Limbă şi naţiune la istoricul iluminist bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg(1751-1833)

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Larisa MATEI
Universitatea “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Adept al iluminismului de tip german al Aufklärung-ului , cu înclinări mai mult spre rezolvarea problemelor culturale decât a celor de ordin social, istoricul bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg credea cu tărie în binefacerile culturii, în rosturile ei de temelie pentru ridicarea neamului său obidit, rămas în urma altora din cauza unor vicisitudini aparte1 .
Prin întreaga lui activitate rămâne un adevărat “om de litere“ capabil să-şi poarte paşii pe terenuri diferite.2 Nicolae Stoica de Haţeg a căutat să trezească în cei al căror îndrumător firesc era – românii din regiunea graniţei bănăţene – interesul pentru cultură, dragostea pentru şcoală şi gustul pentru lectură. Spre aceasta se îndreaptă numeroase îndemnuri ale sale, ca şi aproape întreaga-i operă. Pe lângă “omul de litere” Stoica de Haţeg a fost şi un slujbaş al bisericii – protopop de Mehadia – . Apelând la formula lui Dominique Julia din volumul coordonat de Michel Vovelle, Omul luminilor, “parohul cel bun este părintele enoriaşilor pe care îi poartă spre fericire, aducându-i prin predicare şi sfaturi la morala sublimă a Evangheliei, curăţată de toată zgura superstiţiilor cu care a împovărat-o istoria Bisericii”3 . Emanuel Turczyuski a definit o naţiune confesională polietnică, concepută ca o solidaritate confesională deasupra grupurilor etnico-naţionale4 .
Prin lucrările sale (manuale didactice, cronici, povestiri, cântece), Stoica de Haţeg participă la elaborarea conceptului cultural de naţionalitate pe coordonate avansate de gândirea ardeleană, asociindu-i elemente noi, originale. Adaugă o serie de elemente particulare şi specifice zonei, izvorâte din studiile consacrate istoriei locale. Dacă în concepţia medievală, cuvântul “natio” înseamnă un ansamblu al celor privilegiaţi, un grup de oameni uniţi prin origini, printr-o naştere comună, în accepţiunea modernă naţiunea îi cuprinde pe cei de origine, limbă, tradiţie istorică, obiceiuri, mod de viaţă, interese comune indiferent de categoria socială şi confesiunea căreia-i aparţin.5
Procesul de constituire al naţiunii moderne şi afirmarea conştiinţei naţionale a fost preliminat în secolele XVI – XVII de etapa cristalizării conştiinţei de neam.6 Cronologic afirmarea conştiinţei naţionale este situată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Întâietatea la definirea modernă a naţiunii la români, aparţine cărturarilor din Transilvania şi Banat. Concepţia despre naţiune la români s-a elaborat prin adecvarea ideilor contractualiste franceze la spiritul filosofiei germane.
În Banat, absenţa tradiţiilor naţiunii politice a făcut posibilă de la început tratarea naţiunii de pe poziţii etnico-lingvistice şi nu în spiritul concepţiei medievale.7
Definirea identităţii naţionale şi afirmarea legăturilor multiple, indiferent de alcătuirea politică, starea socială sau confesiune, formează conceptul cultural de naţionalitate, exprimat prin enunţuri. Afirmarea solidarităţii naţionale pe ansamblul comunităţilor româneşti şi utilizarea conceptului cultural de naţionalitate / naţiune la generaţiile iluministe delimitează ideea modernă de naţiune în Banat.
În conştiinţa naţională au fost vehiculate ideile unităţii neamului şi a unităţii politice româneşti, a naţiunii pe teritoriul fostei Dacii, definită ca teritoriu naţional.8 Într-o primă accepţiune conceptul cultural de naţionalitate se exprimă la Stoica de Haţeg în afirmarea comunităţii de neam, a unităţii etnice într-un teritoriu considerat naţional, generic denumit Dacia. Preluând ideile Şcolii Ardelene şi fiind influenţat de reprezentanţii iluminismului central-european, dar şi transilvănean, Stoica de Haţeg afirma că teritoriul denumit generic Dacia, este locul unde s-a format poporul român şi limba română. De aceea insistă în lucrările sale de istorie asupra latinităţii şi continuităţii neamului românesc.
Într-o altă ipostază, termenul de naţiune ilustrează originea română, pe care se fundamentează ideea continuităţii de neam, respectiv unitatea comunităţii naţionale9 . În atmosfera de toleranţă şi liberalism a Luminilor, concepţia modernă despre naţiune depăşeşte sau elimină confesionalismul, propagând unitatea corpului naţional indiferent de religie. Naţionalitatea ca expresie a individualităţii unui popor este un dat ce se transmite peste secole ca o ereditate, o necesitate, ultima expresie a libertăţii. Specificul naţional la Stoica de Haţeg se exprimă prin factori de limbă, istorie, etnografie, folclor, obiceiuri, trecut comun, accentuând ideea romană şi latinitatea, pe care se întemeiază comunitatea de neam, respectiv unitatea organismului naţional10 , care este ilustrativă pentru Aufklärung. Istoria a reconstituit cadrul unitar de manifestare a organismului naţional şi a individualizat pe români prin fapte exemplare, cu deosebire în Evul Mediu.11 Aceeaşi idee apare şi la reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, idee determinată de istoriografia barocă , iezuită şi iluministă maghiară. Prin apelul la izvoare, Stoica de Haţeg sondează adâncurile istoriei românilor cu gândul la prezent şi lansează o critică antifeudală şi anticlericală dominată de raţiunile luptei naţionale. Trecutul este văzut cu ochii prezentului.
Limba deţine primul loc în ierarhia factorilor ce definesc naţiunea, este un mijloc de comunicare ce favorizează şi conservă unitatea corpului naţional. În lucrarea lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, apărută în anul 1870 Elementa linguae daco – romane sive valahice şi în Lexiconul de la Buda din anul 1825, limba deţine un loc foarte important. De aceea, Stoica de Haţeg influenţat de ideile Şcolii Ardelene, în operele sale istorice insistă prin circularele venite de la organele superioare pentru infiinţarea şcolilor româneşti în Banat şi totodată recomandă poporenilor săi, cea mai importantă carte apărută în epocă, Istoria pentru începuturile românilor din Dachia a lui Petru Maior pentru că “limba şi naţia cu acelaşi pas păşesc”. Ceilalţi factori ai conceptului cultural de naţionalitate, etnografia şi folclorul sunt forme de exprimare a specificului naţional care au fost interpretate pe o concepţie raţionalist-istorică. Conceptul de naţionalitate precede viziunea politică asupra naţiunii şi a naţionalului, iar istoria continuă tradiţiile începute de Reforma Catolică. Existenţa românilor ca naţiune/popor, capătă accente militante subsumându-se luptei de emancipare naţională.
Începând cu a II-a etapă a Luminilor, în care se încadrează şi Stoica de Haţeg, naţiunea/poporul trebuie ridicat prin cultură şi învăţătură, prin învăţarea istoriei sale, pentru ca astfel să-şi dobândească şi să-şi justifice dreptul la existenţă în Europa Naţiunilor şi a Luminilor.
Între sarcinile lui Stoica de Haţeg în calitate de director al şcolilor naţionale româneşti din regiunea graniţei bănăţene şi de protopop de Mehadia , se afla şi cea de difuzor al instrucţiunilor care veneau de la organele superioare şi se adresau poporului/neamului. Într-o primă accepţiune cuvântul neam, desemnează o solidaritate general umană, un sistem de relaţii interumane, izvorât din necesitatea asigurării securităţii şi conservării individului pentru promovarea intereselor fericirii umane, idee specifică luminismului de pretutindeni.12 Stoica de Haţeg defineşte grupul social noroade sau gloate, reprezentând comunitatea de preoţi, de învăţători şi de enoriaşi. Prin circularele care veneau de la organele superioare şi pe care Stoica de Haţeg le trimitea mai departe, încerca să lumineze poporul /gloatele prin limbajul din cărţi cu ştiri unice din istorie şi date importante despre dezvoltarea culturii bănăţene. Termenul de neam desemnează comunitatea “unde multe neamuri s-au tăgăduit, trăind într-o ţară şi sub dreptăţi de un feliul”, cu alte cuvinte comunitatea locuitorilor dintr-un stat13 . Originea cuvântului ar putea desemna actul cuceririi, în urma căruia au fost supuse diferite popoare, fiind cuprinse în final , într-o alcătuire politică. Este o manieră specifică doctrinei oficiale austriece, de a explica hibrida alcătuire etnică a monarhiei, de a cultiva, prin sistemul propagandei, ideea de patrie14 .
Frapant este interesul pentru problemele de limbă la Stoica de Haţeg. Preocupările de limbă la Stoica de Haţeg se constituie ca un domeniu autonom al cunoaşterii, iar cultivarea limbii apare ca o expresie a progresului cultural. Limba este definită din unghiul evoluţiei naţiunii, într-o asociaţie a istoriei limbii şi a istoriei naţionale caracteristică devenirii ştiinţelor umane de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Preocupările pentru limbă indiferent din unghiul din care sunt privite, pornesc de la modelul latinei, în lexic, ortografie sau gramatică, postulând un comparatism “avant la lettre”, legitimat însă de un complex de factori de ordin ştiinţific, istoric, politic sau naţional. Opţiunea pentru modelul limbii latine la românii bănăţeni presupune şi motivaţii de ordin ideologic, izvorâte din nevoia demonstrării originii romane, ca factor de individualizare şi ridicare calitativă a naţiunii. Totodată se demonstrează romanitatea poporului român prin intermediul gramaticii, dicţionarului sau ortografiei limbii române.15
Deşi mărturiseşte fidelitatea faţă de noua stăpânire austriacă, pe care Stoica de Haţeg a slujit-o , scrierile sale istorice afirmă o ideologie, dacă nu opusă, cel puţin diferită de cea oficială. Stoica pledează pentru o solidaritate ortodoxă în imperiu şi, în cadrul acesteia pentru una românească, revenirea la tradiţia bisericii ancestrale, sinodalităţii autonomiei aparţinând frebronianismului şi Reformei Catolice , idee prezentă şi la Samuil Micu şi Petru Maior, unitatea civilizaţiei şi istoriei româneşti din cele mai vechi timpuri , întemeiată pe motivul Daciei, până în contemporaneitate, teza unităţii etnice, lingvistice şi istorice româneşti fiind contrapusă modelului oficial. Concepţia despre origini suprapune o teorie “sui-generis” asupra naţionalului, ridicând demnitatea şi nobleţea românească, iar în ultimă instanţă calitatea naţională în concertul naţiunilor moderne .16
Regulile după care este alcătuită o limbă formează obiectul gramaticii generale sau raţionale. Într-un cadru istoric precis delimitat, cronologic, spaţial şi uman / naţional, limba devine un aspect al civilizaţiei şi un factor de civilizaţie. Cultivarea limbii porneşte de la o concepţie unitară, raţionalistă şi istorică asupra limbii văzută în conexiune cu devenirea naţiunii, indiferent de compartimentul pe care îl abordează (vocabular, gramatică, ortografie). Cultivarea limbii în sensul perfecţionării şi unificării ei, constituie în ultimă instanţă, dezideratul spre care converg preocupările lingvistice. Fenomenul de cultivare / polire a limbii are în vedere o corelaţie permanentă gramatică-vocabular – ortografie, un demers convergent dinspre aceste trei direcţii, unul din mijloacele prin care este concepută ridicarea calitativă a naţiunii. Cultivarea limbii are ca obiect limba literară care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti risipite.
Prin lucrările sale de istorie, Nicolae Stoica de Haţeg întruneşte într-o bună măsură prin sensibilitatea dovedită faţă de problemele majore ale societăţii româneşti statutul de “omul luminilor”, ca să apelăm la formula lui Michel Vovelle. În universul unei culturi care se mişcă, prin ideile ei fundamentale, între tradiţia ortodoxă şi valorile europene ale civilizaţiei latine, lucrările lui Stoica de Haţeg au contribuit la elaborarea conceptului cultural de naţionalitate a Luminilor care a precedat definirea politică a naţiunii. Iluminismul a conferit ideii naţionale caracterul de idee forţă, o funcţie militantă, configurând o conştiinţă şi o imagine de sine a naţiunii.

NOTE:
1 Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri , Ediţie întocmită de Damaschin Mioc şi Costin Feneşan, Timişoara, “Facla”, 1984, p.10.
2 Volum coordonat de Michel Vovelle, Omul luminilor.Traducere din limba franceză de Ingrid Ilinca. Postfaţă de Radu Toma, Iaşi, “Polirom”, 2000, capIV. , pp.157-183.
3 Ibidem, cap.VIII, pp.105-117.
4 Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX-lea), Reşiţa, Banatica, Presa Universitară Clujeană , 1997, p.74.
5 Ladislau Gyemant, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790-1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.472.
6 Pompiliu Teodor, Iluminism şi naţiune, în “Naţiunea română”, coordonator ştiinţific Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p.279.
7 Nicolae Bocşan, Evoluţia ideii de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (1840 –1860),în “Revue de Transylvanie”,I, 1991,pp.38-54.
8 Nicolae Bocşan, Evoluţia ideii de naţiune la români [… ] , p.67.
9 Idem, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, “Facla”, 1986, p.310.
10 Ibidem, p.317.
11 Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri , Ediţie întocmită de Damaschin Mioc şi Costin Feneşan, Timişoara, “Facla”, 1984, p.25.
12 Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania […] , p.81.
13 Idem,Contribuţii la istoria iluminismului […], p.318.
14 Ladislau Gyemant, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania[…], p.325.
15 Idem, Contribuţii la istoria iluminismului românesc […], p.350.
16 Ibidem, p.118.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: