Insurecţia eteristă în Principate – acţiune prestabilită sau aventură politico-militară?

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Constantin ARDELEANU
Universitatea ,,Dunărea de Jos”, Galaţi

După ce ,,întreg anul 1820 a trecut în corespondenţe pentru pregătirea spiritelor în diferite părţi, în conversaţii pentru stabilirea cum, când şi unde trebuie să înceapă revoluţia”1 , la 22 februarie 1821, epitropul Al. Ipsilanti ridica steagul a ceea ce se dorea a fi o insurecţie generală antiotomană.
Era, însă, acţiunea lui Ipsilanti rezultatul evoluţiei interne a societăţii greceşti, pregătită să facă faţă unei confruntări militare cu omul bolnav (dar având, încă, o forţă armată redutabilă) al Europei? Era ea consecinţa pregătirilor Eteriei, despre care vorbea Xodilos, ajunse acum la finalitatea mult aşteptată? Sau, dimpotrivă, era o ,,aventură militară şi politică”2 , în care, din diverse motive, Al. Ipsilanti se lansa, antrenând după sine destinul mai multor naţiuni?
Răspunsul afirmativ la fiecare dintre aceste întrebări poate fi, şi a fost, invocat de diverşi istorici pentru a explica declanşarea mişcării eteriste. Chiar titlul lucrării de faţă a încercat să cuprindă cele două ,,teorii” din istoriografia noastră, relativ la această problemă. În timp ce Andrei Oţetea3 sau I.C. Filitti4 vedeau declanşarea insurecţiei eteriste drept efectul unei pregătiri minuţioase, M. T. Radu5 şi G. D. Iscru6 considerau acţiunea grecilor drept o acţiune pripită şi lipsită de orice coerenţă în organizare.
Nici unul dintre autorii menţionaţi, însă, n-a analizat în amănunt cauzele care au determinat demararea mişcării antiotomane, amintind doar câteva elemente ale unei situaţii extrem de complexe. Deşi importanţa acestor evenimente pentru spaţiul românesc este binecunoscută (să amintim aici doar consecinţele mai puţin avute în vedere, cele economice – jafurile şi exploatarea fiscală cruntă a armatelor de ocupaţie eteriste), ele nu au făcut obiectul unei tratări speciale în istoriografia noastră. Vom urmări, prin urmare, în lucrarea de faţă, factorii care au conlucrat la demararea insurecţiei eteriste în Principate, misiune deloc uşoară ţinând cont de complexitatea situaţiei interne şi internaţionale care a determinat acţiunea lui Ipsilanti, dar care va pune în lumină câteva importante aspecte, prea puţin avute în vedere până acum.
Momentul cu totul nepotrivit, complet prematur, ales de conducătorul Eteriei pentru pornirea luptei antiotomane a fost remarcat de numeroşi contemporani care ne-au lăsat informaţii relative la mişcarea eteristă. Prinţul Gh. Cantacuzino, cumnatul lui Ipsilanti şi însoţitorul acestuia în campania din Principate, reproşa eteriştilor că ,,au provocat urgia turcească”, fără ca, în prealabil, să fi pregătit ţara pentru luptă. ,,Greşit informat de apostolii Eteriei”, epitropul se făcea vinovat de pripite şi nechibzuite, riscând ,,să sacrifice naţiunea greacă propriei lui ambiţii”.
În acelaşi sens, dar făcând referire la alte implicaţii ale acţiunii din februarie, trebuie înţelese şi acuzele contelui Capodistria, din scrisoarea oficială de dezavuare, trimisă din Laibach, la 14/26 martie 1821: ,,Apoi, ce moment aţi ales pentru a ataca Poarta?” Tocmai momentul când între cele două imperii, rus şi otoman, ,,s-au stabilit relaţii cu totul pacifice”, negocierile dintre miniştrii lor fiind încununate de succes, şi când ,,Rusia a declarat şi declară a avea ferma intenţie de a întreţine raporturi statornice de pace şi prietenie cu Turcia. ,,Insurecţia care a izbucnit în Moldova n-ar putea justifica, sub nici un cuvânt, o ruptură între cele două State…”7 .
Şi ofiţerul rus Liprandi, autorul unei detaliate cronici a evenimentelor anului 1821 (a cărei valoare a fost, însă, pusă la îndoială de unii istorici)8 , era de părere că ,,în anul 1821, din anumite cauze…, eteriştii au ridicat, înainte de vreme, steagul răscoalei”9 . Ipsilanti însuşi lăsa să se înţeleagă acest lucru atunci când menţiona, într-o scrisoare justificativă trimisă, în ianuarie 1828 (cu doar o săptămână înainte de a muri), ţarului Nicolae I că ,,am fost silit a da semnalul [insurecţiei] aruncându-mă în Principate…, pentru motivul că, atrăgând asupra acestora atenţia Porţii, provinciile Greciei se puteau mai uşor pregăti”10 .
Într-adevăr, din informaţiile istoricilor greci rezultă că data prevăzută pentru pornirea mişcării eteriste ar fi fost 25 martie11 , iar prinţul Cantacuzino, permanent în anturajul lui Ipsilanti, afirma că ,,planul prinţului Ipsilanti fusese la Odessa şi chiar la Chişinău de a se îmbarca pentru Moreea, de unde trebuia să înceapă toate operaţiunile12 .
Cauzele acestei importante modificări în planurile liderului eterist se regăsesc atât în situaţia din Grecia, cât şi realităţilor din Principate. Factorii externi şi interni au avut un rol aproape egal în a-l determina pe Ipsilanti, la mijlocul săptămânii 14 – 20 februarie 1821, să ridice steagul luptei antiotomane.
Toate aceste preparative au loc după ce, consideră istoricul K.K. Hatzopulos, ,,punctul culminant al frământărilor înregistrate în cercurile politice conducătoare din Peloponez a fost consfătuirea de la Vostitza – localitate în nord estul regiunii-care a avut loc între 26-29 ianuarie 1821 (st. v.). La această consfătuire au participat, pe de o parte, notabilii şi arhierei din nordul Peloponezului şi, pe de alta, Grigore Dikeos, reprezentantul organizaţiei secrete.13
În timpul convorbirilor s-a evidenţiat faptul că liderii grecilor peloponesiaci nu erau dispuşi ,,să declanşeze revoluţia dacă nu avea în prealabil asigurat sprijinul militar al Rusiei, pe care îl considerau ca fiind un factor foarte important pentru a asigura succesul revoluţiei în curs de pregătire”. În pofida obiecţiilor eteristului Gr. Dikeos, la Vostitza s-au luat următoarele hotărâri importante:
1. Amânarea temporară a declanşării revoluţiei;
2. Continuarea pregătirilor, dar evitarea unei mobilizări generale a poporului;
3. Aplicarea unor măsuri de prudenţă pentru a se linişti autorităţile otomane;
4. Prohibirea activităţii revoluţionare a lui Gr. Dikeos, etc.
Aceşti emisari însărcinaţi cu misiunea de a comunica hotărârile luate la Consfătuirea de la Vostitza şi de a se informa asupra opiniei celor cu care trebuiau să se întâlnească în privinţa declanşării revoluţiei greceşti. În special, emisarul trimis în Rusia a fost însărcinat să comunice Epitropului general, printre altele, condiţiile după îndeplinirea cărora cercurile politice conducătoare din Peloponez erau dispuse să declanşeze revoluţia.14
În Basarabia, la Alexandru Ipsilanti, a fost trimis I. Paparrigapoulos, dar acesta s-a oprit la Constantinopol. Prin curier special, acesta a trimis lui Ipsilanti scrisoarea cercurilor conducătoare din Peloponez. Dar, continuă istoricul grec, Paparrigapoulos, adept al declanşării revoluţiei greceşti în Principate, nu în Peloponez, ,,l-a încredinţat pe Epitropul general al Eteriei, probabil printr-o scrisoare personală, să modifice planurile revoluţionare eteriste şi să declanşeze imediat revoluţia greacă în Moldova”. Prin urmare, reprezentantul peloponesiacilor şi-a încălcat în mod deliberat misiunea. Al. Ipsilanti, opinează autorul citat, a înţeles imediat ,,că, de fapt, se afla în faţa unui impas, dat fiind că sosirea sa în Peloponez şi declanşarea revoluţiei în această regiune erau condiţionate în mod absolut de sprijinul militar rusesc pe care Al. Ipsilanti nu-l avea asigurat cu certitudine”.
Condiţia sine qua non a cercurilor eteriste peloponesiace, ca şi faptul că planurile eteriste erau cunoscute, în bună măsură, de către Poarta otomană, poate şi alte elemente, l-au determinat pe Al. Ipsilanti să ia ,,hotărârea de a modifica planurile revoluţionare iniţiale şi de declanşa revoluţia greacă în Moldova şi nu în Peloponez”.15
Trebuie menţionată aici şi opinia unui alt istoric elen, Dennis N. Skiotis, profesor la Harvard, ea abordând o altă faţetă a problemei în discuţie. Într-un interesant studiu dedicat evenimentelor din Grecia şi acţiunilor politico-militare ale abilului Ali-paşa din Ianina16 , niciodată pus în valoare în istoriografia noastră (după cercetările noastre), Skiotis ajunge la câteva concluzii care întăresc ideea că Ipsilanti s-a lansat, prin demararea mişcării eteriste în Principate, într-o acţiune sinucigaşă, într-o aventură militară şi politică.
După analizarea poziţiei rebelului Ali-paşa şi a duplicitarei sale oscilări între Poartă şi greci, se abordează situaţia războinicilor sulioţi, care ca şi ceilalţi greci, fuseseră în mod repetat victime ale opresiunii otomane şi care au fost primii care s-au revoltat împotriva sultanului (pe 7/19 decembrie 1820), aliindu-se cu Ali-paşa. Fără îndoială că şi sulioţii, ca de altfel toată lumea în acea perioadă, ştiau de existenţa Eteriei, dar cauza rebeliunii lor era una de natură locală: să-şi recâştige satele pe care fuseseră forţaţi să le părăsească cu 17 ani mai înainte. Dragostea sulioţilor pentru patrida era exprimată astfel de unul dintre conducătorii lor: ,,Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă sultanul Mahmud, cu toate resursele regatului ar porni împotriva noastră, nu mai avem nevoie de nimic… Cu adevărat…, acum că stăpânim [Souli] ne simţim nemuritori”.17
Vestea revoltei celor mai cunoscuţi şi viteji dintre greci s-a împrăştiat extrem de rapid în întreaga ţară. Kasomoules, un memorialist contemporan, îşi aminteşte că ,,trompeta a răsunat din Nord în luna decembrie şi toţi grecii, chiar în cele mai îndepărtate regiuni, s-au simţit însufleţiţi de această chemare”. ,,Dacă vreodată strigătul de libertate se va auzi în Grecia, scria şi consulul francez în Patras, acesta se va auzi din munţii Epirului! după toate informaţiile, momentul a sosit”.18
Curând, sulioţilor li s-au alăturat alţi luptători greci, mulţi dintre ei dezertând din tabăra otomană. În luna ianuarie 1821, chiar şi musulmanii albanezi, care se bucuraseră de o poziţie privilegiată în timpul stăpânirii lui Ali-paşa, şi se opuneau opresiunii otomane la fel de mult ca şi grecii, au încheiat un pact de alianţă formală cu liderii sulioţilor.
Pe la începutul anului 1821 se adunaseră 2000-3000 de munteni – forţă ideală pentru o mişcare de gherilă – care se înfruntau cu otomanii în Epir şi, pe la jumătatea lunii, armata otomană era considerată a fi într-o ,,situaţie critică”. În aceeaşi lună ,,kapitanioi” armatei din Rumelia s-au întrunit la Levskas, într-o adunare rar menţionată, care trebuie, oricum, consideră Skiotis, să rivalizeze cu mai cunoscuta consfătuire a primaţilor şi clerului de la Vostitza, şi s-au pus de acord să se alăture revoltei. Elias Mavromichales, fiul beiului din Mani, a reprezentat regiunea Peloponezului la Levskas şi, după puţin timp, Theodoros Kolokotrones şi alţi conducători ai clefţilor au debarcat în Peloponez pentru a pregăti revoluţia.19
Toate aceste evenimente s-au petrecut independent de călăuzirea comitetelor centrale ale Eteriei. Ambele, atât cel din Constantinopol, cât şi cel condus de Ipsilanti, din sudul Rusiei, erau prea departe de scena acestor acţiuni pentru a putea face altceva decât să reacţioneze la informaţiile care le parveneau.20 Comitetele locale şi agenţii împrăştiaţi ai Eteriei, spre exemplu, nu aveau nici un fel de plan comun şi nici o instrucţiune specială, în afara aceleia de a aştepta sosirea lui Ipsilanti în Peloponez, la un moment nedeterminat, când trebuia să înceapă şi revoluţia.
De fapt, uimitorul progres al armatelor elene din Epir şi solidaritatea dintre ,,Kapitanioii” de acolo şi Ali-paşa pare să-i fi luat prin surprindere pe fruntaşii eterişti din capitala otomană şi din Rusia. ,,Nu există o modalitate, loc şi moment mai potrivite, îi scria Sekeres lui Ipsilanti, pentru ,,punerea în practică a planurilor noastre”. Există puţine dubii, continuă Skiotis, că evenimentele din Epir au jucat un rol decisiv în a-l îndemna pe epitropul general să treacă precipitat în Principatele dunărene la 22 februarie / 6 martie 1821.21
La fel de mult, nu există nici un fel de cauzalitate directă între invazia prematură a Ţărilor Române şi revolta generală din Peloponez din primăvara anului 1821. Lucrul este limpede exprimat de prinţul Gh. Cantacuzino, care arăta că Grecia s-a ridicat ,,la zgomotul masacrului fiilor ei”, într-o reacţie spontană, nedirijată de un plan de ansamblu, fiecare regiune ridicându-se pentru apărarea sa, fără amestecul sau supravegherea Eteriei.22 Un alt martor contemporan, cronicarul armean Avedis Barberian, care în acea vreme se afla la Constantinopol, nota că numai groaznicele masacre ale otomanilor ,,au îndurerat poporul grec, determinându-l să se ridice la luptă”.23
Simplul fapt că un eveniment l-a precedat pe celălalt, nu implică o relaţie cauză-efect între cele două acţiuni, aşa cum s-a afirmat de multe ori. Vestea despre aventura lui Ipsilanti n-a ajuns în Grecia imediat şi nu poate, prin urmare, fi utilizată ca şi explicaţie pentru ceea ce s-a petrecut în acea regiune. Această interpretare greşită a servit, concluziona profesorul Skiotis, doar în a diminua din importanţa revoltei din Epir, începută în iarna anilor 1820-1821. Doar ţinând cont de aceste evenimente putem clarifica circumstanţele în care a început acţiunea eteristă din 1821.24
Ipsilanti a fost, desigur, la curent cu aceste modificări în raportul de forte din Grecia continentală, în pofida greutăţilor cu care se desfăşura schimbul de informaţii între comitele eteriste (datorită atenţiei sporite a Porţii), şi a acţionat ca atare. Ecoul acestor realităţi, oarecum exagerat şi deformat, se regăseşte în scrisoarea pe care, la 24 februarie 1821, conducătorul Societăţii prietenilor o trimitea ţarului Alexandru I, aflat atunci la Laibach: ,,Anarhia din Imperiul otoman şi războiul Porţii cu Ali-paşa din Ianina întăresc curajul grecilor; oştile sultanului sunt bătute în Epir; sulioţii şi parganioţii se întorc liberi în ţara lor; toate provinciile Greciei sunt pline de apărători ai libertăţii. Moreea şi arhipelagul se mişcă. Creta se revoltă, Serbia şi Macedonia aleargă la arme, Moldova şi Ţara Românească se răscoală. Nici o putere din lume nu va putea opri zborul generos al grecilor!”25
Un document extrem de important, relevant atât pentru ilustrarea modului deficitar în care eteriştii reuşeau să comunice, cât şi pentru opţiunea pe care Ipsilanti era nevoit să o facă, este scrisoarea arhimandritului Dikeos, trimisă din Peloponez la 22 februarie, exact data la care Ipsilanti ridica, la Iaşi, steagul revoltei eteriste. La acea dată importantul personaj, cu rol de frunte în conducerea Eteriei, nu cunoştea faptul că planul de acţiune fusese modificat, şi încă de mai multe ori (vezi supra), şi se mira ,,de unde provine întârzierea principelui Al. Ipsilanti, de n-a venit până acum în Peloponez, deşi era aşteptat demult, precum a promis şi a ordonat la Ismail…”.26
Sfârşitul scrisorii, şi probabil că au existat şi altele asemenea, reprezintă un adevărat ultimatum, care arată din plin presiunile la care conducătorul organizaţiei secrete a fost supus pentru a începe insurecţia: ,,Grăbiţi plecarea lui Ipsilanti, şi rămân aşteptând nu răspunsurile d-voastră, ci pe Ipsilanti însuşi”.27
Toate aceste evenimente îl forţaseră pe Ipsilanti, în săptămâna 14-20 februarie 1821, să hotărască pornirea mişcării eteriste.28 Din cele două planuri de luptă avute în vedere, debarcarea în Peloponez şi declanşarea unei mişcări diversioniste în Principate, cel dintâi cădea de la sine, el demonstrând imediat că implicarea Imperiului Ţarist nu avea nici un fundament real, fiind un simplu zvon şi o exagerare a eteriştilor.29
Hotărârile luate la Vostitza îl obligau să prelungească aparenţa ajutorului militar rusesc pentru a beneficia de sprijinul material şi moral al notabililor şi arhiereilor din sudul Greciei. Ridicând steagul revoltei în Principate, aflate la frontiera Imperiului ţarist, Ipsilanti putea mai uşor pretexta că sprijinul militar al puternicei Rusii era o certitudine. Întregul său comportament după intrarea în Moldova (uniforma de general rus, proclamaţiile despre ,,straşnica putere”, rechiziţionarea unei importante cantităţi de alimente, etc.) era menit să alimenteze aceste zvonuri. (vezi infra).
Un alt motiv care l-a determinat pe Ipsilanti să treacă Prutul este limpede formulat de Aricescu: ,,Ei [eteriştii] se bazau pe această dilemă: dacă turcii intră în Principate ca să sugrume revoluţia Rusia le declară război că au călcat tratatele, şi grecii capătă independenţa lor luptând sub steagurile ruseşti; dacă turcii nu intră în Principate de frica ruşilor, grecii trag mari foloase din Principate pentru triumful cauzei lor”.30
Era o mişcare dublu câştigătoare care merita aventura implicării numelui Rusiei, iar Ipsilanti a făcut mai mult decât să aştepte declanşarea unei confruntării ţaristo-otomane. Cunoscând faptul că turcii nu se avântau chiar aşa de uşor (dovadă fiind afirmaţia paşei de Brăila că ,,în instrucţiunile ce le-a primit este strict interzis, conform tratatelor, de a trimite trupe în Moldova, fără ordin special”)31 , conducătorul ,,Societăţii prietenilor” a încercat prin toate mijloacele să forţeze o invazie a trupelor sultanului, care ar fi oferit, conform convenţiilor dintre cele două puteri, cel puţin teoretic, pretextul unui nou război. Astfel înţeleasă, masacrarea supuşilor musulmani din oraşele Moldovei (vezi infra) capătă, în planul gândit de Ipsilanti o nouă motivaţie.
Am expus, până acum, câteva dintre motivele care îl determinaseră pe Al. Ipsilanti , la mijlocul lunii februarie 1821, să devanseze data începerii insurecţiei eteriste şi să-l facă să considere teritoriul românesc ca fiind locul cel mai potrivit pentru demararea acestei acţiuni. Pe lângă aceste cauze, externe Principatelor Române, trebuie menţionate aici şi câteva dintre evenimentele desfăşurate în Moldova şi în Ţara Românească, care considerăm noi, au fost cel puţin la fel de importante în influenţarea liderului eterist.
În capitolul precedent arătam uriaşul progres realizat de organizaţia conspirativă greacă în Ţările Române, care ajunsese să dispună de întreg aparatul de stat al stăpânirii fanariote. În ambele state, reţeaua eteristă era extrem de bine structurată, persoane fidele ocupând posturi cheie în sistemul administrativ de conducere, care puteau furniza armatei antiotomane logistica şi proviziile unei asemenea dificile întreprinderi. Desigur, toate aceste lucruri funcţionau impecabil atât timp cât aparenţele amestecului ţarist erau păstrate.32
Afirmaţia marelui boier moldovean Nicolae Rosetti-Roznovanu că ,,ruşii ne făcuseră pe toţi să intrăm în Eterie”33 trebuie înţeleasă, de fapt, în sensul că zvonul implicării Rusiei atrăsese mulţi pământeni în plasa societăţii greceşti. Relevante pentru cunoaşterea modalităţii în care eteriştii utilizau propaganda, zvonul şi dezinformarea în scopul obţinerii unor avantaje (de orice natură) ni se par următoarele exemple. Într-o scrisoare către Pancu Hagi Hristu, agentul Eteriei la Zimnicea, Ipsilanti îl îndemna să câştige, prin prefăcătorie, prietenia unor comandanţi turci de la Dunăre, pentru a-i putea influenţa: ,,Întotdeauna să le spui [turcilor] că evghenia ta eşti cea mai credincioasă raia a sultanului; mai ales, într-un chip serios şi fin, n-ar fi rău să le spui, intrând în convorbire potrivit sistemului nostru că cele ce se petrec se văd că sunt cu mâna Rusiei”34 . La fel de limpede este, în această privinţă, şi scrisoarea secretarului lui Ipsilanti, Gh. Leventis. Întrebat de sensul eteriştilor moldoveni de sensul unei declaraţii a lui Ipsilanti, că ,,cneazul se apropie”, precum şi asupra faptului dacă şeful Eteriei era în legături strânse cu cabinetul ţarului, Lasanis mărturiseşte că a invocat secretul corespondenţei dintre Ipsilanti şi Capodistria. ,,Iar pentru părţile care nu sunt organizate am inventat şi le-am spus unele lucruri; ei au rămas foarte mulţumiţi, spunând toţi: acum, da, ne hotărâm să ne sacrificăm! Să nu vă pară rău, altfel nu se prinde iepurele. Aici nu are trecere aşa-zisul <>, fiindcă ei ar lăsa totul baltă. Altfel, când am venit, i-am găsit pe toţi amorţiţi. Este necesară zicala lui Aristidis [Papas]: <>. Aşadar să-i înşelăm; însă întotdeauna fără paguba lor”.35
Dacă toate aceste realităţi din Principate erau de natură să-i uşureze misiunea Epitropului general, în varianta pornirii insurecţiei la nord de Dunăre, un alt eveniment petrecut aici la începutul anului 1821 a avut, considerăm noi, o importanţă covârşitoare în opţiunea exprimată de Al. Ipsilanti: revoluţia lui Tudor Vladimirescu.36
Nu intenţionăm să facem aici o prezentare exhaustivă a acţiunilor care s-au succedat, în primele luni ale anului 1821, în Ţara Românească, ele depăşind obiectul de cercetare al lucrării de faţă. La fel de mult, nu vom relua interminabilele dispute din jurul personalităţii Marelui Pandur sau, mai ales cele privind natura raporturilor sale cu Eteria. Răsturnând oarecum modul tradiţional de analiză, găsim un singur lucru semnificativ pentru mai buna înţelegere a lucrurilor din Moldova, a motivelor care vor grăbi demararea încercării de insurecţie eteristă, cu care revoluţia naţională condusă de Tudor Vladimirescu va interacţiona şi căreia, în cele din urmă, îi va apropia sfârşitul.
Influenţa Eteriei asupra desfăşurării evenimentelor din Ţara Românească este, încă, subiect de dispută istoriografică, documentele atestând implicarea slugerului Theodor fiind încă contestate de mulţi specialişti (deşi logica istorică indică legături multiple între Vladimirescu şi societatea conspirativă elenă, logică încălcată uneori – este adevărat în numele unor idealuri înalte – de istoricii români). Ceea ce rezultă clar din izvoare şi trebuie limpede exprimat este înrâurirea mişcării pandurilor conduşi de Tudor asupra începerii revoltei eteriste în Principate.
Nu punem în discuţie, în nici un fel, în ipoteza noastră, caracterul naţional al revoluţiei din Ţara Românească, el constituind, de altfel, unul dintre puţinele elemente de coeziune ale tezei Oţetea şi ale celei formulate de M. T. Radu şi Gh. D. Iscru (deşi la primul naţional înseamnă antiotoman, în cel de al doilea caz naţional semnificând antifanariot). Incontestabil este faptul că numele comandantului pandurilor apare menţionat în planurile de acţiune formulate de eterişti în anul 1820. Conform articolului XIII din planul general, Vladimirescu, alături de Iordache Olimpiotul şi Bimbaşa-Sava trebuiau să apere Principatele în momentul începerii acţiunii eteriste.37 Nu greşim prin urmare afirmând că reputaţia lui Vladimirescu îi era cunoscută Epitropului Ipsilanti şi că acesta din urmă îl considera , fără ca noi să avem certitudinea că şi era, unul dintre numeroasele mecanisme din întinsul angrenaj al Eteriei, la fel de demn de încredere şi la fel de influenţat de abila propagandă, privind implicarea Rusiei, ca şi ceilalţi lideri locali.
Profitând de conjunctura favorabilă determinată de moartea fanariotului Al. Suţu, înţeles fiind şi cu boierii pământeni, în noaptea de 18/30 ianuarie 1821, Tudor, cu 40 de arnăuţi, părăsea capitala, îndreptându-se spre Oltenia. Printre însoţitorii săi se numărau eterişti notorii, Dimitrie Macedonski sau Iova, fiind cei mai cunoscuţi dintre ei.38
Primele măsuri luate de Tudor, Proclamaţia de la Tismana, Arzul către Poartă, etc., arată cât se poate de limpede caracterul naţional şi social al revoluţiei din Ţara Românească. Pentru eterişti, însă, ele nu constituiau decât o diversiune menită să atragă spre oastea pandurilor pe ,,cei mai goi decât morţii cei din mormânturi”, ţărănimea nemulţumită de fiscalitatea tot mai apăsătoare.39
Să nu uităm că Ipsilanti însuşi a avut în vedere o asemenea manevră atunci când la intrarea în Moldova, a dorit desfiinţarea privilegiilor din Principate, măsură la care va renunţa doar la obiecţiile postelnicului Rizos40 .
Informat despre acţiunea lui Tudor din mai multe surse, de sluger însuşi după afirmaţia lui Aricescu, Ipsilanti va considera evenimentele din Ţara Românească o acţiune utilă Eteriei. ,,Un trimis al lui Vladimirescu a venit la Chişinău cu scrisori urgente către guvernatorul Basarabiei, generalul Inzov, şi către principele Ipsilanti”, se raporta şi Guberniului Galiţiei, la 6/18 martie41 . Interesantă, în acest sens, este scrisoarea de informare trimisă de sus – amintitul dregător fanariot Epitropului general. ,,În Ţara Românească sunt foarte mari tulburări. Un anume Tudor Vulturescu [Vladimirescu], având gradul de sluger şi care a fost în timpul ruşilor comandant de panduri, adunând peste patru sute de panduri, a răsculat până alaltăieri toate judeţele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate şi desfiinţarea privilegiilor boierilor…, el cheamă prin proclamaţii întreg norodul dac sub arme… Acest comandant român a trimis o jalbă Porţii, scriind multe împotriva stăpânirii…” Autorul scrisorii notează în încheiere: ,,Nu ştiu dacă Frăţia poate să tragă foloase din această împrejurare. Această răscoală a izbucnit în vecinătatea Serbiei”.42
Ipsilanti avea să tragă foloase şi din această revoluţie pornită de Vladimirescu, pentru că, spunea generalissimul în momentul declanşării insurecţiei eteriste ,,Sorţii sunt aruncaţi! Piară laşul care, la vederea fraţilor săi ameninţaţi, îşi mai pierde timpul cu calcule!”43 Cu atât mai mult era convenabilă mişcarea pandurilor, cu cât ea permitea conducerii din cele două Principate să găsească motivaţia perfectă de a strânge trupe împotriva răsculaţilor, pe care Ipsilanti şi la putea uşor atrage, dată fiind iniţierea în conspiraţie a celor mai de seamă conducători politici şi militari din cele două state româneşti.
,,Principiile trâmbiţate de acest Vladimirescu, raporta consulul austriac la Iaşi, Iosif von Raab, … sunt primite cu cea mai mare satisfacţie şi lăudare în mod public…, astfel încât s-ar putea presupune că sigur că această teorie demagogică îşi va găsi adepţi şi în această provincie şi va produce aceleaşi rezultate…, de aceea domnitorul de aici, îngrijorat, ia încă de pe acum măsuri de siguranţă şi îşi sporeşte în taină corpul de arnăuţi prin noi recrutări”44.
Putem afirma, prin urmare, că mişcarea lui Tudor nu numai că era convenabilă planurilor Epitropului eterist ci şi că, într-o oarecare măsură, ea a contribuit, alături de celelalte motive menţionate, la modificarea acestora şi la devansarea debutului revoltei elene. În sprijinul ipotezei noastre vin şi recomandările făcute de Ipsilanti, în scrisorile trimise consulului general Pini, de a nu se ,,lua nici o măsură împotriva lui Vladimirescu” sau de a se veghea ca slugerului Tudor Vladimirescu ,,să nu i se clintească nici un fir de păr din cap”.45
Şi alte mărturii contemporane ne îndreptăţesc să ne susţinem ipoteza. Ignaţie Iacovencu, spre exemplu, unul dintre personajele bine informate din Ţara Românească, ţinând cont de postul de funcţionar al consulatului rus din Bucureşti pe care îl deţinea, nota că ,,alţii cred că Ipsilanti auzind de revolta lui Tudor, a crezut că e nimerit să încerce şi el liberarea patriei sale”46 . Şi Ilie Fotino era de părere că ,,neaşteptata moarte a Domnului ţerrei Românesci provocă imediata mişcare a lui Tudor, şi prin urmare grăbi şi eşirea lui Ipsilante în aceste ţerri, înainte de vremea hotărâtă”47
Concluzionând, încercând să răspundem întrebărilor formulate la începutul acestei lucrări, trebuie să recunoaştem că acţiunea eteristă, declanşată la sfârşitul lui februarie 1821 în Principate, constituie o aventură militară, în care punând în balanţă riscurile şi avantajele, Ipsilanti a trebuit să se implice. Factori interni şi externi Principatelor făceau ca alegerea generalissim-ului să nu fie decât una singură: o acţiune imediată, fără a mai aştepta termenul stabilit pentru demararea insurecţiei. ,,Organizarea, scria Epitropul lui C. Perrevos, la 23 februarie, ajungând în punctul în care orice întârziere ar fi ruinat aceste provincii şi naţiunea întreagă şi ştirile de la Constantinopol arătându-se că momentul rupturii a sosit, a trebuit să încep acţiunea cu speranţa de a izbuti”.48
Organizarea de care vorbea Ipsilanti este cel mult un eufemism, pentru că – o mărturisesc toţi contemporanii şi, îndeosebi, comportamentul armatei eteriste în cele patru luni în care a fost prezentă în Principate – pregătirile Eteriei pentru lupta antiotomană erau departe de a fi încheiate. ,,M-am văzut târât de curent…”, nota acelaşi important personaj, o confidenţă care spune enorm de multe despre felul în care Ipsilanti a acţionat în 1821.

NOTE:
1 Colecţia Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I – V, Editura Academiei, Bucureşti, 1959 – 1962, va fi citată Doc. răsc. 1821; citatul de faţa în Doc. răsc. 1821, IV, p.282.
2 aprecierea îi aparţine lui G.D. Iscru, care concluziona, astfel, rezultatele cercetărilor unui istoric elen, K.K. Hatzopulos; Cf. G.D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p.54.
3 Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
4 I. C. Filitti, Frământări politice şi sociale în Principatele române de la 1821 la 1828, Bucureşti, 1932 (republicat de G. Penelea – Filitti în volumul I. C. Filitti, Opere, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983).
5 Mircea T. Radu, 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978.
6 G. D. Iscru, op. cit.
7 Ibidem, p. 152 – 154.
8 A se vedea, în acest sens, A. Oţetea, Valoarea documentară a memoriilor lui I. P. Liprandi, în Studii, XI, 1958, nr. 3, p.77 – 92.
9 Doc. răsc. 1821, V, p. 412.
10 Al. Soutzo, Histoire de la révolution grecque, Paris, 1829, p.38-40, apud M. T. Radu, op. cit., p. 138; acelaşi text şi la C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii de la 1821, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p. 77.
11 Ibidem, p. 120; I. Fotino, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţiunea din anul 1821, Tradusă din limba ellena de P. M. Georgescu. Revăzută şi editată de Dr. A. I. Fotino, Bucuresci, 1874, p. 33, nota 1.
12 Doc. răsc. 1821, IV, p. 282.
13 G. D. Iscru, op. cit., p. 53.
14 Ibidem, p. 53 – 54.

15 Ibidem, p. 54.
16 Dennis N. Skiotis, The Greek Revolution: Ali-Pasha˘ s Last Gamble, (Revoluţia greacă: Ultima aventură a lui Ali-paşa), în Hellenism and the First Greek War of Liberation (1821 – 1830). Continuity and Change, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1976, p. 97 – 109.
17 Dennis N. Skiotis, op. cit., p. 106.
18 Vezi şi Hurmuzaki, II, s. n., p. 586.
19 Dennis N. Skiotis, op. cit., p. 107.
20 Doc. răsc. 1821, IV, p. 330; M. T. Radu, op. cit., p. 133.
21 Dennis N. Skiotis, loc. cit.
22 Însemnarea autentică…, în Doc. răsc. 1821, IV, p. 332
23 H. D. Sirouni, O versiune despre uciderea patriarhului grec în 1821, în Revista istorică, XV (1929), p.153 – 158.
24 Dennis N. Skiotis, op. cit., p. 108.
25 Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 102 – 105; Doc. răsc. 1821, IV, p. 134 – 135; vezi şi A. Oţetea, op. cit., p. 258; I. C. Filitti, op. cit., p. 76.
26 Doc. răsc. 1821, IV, p. 128 – 130.
27 Ibidem.
28 Lucrul rezultă din memoriile eteristului Xodilos; vezi Doc. răsc. 1821, IV, p. 284 – 286.
29 M. T. Radu, op. cit., p. 135 – 140.
30 C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1996, p. 72.
31 Doc. răsc. 1821, II, p. 332 – 333.
32 A se consulta în acest sens şi cuprinzătoarea lucrare a lui M. T. Radu, op. cit., p. 128 – 177.
33 A. Oţetea, op. cit., p. 176.
34 Emil Vârtosu, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932, p. 69.
35 Doc. răsc. 1821, IV, p. 95 – 96.
36 Pentru revoluţia condusă de Tudor a se vedea lucrările fundamentale: A. Oţetea, op. cit.; M. T. Radu, op. cit.; G. D. Iscru, op. cit.; D. Berindei, Revoluţia română din 1821, Editura Academiei, Bucureşti, 1991..
37 N. Botzaris, Visions balkaniques dans la préparation de la révolution grecque, Genčve – Paris, 1962, p. 104, apud M. T. Radu, op. cit., p.134 – 135.
38 A. Oţetea, op. cit., p. 141.
39 G. D. Iscru, op. cit., p. 115 – 125.
40 C. D. Aricescu, op. cit., p. 121 preluat şi de A. Oţetea, op. cit., p. 159 – 160.
41 N. Adăniloaie şi Fl. Duzinchievici, Noi mărturii contemporane asupra mişcării din 1821, în Studii, tomul 24, nr. 1, 1971, p. 7
42 Doc. răsc. 1821, IV, p.123 – 124 .
43 Alexandre Soutzo, Histoire de la révolution grecque, apud C. D. Aricescu, op. cit., p. 79.
44 Hurmuzaki, II, s. n., p. 619; reluat şi în Documente externe, p. 90 – 91; şi în magzarul din 5 aprilie (Doc. răsc. 1821, II, 43), boierii menţionau faptul că ,,mai în urmă la necontenitele noastre întrebări, pricinuind că vestire nesupunerei răzvrătitorilor de la Craiova, strânge într-armaţi pentru paza de aice”.
45 Hurmuzaki, II, s. n., p.625; aceeaşi informaţie şi la Gh. Laios, apud A. Oţetea, op. cit., p.259.
46 Gh. G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 229.
47 I: Fotino, op. cit., p. 33, nota 1.
48 Doc. răsc. 1821, IV, p. 128.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: