O viziune axiologic-diacronică asupra produselor artistice din Moldova

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Ioniţa PĂCURARU
Universitatea de Stat a Artelor, Chişinău

Istoria relativ recentă a proceselor culturale din spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru scoate la iveală o serie de manifestări specifice, subordonate fenomenului complex al creaţiei artistice în contextul impactului regimului politic asupra produselor artistice. La o analiză chiar şi sumară a situaţiei din domeniu, se constată lesne faptul că, până în prezent, multe opere de artă autohtone sau universale au fost percepute şi interpretate conform ideologiei timpului, ele fiind ajustate la anumite criterii cvasivalorice, multe dintre produsele artistice de valoare fiind cenzurate.
În istoria culturii din Republica Moldova s-a încetăţenit, în perioada de referinţă, tradiţia interacţiunii creatorului de artă cu mediul social, din care derivă, din nefericire, nu arareori, tradiţia colaboraţionismului creatorului de artă cu regimul politic (de altfel, inerentă şi altor societăţi).
Fenomenul în cauză este iminent şi se produce implicit, deoarece omul este o fiinţă socială, predestinată să existe printre semenii săi. Ernst Cassirer, în studiul citat anterior, îşi expune punctul de vedere privind această condiţie socială sine qua non a individului, referindu-se la conştiinţa socială care “depinde de o dublă condiţie – a identificării şi a separării”1 .
Aşadar, în opinia lui Ernst Cassirer omul are în faţă alegerea, dilema de a se integra în societate sau de a se izola de aceasta. Dacă pledează pentru prima variantă, el se va supune volens-nolens unor reguli, norme, precepte nescrise ale societăţii. În cele ce urmează vom examina această condiţie de socializare în cazul creatorului de artă, diseminându-se avantajele şi dezavantajele ei.
După cum s-a menţionat mai sus, omul, individul în genere, este nevoit, în anumite situaţii, să se conformeze mediului şi cerinţelor acestuia. De multe ori nici artistul nu este privat de acest destin. Un caz aparte de conformare sau de nonconformare îl reprezintă impactul regimului social şi al ideologiei politice, în contextul cărora creatorului i se întâmplă să-şi exercite meseria şi să-şi urmeze vocaţia. Acest impact îşi pune amprenta şi pe opera de artă, a cărei valoare variază în funcţie de discrepanţa dintre intenţia incipientă a autorului şi produsul său final, modelat şi prin contribuţia mediului social.
Destinul şi modul de receptare şi de evaluare ale unei opere de artă sunt, inevitabil, dependente de regimul social în care ea este concepută şi supusă judecăţii colective, deşi, în mod ideal, o veritabilă operă de artă ar trebui să aibă valoarea sa intrinsecă, indiferent de cadrul social, ideologic unde ea apare sau se impune.
Se poate vorbi despre mai multe aspecte ale coliziunii opera de artă – societate, ale impactului regimului politic, ideologic asupra creatorului şi a modului de creare şi de afirmare a operei de artă. Toate derivă din politica statului în domeniul culturii, ca una dintre componentele principale ale politicii interne, asupra destinului, conţinutului şi a modului de receptare socială a mai multor opere artistice de o certă valoare în diverse perioade din epoca istorică contemporană.
Din toate timpurile, ideologiile au avut o influenţă mai mult sau mai puţin directă asupra a numeroase domenii ale vieţii umane. În acest context, este interesant a urmări chiar definiţiile termenului ideologie, inserate în dicţionarele limbii române şi ale altor limbi, datând din perioade istorice diferite. De exemplu, Dicţionarul explicativ al limbii moldoveneşti (DELM), apărut la Chişinău în 1977, prezintă noţiunea de ideologie drept un “Sistem de concepţii care caracterizează o societate, o clasă sau un partid politic şi se manifestă în toate sferele conştiinţei sociale. Ex: ideologie marxist-leninistă“. Orientarea acestei abordări a termenului în cauză în dicţionarul de referinţă este evidentă şi nu necesită comentarii. În acelaşi timp, Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), editat la Bucureşti în 1975, defineşte ideologia în felul următor: “Totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unei clase sau ale unei pături sociale, determinate de condiţiile obiective de existenţă ale acestora şi care servesc la consolidarea sau la schimbarea relaţiilor sociale existente.” Acelaşi colectiv de autori, peste aproximativ douăzeci de ani, în ediţia DEX-ului din 1996, revede formularea definiţiei acestui cuvânt, adaptându-se la condiţiile timpului şi conferindu-i termenului o valoare neutră, obiectivă, privată de conotaţii politice: “Totalitatea ideilor şi concepţiilor filosofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii într-o anumită epocă“. Dicţionarul limbii franceze Larousse, ediţia din 1987, prezintă termenul în discuţie de o manieră foarte laconică, specificând diversele cazuri şi contexte de utilizare a lui: “1. Science des idees. 2. Ensemble des idees propre a un groupe, a une epoque et traduisant une situation historique. 3. Doctrine qui prone un ideal irrealisable.“ (1.Ştiinţă a ideilor. 2. Ansamblu de idei propriu unui grup, unei epoci, reprezentând o sitiaţie istorică. 3. Doctrină care proslăveşte un ideal irealizabil).
Mostrele de interpretare diferită a unuia şi aceluiaşi fenomen, enumerate mai sus, pun în lumină, în primul rând, răsturnarea de conştiinţă şi de optică interpretativă, datorată schimbării regimului social, care a permis, în cele din urmă, reformularea definiţiei de către acelaşi colectiv de autori ai unei lucrări cu aceeaşi concepţie ştiinţifică, în vederea prezentării obiective a conţinutului termenului în cauză. În al doilea rând, exemplele citate sunt nişte indicii elocvente ale tributului pe care intelectualii din diverse domenii au trebuit să-l plătească regimului în care erau sortiţi să creeze şi să subziste.
Acest fenomen, care nu s-a produs numai în perioada comunistă postbelică, are rădăcini mult mai adânci în cultura românească, după cum atestă unele abordări din domeniu, bazate pe documente de epocă. Sunt edificatoare în acest context materialele apărute recent în publicaţia românească “ABC” (supliment literar-artistic al ziarului “AZI”). În ediţiile din lunile februarie, martie şi aprilie, ziaristul Ion Cristoiu dă publicităţii un serial inedit la rubrica “Arta linguşirii la români”, intitulat “Carol al II-lea divinizat contra cost de marile personalităţi ale culturii române”. În aceste articole, autorul aduce mărturii documentare din arhive, ilustrând fenomenul flatării şi îngenuncherii unor intelectuali români din perioada interbelică, care s-au afirmat prin cele mai multe dintre creaţiile lor drept pesonalităţi marcante, ilustre, în faţa regelui Carol al II-lea al României, proclamat de către aceştia drept “Voievodul Culturii”. Astfel Ion Cristoiu prezintă o impresionantă listă de personalităţi, incluzând, spre regret, nume notorii ale culturii româneşti ca: George Enescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, George Călinescu, Ion Jalea, Camil Ressu, Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Sebastian, Nichifor Crainic, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Constantin Rădulescu-Motru, care, după autor, s-au prosternat în faţa regelui2 . Deşi aceşti artişti au suferit de “carlism”, ei rămân totuşi în istoria culturii noastre ca nişte personalităţi pronunţat pozitive, progresiste, graţie altor opere ale lor de o certă valoare.
La o analiză chiar şi sumară a situaţiei din domeniul creaţiei artistice din republica noastră, constatăm lesne faptul că, până în prezent, multe opere de artă au fost concepute, percepute şi interpretate conform ideologiei timpului, ele fiind ajustate la anumite criterii cvasivalorice, iar, uneori, fiind chiar mutilate, trunchiate, neglijându-se astfel intenţia, concepţia autorului (aşa-zisa intentio auctoris din triada lui Umberto Eco)3 .
În acest context, se poate constata că multe dintre valorile artistice din patrimoniul naţional şi universal au fost interzise în perioada sovietică (e vorba de mostre de valoare din arta iconografică naţională, de creaţii literare ale unor autori clasici şi contemporani naţionali, de creaţii muzicale ale compozitorilor moldoveni Gavriil Musicescu, Ştefan Neaga, precum şi ale altor compozitori din spaţiul cultural românesc; de imposibilitatea de a se familiariza cu realizările culturale ale timpului din Occident, de a fi în pas cu principalele orientări şi curente artistice europene şi universale, creatorii fiind impuşi să producă aşa-zise opere de artă în spiritul “realismului socialist”, iar orice lucrare artistică, din orice timp, fiind interpretată tot de pe poziţiile acestei aşa-zise “metode de creaţie”).
În perioada sovietică, arta era la discreţia autorităţilor care permiteau să fie admise publicului, judecăţii colective doar lucrări de un anumit gen: cele care proslăveau conceptul ideologic, regimul, modul de viaţă sovietic. Astfel au apărut o serie de cvasiopere, în diverse domenii artistice, care actualmente urmează a fi reevaluate în conformitate cu noi criterii axiologice, ce rămân încă a fi elaborate de către specialităţii în materie.
În aceeaşi perioadă, o serie de lucrări de certă valoare din patrimoniul cultural naţional au fost supuse, cu adevărat, unor distorsiuni, unor adevărate mutilări de formă şi de conţinut. În acest context, este elocventă atitudinea în epoca de referinţă a autorităţilor faţă de celebra poezie a lui Alexei Mateevici, actualmente Imnul de Stat al Republicii Moldova, “Limba noastră”, care, într-o perioadă de timp, a fost totalmente interzisă, iar în altă perioadă a fost trunchiată, interzicându-i-se catrenul în care era vorba de biserică. Dacă ne amintim, în acest context, de Nichita Stănescu, care afirma că “limba română este patria mea”, constatăm că ideologii comunişti au încercat prin acest tratament al poeziei în cauză să ne priveze de cel mai semnificativ element al culturii şi al identităţii unei naţiuni – limba. Sunt edificatoare la acest capitol şi spusele filosofului francez Jacques Derrida, care subliniază importanţa limbii pentru un grup etnic, menţionând: “Oricare ar fi formele exilului, limba este elementul faţă de care rămânem fideli”4 . Este cert că anume unitatea de limbă defineşte apartenenţa unui individ social la un popor, la o etnie şi că pentru mulţi dintre concetăţenii noştri privarea de dreptul de a vorbi şi a scrie în limba română a fost o adevărată manifestare de exil şi de izolare spirituală.
La fel, omiterea în mod barbar din aceeaşi poezie “Limba noastră“, în perioada sovietică, a strofei în care se vorbeşte despre biserică, religie, tematica sacră poate fi calificată drept o tentativă de îndepărtare de la valorile spirituale naţionale ale poporului român.
O soartă vitregă a cunoscut în aceeaşi perioadă de tristă amintire şi Concertul coral al lui Gavriil Musicescu, care, având un conţinut religios(fiind scris pe Psalmii biblici), în anii postbelici a fost interpretat pe nişte versuri inadecvate, scrise la comanda autorităţilor de către poetul Aureliu Busuioc. Nu considerăm că ar trebui condamnată acţiunea reputatului scriitor basarabean fără a-i cunoaşte adevăratele motive ale acestui gest.
După 1989, au apărut în republică o serie de articole ştiinţifice şi publicistice, tipărite în anuarul academic “Arta”, în revista de artă “Sud-Est”, în revista literară “Basarabia” şi în alte publicaţii periodice, în care se iau în discuţie unele aspecte ale problemei în cauză, în special cele privind moştenirea culturală naţională şi elaborarea unor noi criterii de evaluare a acesteia, dar, în mod special, problema reinterpretării operei de artă nu a fost examinată de către savanţi. Cercetările ştiinţifice în acest domeniu, după cum atestă publicaţiile de specialitate, sunt doar la nivelul constatărilor, al consemnărilor interferenţei artă – ideologie.
Ceva mai avansate sunt investigaţiile la acest capitol în domeniul literaturii artistice, unde s-a încercat a reevalua creaţia anumitor scriitori, propunându-se chiar răsturnări de valori şi anumite criterii axiologice. Astfel se impun studiile lui Alexandru Burlacu5 despre literatura perioadei interbelice şi postbelice din Basarabia, ediţia academică a “Istoriei literaturii moldoveneşti”, apărută după 1985, în care se reevaluează contribuţia şi semnificaţia unor scriitori din perioada de după cel de al doilea război mondial. În ultima lucrare, de exemplu, nu mai sunt elogiate creaţiile lui Iacob Cutcoveţchi, Lev Barschii, Ion Cana; se încearcă chiar a reexamina valoarea artistică şi estetică a unor creaţii de Andrei Lupan, Emilian Bucov, scriitori care au conlucrat, la timpul lor, cu regimul. Polemici de acest gen se atestă şi pe paginile publicaţiei “Contrafort”. Pe de altă parte, au fost întronate, repuse în drepturi unele creaţii literare de o certă valoare, interzise la timpul când au fost realizate. În acest sens, e relevantă seria de articole ştiinţifice dedicate personalităţii şi operei lui Constantin Stere, semnate de către academicianul Haralambie Corbu şi apărute în publicaţia “Săptămâna”.
În domeniul muzicii, situaţia e specifică, deoarece arta muzicală este puţin mai avantajată decât literatura artistică, graţie faptului că muzica dispune de un limbaj mai abstract (cu excepţia creaţiilor vocale, având un conţinut literar). Cu toate acestea, nici muzica nu a fost ferită în perioada sovietică de avalanşa ideilor doctrinarde. Elocventă în acest context apare soarta unora dintre creaţiile compozitorului Ştefan Neaga, figură de primă mărime în istoria muzicii naţionale româneşti, creaţia căruia este destul de controversată, iar moştenirea lui componistică din perioada interbelică şi, parţial, din anii de după război, cunoscând un destin vitreg. Cele mai multe dintre lucrările create de el în timpul când se afla în România, în perioada anilor 30, nu au fost cunoscute de către publicul larg din Moldova. Ele au fost reintroduse în circuit abia după anul 1989, prin efortul muzicologului Ion Păcuraru6 .
Majoritatea muzicologilor contemporani din Republica Moldova evită subiectul reevaluării patrimoniului muzical şi a creaţiilor componistice din perioada postbelică, preferând să investigheze creaţiile unor compozitori doar sub aspect istoric sau arhitectonic, făcând abstracţie de mesajul lor, de mijloacele artistice şi de fondul lor ideatic.
Compozitorul Vasile Zagorschi, în studiul “Creaţia muzicală şi ideologică. Note nemuzicale”7 , menţionează că muzicienii moldoveni din perioada sovietică au creat sub dictatul ideologic. Mai mult chiar, lor le-au fost create impedimente speciale, artificiale (imposibilitatea de a comunica cu reprezentanţii şcolilor componistice din Occident, lipsa studiourilor de înregistrare a muzicii şi, prin aceasta, punerea în dependenţă de diriguitorii studiourilor şi ai sălilor în cauză de la Moscova, absenţa literaturii necesare, etc.), pentru a nu permite o deschidere muzicienilor, care ar fi putut genera dorinţa şi necesitatea de a crea în alt spirit.
Actualmente, când se produce o democratizare a societăţii, din care derivă şi libertatea opiniei, mulţi dintre creatorii de opere artistice explorează sfere noi pentru acest spaţiu, ascuns după cortina de fier până nu demult. Dorind să se ralieze la procesele artistice din Occident, artiştii noştri încearcă să fie, cu orice preţ, cât mai originali în exprimare. În acest sens se creează lucrări pur experimentale, interesante pentru public doar sub aspectul lor exotic. Aceasta este o altă extremă, opusă celei comuniste, care nu permitea artistului să iasă din clişeele stabilite de ideologii timpului. În prezent, în opusurile artiştilor noştri se ating dimensiuni fără limite, fiind permis absolut orice, ajungându-se chiar la răsturnări de valori general umane. În acest context, se constată un haos în societate şi o stare de incertitudine a producătorilor de cultură. Creatorii moldoveni se mai află astăzi în imposibilitatea de a-şi asigura existenţa din cauza condiţiilor de viaţă austere, în care ne-am pomenit. Din aceste considerente, ei sunt nevoiţi să desfăşoare activităţi mai puţin artistice, ceea ce, din nefericire, îţi pune amprenta asupra creaţiei lor, astfel numărul şi calitatea lucrărilor diminuându-se. Există foarte puţine organizaţii statale şi neguvernamentale, care ar fi interesate să susţină munca artiştilor, deoarece accentul este pus pe alte sfere sociale: economie, politică etc. Dată fiind această atitudine faţă de artă, e firesc să se ateste un feedback corespunzător, care rezultă din ea, fapt ce îi determină pe creatorii de artă să-şi pună întrebări retorice referitoare la rostul produselor muncii lor. Puţinele lor lucrări sunt realizate sub influenţa acestei stări de spirit de blazare, frustrare şi dezinteres, despre calitatea lor fiind inutil a se mai vorbi.
În această situaţie, cercetătorilor contemporani le revine misiunea de a elabora nişte criterii axiologice bine definite, racordate la normele universale, general umane, prin intermediul cărora ar putea fi examinate creaţiile apărute în perioada comunistă, când multe valori erau denaturate. Prin prisma aceloraşi criterii ar trebui apreciate şi creaţiile artistice de ultimă oră, pentru a se putea forma un sistem de valori adevărate.
Opera de artă constituie un mijloc de înmagazinare şi de difuzare a valorilor, însăşi calitatea ei fiind apreciată conform gradului de consistenţă a valorilor inserate în ea. Din aceste considerente este foarte important a enumera câteva sisteme de valori şi a trasa unele propuneri de elaborare a unor criterii axiologice.
În mediul românesc, în acest context, se impune figura lui Tudor Vianu, autor al unui studiu axiologic fundamental, intitulat “Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei”. Tudor Vianu propune un sistem de valori, grupate în două categorii principale: valori materiale (economice, juridice, teoretice, vitale, politice) şi valori spirituale (estetice, morale, religioase). Conform concepţiei autorului, valorile economice, juridice, teoretice, vitale şi politice reprezintă valori-mijloace, iar valorile estetice, morale şi religioase sunt valori-scopuri.; în acelaşi timp e de menţionat că, după Vianu, valorile-scop sunt superioare valorilor-mijloc.
Valorile economice, juridice, teoretice, sunt, în opinia filosofului român, valori reale, iar valorile vitale, politice, morale şi religioase sunt personale. Valorile estetice pot fi, după el, atât reale cât şi personale. Valorile economice, juridice, vitale, politice sunt perseverative, iar valorile teoretice, estetice, morale şi religioase sunt amplificative. Valorile morale şi cele religioase sunt considerate drept integrabile, iar cele economice, juridice, teoretice, vitale şi politice – neintegrrabile. Valorile religioase sunt clasificate drept valori integrative, iar cele estetice – neintegrative8 .
Acest sistem axiologic a fost ulterior completat în permanenţă şi adaptat la realitatea postmodernă de către diverşi savanţi români în domeniu. În acest sens, ar putea fi menţionaţi filosofii Ion Tudosescu şi Nicolae Râmbu, ultimul fiind cunoscut ca autor al unei serii de prelegeri de filosofie a valorilor. În studiul “Reflecţii asupra ontologiei implicite a valorilor şi structurii tablei de valori la Tudor Vianu”, cercetătorul Ion Tudosescu vine cu o propunere vizând o configuraţie mai complexă a sistemului de valori eleborat de către T. Vianu. I. Tudosescu amplifică taxonomia valorilor a lui T. Vianu, introducând aici şi alte valori (recente sau mai vechi), cum ar fi cele tehnice, tehnologice, ştiinţifice(teoretice), artistice, mitice, filosofice (metateoretice şi ontologice)9 . În consecinţă, în acest nou sistem axiologic desfăşurat, valorile sunt ierarhizate şi grupate după cum urmează:
Valori materiale sunt cele economice, tehnice şi vitale; valori spirituale sunt cele politice, juridice, tehnologice, ştiinţifice(teoretice), artistice, estetice, mitice, morale, religioase (ontologice), filosofice (metateoretice şi ontologice). Valori reale sunt cele economice, tehnice, tehnologice, juridice, ştiinţifice, iar valorile personale sunt valorile vitale, politice, artistice, morale, religioase. E de menţionat că Ion Tudosescu califică valorile estetice, mitice şi filosofice drept reale şi personale în acelaşi timp. În calitate de valori-mijloace apar la el valorile economice, tehnice, tehnologice, juridice, ştiinţifice, vitale şi politice, iar valorile artistice, estetice, morale şi religioase sunt considerate drept valori-scop. Valorile filosofice (metateoretice şi ontologice) servesc atât drept scop, cât şi ca mijloc. Valorile economice, tehnice, tehnologice, ştiinţifice, vitale, politice sunt calificate drept libere, pe când valorile artistice, estetice, mitice, morale, religioase şi filosofice capătă însuşirea de aderente. Perseverative sunt, în opinia lui I. Tudosescu, valorile economice, vitale, politice, tehnice, tehnologice şi juridice, iar drept amplificative sunt considerate cele artistice, estetice, mitice, morale, religioase. Valorile filosofice nu sunt nici amplificative, nici perseverative. Valorile economice, vitale, tehnice, tehnologice, juridice, politice, ştiinţifice, mitice, morale şi religioase sunt integrabile, iar neintegrabile par a fi cele artistice, estetice şi filosofice. Este interesant a se observa că valorile artistice şi cele estetice sunt considerate (pe bună dreptate, credem noi) nişte valori neintegrative (faptul acesta a fost demonstrat pe parcursul istoriei prin destinul mai multor creatori – artişti, prin neacceptarea lor de către mediu şi prin dificultatea integrării lor în societate), iar valorile filosofice sunt integrative.
Doar prin considerarea acestor două mostre de sisteme axiologice, se poate constata că în cultura românească există o tradiţie a perceperii şi a clasificării valorilor, dar se atestă şi o schimbare firească, perpetuă de viziune în unele aspecte, cum ar fi, de exemplu, re-evaluarea esteticului, prezentat la T. Vianu drept o valoare liberă, iar la I. Tudosecu drept o valoare aderentă, fapt cauzat, în mare parte, de schimbările survenite în societate atât în plan ontologic cât şi în cel gnoseologic.
În această ordine de idei, se poate afirma că aceste două mostre de sistem axiologic permit a constata existenţa în mediul românesc a unei puternice tradiţii axiologice şi a unei permanente renovări a sistemului de valori şi, în acelaşi timp, chiar temeritatea autorilor contemporani de a interpreta unele valori prin prisma unei viziuni noi, totalmente opusă abordării tradiţionale.
În acest context, se impun câteva soluţii de stabilire a unor criterii axiologice pentru comunicarea artistică din Moldova:
1. Un imperativ esenţial al aprecierii produsului artistic ar fi factorul uman, cu accentul plasat pe personalitatea creatoare. Este elocventă, la acest capitol, aserţiunea scriitorului Nicolae Breban, care sugerează următoarele: “Să redăm individului întreaga sa valoare, scoţându-l din turma cea indistinctă, din masă, concept demagogic şi comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran10 ”.
2. Un alt factor al evaluării operei de artă ar fi estimarea impactului creaţiei artistice asupra vieţii sociale. Opera artistică ar putea fi dominantă în societate, deoarece creatorul ei, de cele mai multe ori, anticipează evoluţia socială şi, în acest sens, opera de artă posedă caracter premonitoriu.
3. În fine, un al treilea factor, ar fi cel al interacţiunii artei cu alte domenii culturale (educaţie, ştiinţă), mai ales în contextul unei tendinţe generale către interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Căci valoarea unei opere artistice s-ar putea aprecia după impactul ei asupra domeniului de care aparţine, şi, eventual, asupra altor domenii adiacente.
Acestea sunt doar unele sugestii de evaluare a operei de artă, însă, indiscutabil, şirul lor ar putea fi continuat şi e de datoria persoanelor abilitate să elaboreze noi criterii de evaluare artistică, conforme timpului pe care îl trăim.

NOTE:
1 Ernst Cassirer, Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucureşti,1994, p.308
2 Ernst Cassirer, Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucureşti,1994, p.308
3 Umberto Eco , Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanţa, 1996, pag.25
4 Jacques Derrida , Despre ospitalitate, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.96
5 A se vedea, pentru conformitate: Alexandru Burlacu , Critica în labirint, Editura Arc, Chişinău, 1997
6 Pentru conformitate, a se vedea: Ion Păcuraru, Cantata “Ştefan cel Mare” de Ştefan Neaga, în “Arta”, Academia de Ştiinţe din Moldova, Chişinău, 1995, p.119-123
7 Vasile Zagorschi, Creaţia muzicală şi ideologică. Note nemuzicale, în “Arta”, Academia de Ştiinţe din Moldova, Chişinău, 1995, p.149-155
8 Tudor Vianu, Studii de filosofie a culturii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p.50
9 Ion Tudosescu, Reflecţii asupra ontologiei implicite a valorilor şi structurii tablei de valori la Tudor Vianu, în Analele Universităţii “Spiru Haret”. Seria Studii de Filosofie, An I, nr1, 1999, p. 61
10 Breban N., Riscul în cultur, Editura Polirom, Iaşi,1997, p.5

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: