir tout cela; avant de prendre, il demande”
47 Florus, Epitome, III, 3, apud Lavisse, Rambaud, op. cit., vol. 1, pag. 57.
48 Walter Goffart, loc. Cit, pag. 91-95.
49 Vezi, de pilda, întregul episod al razboiului cui gotii la Ammianus Marcellinus, Istorie romana, Bucuresti, Ed. Stintifica, 1973.
50 La Toulouse el si Galla Placidia au parte de un ceremonial nuptial împaratesc.
51 Vom vedea mai jos ca, la nivel declarativ cel putin, asta vrea si Theodoric.
52 Iordanes, op. cit., XXXIII,174.
53 Vedem aici prabusirea principiului institutional roman.; guvernatorul se razbuna pe împarat facând rau statului, ceea ce înseamna ca în mintea sa exista o confuzie destul de “barbara” si, oricum, primejdioasa.
54 Evangelos Chrysos, LegalConcepts and Patterns for the Barbarians’ Settlement on Roman Soil, pag. 19-20, în Evangelos K. Chrysos & Andreas Schwartz, Das Reich und die Barbaren, Wien, Koln, Bohlom, 1989.
55 Sau, precum Athaulf, nefiind capabili sa o canalizeze.
56 Numele sau german este Woelfen, “Lup mic”; el este consacrat episcop (arian) la Constantinopol, la vârsta de 30 de ani. Traduce Biblia în gota (fara cartea Regilor, pentru a nu spori si mai mult elanul razboinic al germanilor!…); arianismul sau va face cariera între germani, fiind mai rational, mai putin mistic, mai accesibil, dovedindu-se perfect compatibil cu mentalitatea nerafinata a novicilor.
57 Stelian Brezeanu, Ideea de Imperiu în Occidentul medieval în lumina cercetarilor din ultimele decenii în “Revista de istorie”, nr. 2/1978, pag. 275-295.
58 Ammianus Marcellinus, Istorie romana, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1975, XV, X.
59 Flavius Eutropius, Breviarum ad Urbe condita, IX, 26
60 Eusebius din Cezareea, Discurs la aniversarea a treizeci de ani de domnie, apud Florentina Cazan (coord.), Crestomatie de texte privind istoria Evului Mediu timpuriu, Ed. Universitatii Bucuresti.
61 Ullman, op. cit, pag. 33.
62 Ibidem, pag. 33-35.
63 Potrivit lui Stelian Brezeanu, cazul Fer. Augustin, ca locuitor al Occidentului, este special, în sensul ca el face distinctie între Imperiul condamnat si Biserica pentru salvarea careia trebuie luptat (loc. cit.). Se vede însa mai sus ca în ciuda acestei separatii, episcopul Hypponei este înca patruns de “ideea imperiala”.
64 Fericitul Augustin, Confessiones, Ed, Institulului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, III, VII, 15.
65 Florentina Cazan, op. cit.
66 Ibidem.
67 H.X.Arquiliere, “L^Augustinisme politique”, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin,1934.
68 Am vazut ca Iustinian îsi facea, în aceasta privinta, scrupule.
69 H.X.Arquilliere, op. cit., pag. 64.
70 Ibidem, pag. 66
71 Ullman, op. cit., pag. 40.
72 Cf. H.X. Arquilliere, op. cit.,, pag. 50, 51.
73 La Ierusalim împarateasa exilata Athenais Eudokia se confrunta cu adevarate manifestatii publice, ca sa nu mai vorbim de rascoala Nika din vremea lui Iustinian.
74 Nota bene: “democratie” este, în Bizant, un cuvânt urât, fiind sinonim cu “demagogie”. Totusi, este vorba de pastrarea ritualului aclamatiilor noului împarat de catre popor, în Hipodrom, de obligatia împaratului de a raspunde, tot în Hipodrom, întrebarilor puse de plebe si, eventual, de a-i suporta admonestarile, ori chiar de competenta pe care demele si-o aroga în a detrona împarati (cazurile Mauricius, Mihail al IV-lea Kalaphates, Andronic I Comnenul).
75 H. Ahrweiler, L’ideologie politique de l’Empire Byzantin, Paris, 1970, pag. 14.
76 Suzanne Teillet, Des Goths a la nation Gothique, “Les Belles Lettres”, Paris, 1984, pag. 101.
77 Ibidem, pag. 2.
78 Ibidem.
79 Grigore din Tours arata cum, dupa moartea lui Clovis, fiii sai (Theuderic, Clodomir, Childebert si Clotar), tributari aceluiasi spirit, “au primit regatul lui si l-au împartit între ei dupa dreptate”
80 Theodemir respecta deci cutuma germanica a alegerii regelui, chiar daca numai formal, find putin probabil ca gotii sa nu fie de acord cu vointa sa (apare astfel si o “culoare” autocratica a puterii regelui, mai ales ca succesorul propus este fiul sau). Vom vedea însa ca Theodoric nu va mai time cont nici macar de forme, el impunându-si urmasul.
81 Am amintit mai sus de succesul pe care uzurpatorul Egidius, numit magister militum de Constantinopol, îl are în încercarea sa de a prelua tronul regelui legitim Childeric, rasturnat de catre franci; Anastasios, nu cu mult mai târziu decât Zenon, îl va face pe Clovis consul (cf. Grigore din Tours).
82 El fusese chiar adoptat de Zenon prin intermediul unui obicei … germanic: adoptio per arma – Evangelos Chrisos, loc. cit., pag. 15.
83 Constantinopolul avea de ce sa fie nelinistit, mai ales ca Theodoric parea sa copieze întocmai cariera lui Atilla, si el educat la Bizant, si el unificatorul alor sai, în fruntea caruia devenise repede “biciul lui Dumnezeu”.
84 Lavisse, Rambaud, op. cit., pag. 77.
85 Când Iustinian trece la recucerirea Italiei, generalul Belizarius primeste la fata locului, înainte de începerea ostilitatilor, o delegatie gota careia îi explica faptul ca Zenon nu-l trimisese pe Theodoric în Peninsula doar pentru a-l înlocui, pur si simplu pe uzurpatorul Odoacru, tolerându-i, deci, un statut asemanator. (cf. Lavisse, Rambaud, op. cit., pag. 78).
86 Suzanne Teillet, op. cit., , pag. 281.
87 În acelasi spirit, el afirma ca la Câmpiile Catalaunice hunii fusesera învinsi datorita “curajului gotilor” (cf. Suzanne Teillet, op. cit., pag. 281).
88 As exagera totusi daca as nega orice actiune vizând integrarea în lumea barbara a lui Theodoric. De exemplu el îsi creaza un sistem de legaturi matrimoniale cu toate “casele” germane din Apus; nu pot însa sa nu observ ca aceasta este o tactica des folosita si de catre basileii romeilor.
89 Cassiodorus, Variae, II, 27, apud Lavisse, Rambaud, op. cit., pag. 87, nota 1.
90 Este de vazut aici cum ideologul Cassiodor foloseste impropriu termenul de regnum, aplicabil regatelor barbare (vezi, mai sus, cazul Wamba) si nicidecum Imperiului.
91 Suzanne Theillet, op. cit., pag. 291.
92 De remarcat, în acelasi spirit cu nota de mai sus, folosirea aberanta a pronumelui posesiv în legatura cu o notiune de drept public. Feudalizarea porneste deci (si) de la pierderea sensului unor notiuni fundamentale în statul roman.
93 Ibidem, pag. 292.
94 Desi exista o inscriptie în care el este apelat ca Semper Augustus; poate fi însa vorba de un supus prea zelos, grabit sa obtina rapid atentia conducatorului.
95 Ibidem, pag. 293. “Principele”, în pura maniera imperiala, întelege sa-si distreze supusii: anul 500 va aduce Romei primele jocuri de circ de dupa interdictia theodosiana (cf. Lavisse, Rambaud, op. cit., pag. 84).
96 Lavisse, Rambaud, op. cit., vol. I, pag. 78
97 Daca facem abstractie de episodul atribuirii catre acestia a unei treimi din pamânturile italice; pe de alta parte stim însa ca operatiunea este supervizata de topometri si functionari romani si mai ales ca la data respestiva Italia nu statea prea bine la capitolul populatie, putând deci exista destule terenuri parasite. Mai mult, aceste terenuri nu sunt altele decât cele pe care înainte le stapânisera oamenii lui Odoacru; gotii sunt si ei supusi la plata impozitelor, laolalta cu toti “cetatenii”.
98 Vezi supra pag. 8.
99 Paolo Lamma, Oriente e Occidente nell’ Alto Medioevo; studi storici sulle due civilita, Padova, 1968,pag.177.
100 Vezi supra, nota 53.
101 Suzanne Teillet, op. cit., pag. 291.
102 Procopios din Cezareea, Razboiul cu gotii, Ed. Stiintifica, Bucuresti, I, 1, 24-31.
103 Vezi si supra, nota 2.
104 Asupra termenului de “tiran” la Cassiodor, Suzanne Teillet (op. cit., pag. 296), face o discutie interesanta. Ea arata cum autorul roman îi acorda lui Odoacru toate “atributele” tiraniei fara a-l numi ca atare, pentru simplul motiv ca la o analiza onesta Theodoric însusi -al carui “fan” e Cassiodor- este un tiran (în acceptiunea clasica a cuvântului, de uzurpator al puterii) iar un roman nu poate totusi sa uite asta. Mai mult, Theodoric este si eretic, iar Isidor din Sevilla (cf. ibidem, pag. 101) vede în erezie si în pagânatate componentele cele mai importante ale tiraniei.
105 Iordanes îi atribuie si el aceeasi calitate (cum altfel oare, stiindu-i sursele?…), punându-l pe acelasi palier ideologic cu Iustinian; istoricul got gaseste între cele doua personaje o seama de corespondente care îi justifica pozitia (ambii preiau puterea în mod legitim, Theodoric având, în plus, avantajul descendentei din rasa Amalilor, ambii poarta razboaie juste si ambii se rafuiesc cu uzurpatorii -Odoacru, respectiv Gelimer-).

106 Nimic mai graitor în acest sens decât politica sa matrimoniala (vezi supra, nota 56).
107 Orosius vorbeste chiar de “Gothi et barbari”
108 Cf. Suzanne Teillet, op. cit., pag. 286, 287(nota 46), 319, 321.
109 Într-adevar, ideea de “desavârsit” si cea de partialitate continuta de sintagma “într-o oarecare masura” sunt incompatibile. Am ignorat totusi aberatia semantica rezultata tocmai pentru ca “augustinismul” lui Theodoric, deplin din punct de vedere formal, are totusi unele fisuri care tin de fond.
110 Theodoric va încalca, la sfârsitul domniei sale (526) acest principiu, convocând capeteniile gote (atentie, nu poporul!) si impunându-le supunerea fata de nepotul sau minor, Athaulf. “Granzii” germani, mai putin dispusi probabil sa-si abandoneze cutuma, nu vor vedea cu ochi buni acest act de forta, moartea legelui fiind semnalul declansarii unor revolte ce vor constitui mai târziu pretextul ideal de interventie pentru Iustinian.
111 Suzanne Teillet, op. cit., pag. 108
112 Ibidem, pag. 289.
113 Ibidem, pag. 302.
114 “Voila comme Thëodoric, oubliant qu’il était Goth, creusa un abîme entre sa famille et son peuple” (Lavisse, Rambaud, op. cit., pag. 91).
115 Vezi supra, nota 77.
116 Vezi supra, nota 2.
117 Cf. Sf. Ap. Pavel, Romani, XIII, 2.
118 Ullman, op. cit., pag. 56-57.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: