Glacisul strategic în politica externă a Uniunii Sovietice: geneză şi evoluţie

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Laurenţiu CONSTANTINIU
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Discuţiile privind originile Războiului Rece au cunoscut o revigorare după prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi obţinerea accesului, încă limitat, în fostele arhive sovietice. Titlul cunoscutei cărţi a istoricului american John Lewis Gaddis, We Know Now. Rethinking the Cold War History1 nu exprimă întrutotul realitatea; mai există încă numeroase laturi şi episoade neexplicate. O problemă fundamentală precum cea a constituirii sferei de influenţă a Uniunii Sovietice în Europa de Est, rămâne încă obiect de dispută între specialişti. Constituirea acestei zone a fost rezultatul unei politici deliberate şi sistematice a lui Stalin, urmărite de multă vreme, sau rezultatul valorificării unor situaţii locale şi răspunsul Moscovei la diverse challenge-uri occidentale? Să amintim doar că un istoric de talia lui Melvyn P. Leffler susţine că „oficialii sovietici nu au avut planuri preconcepute de a face Europa de Est comunistă“2 , deşi, după cum se ştie, în aprilie 1945, într-o discuţie cu delegaţia iugoslavă condusă de Iosip Broz Tito, Stalin a declarat: „Acest război nu este ca cele din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune, deasemeni, şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social până unde poate ajunge armata sa“.3
În comunicarea de faţă vom încerca să urmărim geneza în gândirea politică sovietică, îndeosebi a lui Stalin, a conceptului brâului de securitate sau, pentru a folosi un termen militar, a glacisului strategic. În limbaj militar, prin glacis se înţelege un „teren în pantă crescândă, uniformă şi, de regulă, descoperită; oferă bune condiţii de observare şi de tragere, favorizând mai mult apărarea“.4
Prin extensie, termenul de glacis strategic este utilizat de analiştii politici şi militari ca o zonă de protecţie a frontierelor unei mari puteri.
Glacisul strategic, brâul de securitate sau sfera de hegemonie a URSS, concepte cu conţinut identic, nu a fost prezent în gândirea sovietică de la începuturile regimului instaurat prin revoluţia bolşevică din 1917. În momentul preluării puterii, la 25 octombrie/7 noiembrie, la Petrograd, Lenin era convins că victoria partidului bolşevic în Rusia va fi semnalul revoluţiei comuniste mondiale. Conştient de slăbiciunea şi înapoierea Rusiei, el nu credea că socialismul poate fi construit în ţara sa dacă principalele ţări industriale din Europa şi, în primul rând Germania, nu vor fi devenit şi ele comuniste. Graţie acestor ţări, Rusia ar fi putut fi scoasă din înapoierea sa. Pentru a dirija revoluţia mondială, Lenin a creat, în martie 1919, Internaţionala a II-a (Comintern), drept centru de conducere a detaşamentelor sale revoluţionare, aşa cum erau concepute partidele comuniste, secţiuni ale Cominternului.
În concepţia lui Lenin, în faza de început a statului sovietic, securitatea acestuia urma să fie garantată de victoria revoluţiei în Europa sau, cel puţin, în Germania. Întrucât această revoluţie întârzia, conducătorii sovietici au considerat că ea poate fi grăbită printr-un export violent de revoluţie, întruchipat în acţiunea militară a Rusiei împotriva Poloniei (1920–1921). Intrarea Armatei Roşii pe teritoriul polonez urmărea nu numai comunizarea Poloniei, ci, o dată Polonia devenită comunistă, grăbirea revoluţiei în Germania. Planul lui Lenin era de a anexa teritoriile estice ale Poloniei, de a sovietiza statul polon şi de a deschide drumul Armatei Roşii spre Ungaria şi Germania.5
În planul lui Lenin de sovietizare a Poloniei cu perspectiva extinderii comunismului în Germania şi Ungaria, se poate constata trecerea de la conceptul securităţii prin revoluţia mondială la conceptul securităţii prin glacisul strategic.
Această trecere a fost realizată de către Stalin. Este meritul sovietologului american Robert C. Tucker de a fi arătat că Stalin şi-a deplasat atenţia în ceea ce priveşte victoria revoluţiei comuniste de la marile puteri europene la statele limitrofe Uniunii Sovietice: „Viziunea lui Stalin despre revoluţiile viitoare fiind rusocentrică a fost concentrată asupra ţărilor limitrofe“; încă din 1925, el sublinia necesitatea existenţei unei Armate Roşii puternice, capabilă să intervină în ajutorul revoluţiei comuniste din ţările vecine.6
În viziunea politică a lui Stalin, conturată mai ales în disputa sa cu Troţki privind posibilitatea edificării socialismului într-o singură ţară, „încercuirii capitaliste“ trebuia să i se substituie „încercuirea socialistă“.7
Încă din 1924, conducerea sovietică încercase să declanşeze revoluţii în ţările limitrofe. Rebeliunea comunistă de la Tatar Bunar8 , din septembrie 1924, trebuia să favorizeze trecerea Armatei Roşii în Bulgaria, în vederea reaprinderii revoltei reprimate în anul anterior; la 1 decembrie 1924, comuniştii estonieni au încercat să ia puterea, dar tentativa lor a fost zdrobită după câteva ore.9
Aşa–numita „stabilizare relativă a capitalismului“, pentru a relua terminologia sovietică, precum şi evoluţia situaţiei internaţionale au constrâns Kremlinul să renunţe temporar la destabilizarea ţărilor din vecinătatea imediată a URSS.
În concepţia politică a lui Stalin, securitatea ţării sale, atât timp cât exista primejdia unei intervenţii a ţărilor „capitaliste“, nu putea fi garantată decât prin doi factori: a) constituirea unui brâu securitate la frontierele URSS şi b) izbucnirea unui război între ţările capitaliste, puse în imposibilitatea astfel de a constitui un front unit antisovietic.
Aceste două elemente s-au găsit reunite în august 1939, când Stalin s-a aflat în situaţia ideală recomandată de Bismarck oamenilor politici, „de a avea două fiare pe foc“. După cum se ştie, în vara anului 1939, Stalin a primit oferte de colaborare atât din partea anglo–francezilor, cât şi din cea a germanilor. În timp ce Londra şi Parisul cereau Moscovei să intre în război împotriva Germaniei, pentru a veni în apărarea Poloniei, fără a-i oferi nimic în schimb, Hitler propunea lui Stalin anexarea unor întinse teritorii pentru a rămâne în afara conflictului.10
Evident, Stalin a acceptat oferta germană întrucât ea răspundea celor două obiective ale strategiei sale enunţate mai sus. Dictatorul sovietic ştia că, o dată semnat acordul sovieto–german, Hitler avea să atace Polonia, care beneficia de garanţia anglo–franceză, din 31 martie 1939, ceea ce antrena un conflict militar între Germania şi cele două mari puteri occidentale. În al doilea rând, graţie acordului cu Hitler, Uniunea Sovietică putea să constituie mult râvnitul glacis strategic la frontiera sa vestică. Prin protocoalele adiţionale secrete care însoţeau Pactul Molotov–Ribbentrop (23 august 1939) şi Tratatul gemano–sovietic de prietenie şi frontieră (28 septembrie 1939), URSS îşi asigurase în sfera sa de interese Finlanda, ţările baltice (iniţial, Germania păstrase pentru ea Lituania, cedată apoi sferei sovietice de interese, în septembrie 1939), o însemnată parte a Poloniei şi Basarabia.
Precaut ca întotdeauna, Stalin nu s-a grăbit să anexeze teritoriile oferite atât de generos de Führer. El era convins că cel de al doilea război mondial va repeta războiul static de pe frontul de Vest, din anii 1914–1918, război de tranşee în cadrul căruia orice atac frontal era, practic, sortit eşecului, şi înaintări modeste se plăteau cu hecatombe de soldaţi. Credinţa sa era întărită de existenţa celor două linii fortificate — Siegfried şi Maginot — a căror străpungere părea de neimaginat.
În stadiul actual al documentării, reconstituirea strategiei lui Stalin privind constituirea glacisului strategic nu poate fi realizată decât ipotetic. A avut el un plan dinainte stabilit, urmând a fi realizat pe etape sau s-a lăsat călăuzit de contextul internaţional, devenit atât de fluid în urma războiului? În ce ne priveşte, înclinăm spre cel de la doilea termen al alternativei. Este foarte probabil că Stalin pornea de la premiza că dispune de cel puţin doi–trei ani pentru a „digera“ politic şi militar teritoriile obţinute prin înţelegerile cu Hitler. În acest timp, ţările „capitaliste“ angajate în conflict aveau să-şi istovească reciproc forţele. Rămasă neutră, Uniunea Sovietică îşi putea dezvolta potenţialul militar pentru ca la momentul oportun să poată interveni, impunând beligeranţilor epuizaţi propriile ei interese.
În aşteptarea acestui moment, Stalin a ales ca cea mai potrivită formulă pentru primul pas în direcţia constituirii brâului de securitate tratatele de asistenţă mutuală, care permiteau Uniunii Sovietice să-şi introducă trupele pe teritoriul micilor state semnatare ca urmare a constituirii unor baze militare. Formula a fost aplicată ţărilor baltice şi, evident, că după Estonia, Letonia şi Lituania ar fi urmat rândul României. Dovada în această privinţă este oferită de articolul scris în jurul datei de 24 noiembrie 1939, de Boris Stefanov, secretarul general al PCdR, şi publicat în revista „Internaţionala Comunistă“, în care cerea ca România să semneze cu URSS un tratat similar celor încheiate de Uniunea Sovietică cu ţările baltice. România a evitat în ultimul moment această situaţie ca urmare a izbucnirii războiului sovieto–finlandez, la 30 noiembrie 1939. În aşteptarea reglementării litigiului cu Finlanda, guvernul sovietic s-a grăbit să se desolidarizeze de articolul lui Boris Stefanov.11
Războiul sovieto–finlandez (30 noiembrie 1939–12 martie 1940) a fost prima acţiune militară destinată să aducă în frontierele URSS teritorii considerate absolut necesare securităţii statului sovietic. Iniţial, Finlandei i se ceruse să semneze un tratat de asistenţă mutuală de tipul celor baltice. Refuzul Finlandei a determinat înăsprirea poziţiei Moscovei, care a prezentat cereri ce afectau interesele finlandeze. În faţa opoziţiei categorice a guvernului de la Helsinki de a da satisfacţie Moscovei, Stalin a recurs la soluţia militară, înscenând un incident care să permită declanşarea războiului. Împotrivirea manifestată de Finlanda l-a determinat pe Stalin să facă un pas mai departe în raport cu politica sa faţă de ţările baltice: la 1 decembrie 1939, în orăşelul Terioki, de la frontiera sovieto–finlandeză, s-a constituit un guvern „popular“ al „Republicii Democrate Finlandeze“, prezidat de Otto Kuusinen (un comunist finlandez cu responsabilităţi în aparatul Cominternului) pentru ca în ziua următoare acest guvern marionetă să semneze un tratat de prietenie şi asistenţă mutuală cu URSS. Era limpede că în concepţia lui Stalin, glacisul strategic era modelat, la sfârşitul lui 1939, pe două tipuri de regimuri: a) ţări legate de URSS prin tratate de asistenţă mutuală, ce permiteau instalarea pe teritoriul lor a unor baze militare sovietice şi b) ţări–satelit, conduse de guverne aflate sub controlul oamenilor Moscovei (cazul Finlandei).
Rezistenţa înverşunată a armatei şi teama Moscovei de a nu ajunge la un conflict cu Marea Britanie şi Franţa, care, la începutul lui 1940, luau în consideraţie posibilitatea ajutorării Finlandei, l-au determinat pe Stalin să renunţe la transformarea Finlandei în prima ţară–satelit din glacisul sovietic şi să încheie pacea (12 martie 1940), care aducea însemnate modificări de frontieră, graţie cărora interesele de securitate la URSS — mai ales, în ceea ce priveşte securitatea Leningradului — erau asigurate.12
Experienţa finlandeză l-a făcut pe Stalin să revină la prudenţă, atunci când s-a aplecat din nou asupra dosarului românesc. După cuvântarea, din 29 martie 1940, în faţa Sovietului Suprem, a lui V. M. Molotov, în care se redeschidea oficial problema Basarabiei, Moscova a făcut demersuri pe canale diplomatice pentru a începe negocieri cu România. La 19 aprilie 1940, însărcinatul cu afaceri sovietic la Roma, L. B. Helfand, l-a abordat pe Raoul Bossy, ministrul României în Italia, sfătuindu-l ca ţara sa să înceapă negocieri cu Moscova: „S-ar putea să nu vi se ceară nici o concesiune teritorială — spunea diplomatul sovietic. De unde ştiţi că Molotov nu s-ar mărgini să propună cedarea vreunei baze navale, ca Estoniei, menite apărării contra unei eventuale debarcări a trupelor generalului Weygand?“. În cursul conversaţiei, Helfand a adăugat: „Am vorbit de bază navală ca de un exemplu. S-ar putea, eventual, să vi se ceară şi mai puţin. Eu nu cunosc intenţiile şefului meu. Dar, orişicum, luaţi contact cu Molotov, staţi de vorbă fără a vă angaja, sondaţi terenul! Fiecare zi ce trece înrăutăţeşte situaţia!“.13
„Bunăvoinţa“ arătată României se explică prin doi factori: a) dorinţa Moscovei de a intra cât mai repede în negocieri cu guvernul de la Bucureşti; b) garanţia acordată României de Marea Britanie şi Franţa, la 13 aprilie 1939, determina Kremlinul să fie prudent în cererile adresate ţării noastre (probabil că autorităţile sovietice nu ştiau că, la întrebarea guvernului român, guvernul britanic condiţionase onorarea garanţiei în cazul unui atac sovietic de atitudinea Turciei şi Italiei, ceea ce o făcea inoperantă). Oricum, credinţa lui Stalin că dispune încă de timp îl făcea să nu se grăbească în rezolvarea litigiului cu România.
Calculele dictatorului sovietic au fost răsturnate de succesele fulgerătoare ale Wehrmachtului în ofensiva declanşată în Vest, la 10 mai 1940. Războiul de lungă durată pe care miza Stalin se dovedea un război fulger. El nu mai dispunea de timpul necesar pentru a dezvolta forţa sa militară şi a consolida glacisul strategic. Aşa se explică precipitarea cu care el a acţionat în anexarea ţărilor baltice, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa. Febrilitatea cu care Stalin a acţionat în cazul Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României este, mai degrabă, un semn de slăbiciune, chiar de panică, decât de forţă. Oricum, la începutul lui august 1940, Uniunea Sovietică dispunea de un brâu de securitate la frontierele sale vestice alcătuit din teritoriile obţinute prin acordurile cu Germania, în august–septembrie 1939.
Dacă frontiera de vest părea acum asigurată, Stalin rămânea preocupat de frontiera sudică, mai exact de securitatea litoralului sovietic al Mării Negre. El atrăgea atenţia că în secolele XIX–XX spaţiul sudic al Rusiei fusese vulnerabil: o dovedeau războiul Crimeii, intervenţia anglo–franceză în 1918 şi acţiunile forţelor albgardiste în 1919–1920, pornite din sud şi găsindu-şi ultimul bastion în Crimeea. Securitatea acestei zone nu putea fi dobândită decât prin reglementarea regimului Strâmtorilor într-un sens favorabil intereselor sovietice şi printr-o prezenţă militară sovietică în Balcani.
Garanţia acordată de Germania şi Italia României, la 30 august 1940, a pus şi mai acut problema securităţii flancului sudic al URSS.
În cursul discuţiilor sovieto–germane, din 12–13 noiembrie 1940, Molotov a încercat să obţină acordul lui Hitler pentru ca URSS să dea o garanţie Bulgariei în aceleaşi condiţii în care Germania şi Italia acordaseră garanţia lor României. În instrucţiunile date lui Molotov în ajunul plecării sale la Berlin, se arăta: „Bulgaria — principala problemă a negocierilor — trebuie să fie, în înţelegere cu Germania şi Italia, inclusă în sfera de interese a URSS şi, pe această bază, să se dea o garanţie Bulgariei din partea URSS, aşa cum au făcut Germania şi Italia faţă de România, cu introducerea trupelor sovietice în Bulgaria. Problema Turciei şi a soartei ei nu poate fi rezolvată fără participarea noastră deoarece avem interese serioase în Turcia. Problema soartei ulterioare a României şi Ungariei, ca ţări limitrofe cu URSS, ne interesează foarte mult şi noi am vrea ca în privinţa lor să se negocieze cu noi“.14
Cererile sovietice s-au lovit de refuzul german. Hitler luase deja decizia de a lichida URSS ca factor de putere printr-o campanie în primăvara anului următor. La 18 decembrie 1940, el avea să semneze Directiva 21 privind Planul Barbarossa.
Declanşarea Operaţiunii Barbarossa, la 22 iunie 1941, a pus capăt cooperării germano–sovietice, graţie căreia Stalin văzuse realizat, fie şi incomplet, planul său de creare a glacisului strategic. Atacul german îl adusese în rândul adversarilor Reichului nazist. Acum, el trebuia să obţină din partea noilor săi aliaţi recunoaşterea glacisului strategic dobândit prin înţelegerile cu Hitler şi aflat, deocamdată, sub ocupaţia Wehrmachtului.
La 16 decembrie 1941, el a discutat cu ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, venit la Moscova, această problemă. Cu un adevărat reflex dobândit din perioada cooperării cu Hitler, Stalin i-a propus ca în cel de al doilea tratat privind rezolvarea problemelor postbelice, ce urma să fie semnat (primul se referea la ajutorul militar reciproc), să fie anexat un protocol secret, în care să fie schiţată configuraţia frontierelor europene de după război. Practic, dorinţa lui Stalin era de a obţine recunoaşterea glacisului strategic realizat în anii 1939–1940. În nota sovietică a conversaţiei Stalin–Eden se arată: „Uniunea Sovietică consideră necesară restabilirea frontierelor sale aşa cum ele erau în 1941, în ajunul atacului german împotriva URSS. Aceasta include frontiera sovieto–finlandeză, stabilită prin tratatul de pace dintre URSS şi Finlanda, din 1940, republicile baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. În ceea ce priveşte frontiera URSS cu Polonia (…) în ansamblu, ea ar putea să meargă pe «Linia Curzon» cu includerea Tilsitului în Republica Lituaniană. În afară de aceasta, Uniunea Sovietică, care a făcut, în 1940, un cadou Finlandei restituindu-i Petsamo, ar considera necesar, având în vedere poziţia Finlandei în actualul război, să-şi ia înapoi acest cadou. Mai departe, Uniunea Sovietică ar vrea ca România să aibă o alianţă militară cu URSS, cu dreptul pentru cea din urmă de a avea pe teritoriul românesc baze militare aeriene şi navale. Întinderea României înseşi ar trebui mărită întrucâtva spre vest pe seama Ungariei, în limitele căreia, în prezent, trăiesc 1,5 milioane de români. Aceasta ar fi o pedeapsă suplimentară pentru Ungaria, având în vedere rolul ei în război. În nord, Uniunea Sovietică ar dori să aibă cu Finlanda aceleaşi relaţii, adică Finlanda să se afle într-o alianţă militară cu URSS, cu dreptul pentru aceasta din urmă de a avea pe teritoriul finlandez baze militare aeriene şi navale“.15
Aşa cum remarcă Henry Kissinger, deşi „cu cuţitul literalmente la gât“16 (trupele germane erau în imediata apropiere a Moscovei), Stalin nu a ezitat să ceară aliatului său recunoaşterea glacisului strategic alcătuit din teritorii cu două regimuri: a) teritorii anexate şi b) ţări precum România şi Finlanda legate de URSS prin alianţe militare, în virtutea cărora Armata Roşie urma să dispună de baze militare pe teritoriul lor.
Glacisul strategic s-a aflat statornic în obiectivele fundamentale de război ale Uniunii Sovietice. Dacă la început, Statele Unite şi Marea Britanie au refuzat să accepte cererile lui Stalin, invocând Charta Atlanticului şi declarând că problemele teritoriale aveau să fie discutate după încheierea războiului, ulterior, pe măsură ce a devenit evident că frontul germano–sovietic consuma cea mai mare parte a forţelor Wehrmachtului, Londra şi Washingtonul au făcut tot mai multe concesii aliatului lor sovietic.
Această atitudine comprehensivă faţă de interesele de securitate ale Uniunii Sovietice s-a manifestat în acceptarea de către Marea Britanie şi SUA a ideii că în ţările vecine cu URSS trebuie să existe guverne prietene Moscovei, care, prin politica lor, să nu lezeze interesele sovietice. Manifestarea de vârf a acestei atitudini a fost, desigur, acordul de procentaj Churchill–Stalin, din octombrie 1944, care recunoştea preponderenţa Uniunii Sovietice în România (90 %), Bulgaria şi Ungaria (80 %) şi Iugoslavia (50 %).17
Avansul Armatei Roşii până în Germania, Cadrilaterul boem, Viena şi Balcani i-a permis lui Stalin să lărgească considerabil brâul de securitate al URSS. Dacă la început glacisul strategic cuprindea, preponderent, teritorii anexate în urma înaintării Armatei Roşii, în anii 1944–1945, cea mai întinsă parte a glacisului era formată din ţări–satelite.
Aşa cum s-a arătat mai sus, rămâne încă deschisă problema dacă Stalin a intenţionat de la început sovietizarea statelor „eliberate“ de Armata Roşie. În ce ne priveşte, credem că declaraţia lui Stalin din aprilie 1945, făcută delegaţiei iugoslave, dovedeşte categoric intenţia dictatorului sovietic de a impune în ţările din glacisul strategic modelul sovietic.
Evident, un astfel de procedeu nu se putea pune în practică încă de la început. Istoricul american Eduard Mark a arătat recent că Stalin a urmărit, în această perioadă două obiective: a) menţinerea „Marii Alianţe“ cu Statele Unite şi Marea Britanie; b) difuzarea, sub acoperirea formulei „Frontului Naţional“, a revoluţiei comuniste. În concepţia lui Stalin, Frontul Naţional reprezenta o alianţă politică cât mai largă, care să permită comuniştilor, mai întâi, accesul la putere apoi controlul acesteia.18
Sovietizarea glacisului a fost una din cauzele izbucnirii Războiului Rece. La conferinţele de la Teheran şi Ialta, Churchill şi Roosevelt se arătaseră înţelegători faţă de dorinţa lui Stalin de a avea frontiere sigure prin prezenţa la cârma ţărilor limitrofe a unor guverne prietene Uniunii Sovietice.
În percepţia occidentală, modelul pentru un astfel de stat îl oferea Cehoslovacia, care încheiase încă din 1943, prin guvernul în exil al doctorului Edward Beneş, un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică. Cehoslovacia, refăcută în 1945, avea un regim democratic cu un sistem pluripartid în cadrul căruia Partidul Comunist Cehoslovac — altminteri foarte puternic — respecta regulile jocului parlamentar.
Stalin înţelegea însă altfel regimurile din sfera de influenţă a URSS. Atât guvernele de coaliţie, cât şi jocul parlamentar urmau să fie alterate prin controlul sovietic — direct şi indirect — prin intermediul instrumentelor Moscovei, adică partidele comuniste.
Această operaţie de cosmetică politică a fost abandonată de Stalin în a doua jumătate a anului 1947. Schimbarea a fost determinată de lansarea Planului Marshall, în care dictatorul sovietic a văzut o încercare a SUA de a-l priva de brâul de securitate constituit în anii 1944–1945, la frontiera de vest a URSS. În percepţia lui Stalin, Planul Marshall urmărea separarea ţărilor est–europene de URSS prin mijloacele economice puse în funcţiune de SUA, izolarea URSS şi ataşarea zonelor de ocupaţie americană, engleză şi franceză din Germania economiei occidentale.19
Din vara anului 1947, în viziunea politică a lui Stalin lumea a fost divizată în două lagăre. Această viziune a fost exprimată în raportul prezentat de A. A. Jdanov la consfătuirea de constituire a Cominformului şi reluată în următorii termeni în declaraţia finală: „Astfel s-au format două lagăre — lagărul imperialist şi antidemocratic, care are ca scop principal instaurarea dominaţiei mondiale a imperialismului american şi zdrobirea democraţiei, şi lagărul antiimperialist şi democratic, care are ca scop principal surparea imperialismului, întărirea democraţiei şi lichidarea resturilor fascismului“.20
Îndată după constituirea Cominformului, s-a accelerat ritmul de sovietizare a ţărilor din glacisul strategic, în România monarhia fiind abolită (30 decembrie 1947), iar în Cehoslovacia Partidul Comunist asigurându-şi controlul deplin al puterii (25 februarie 1948). Ţările din glacisul strategic aflate acum sub mâna de fier a Moscovei au fost caracterizate ca reprezentând democraţia populară. În raportul prezentat la Congresul al V-lea al Partidului Comunist Bulgar, în decembrie 1948, Ghiorghi Dimitrov, probabil la indicaţia directă a lui Stalin, a caracterizat regimul sovietic şi regimul democrat popular ca fiind „două forme ale aceluiaşi tip de putere: puterea clasei muncitoare, care este în alianţă cu masele muncitoare de la oraşe şi sate şi care este forţa conducătoare a maselor. Există două forme ale dictaturii proletariatului“.21
La începutul lui 1948, conducerea sovietică lua în considerare constituirea a trei federaţii: a) Iugoslavia–Bulgaria–Albania; b) Ungaria–România; c) Polonia–Cehoslovacia. Într-o fază ulterioară, federaţia polono–cehoslovacă urma să fie inclusă în Bielorusia, cea româno–ungară în Ucraina, şi cea balcanică în Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă. „O concepţie federal–imperială grandioasă, nebunească“ o caracterizează corect Milovan Djilas.22 Aşadar, statele clientelare din glacisul strategic urmau să fie incluse în componenţa URSS.
Schisma sovieto–iugoslavă şi înăsprirea confruntării Est–Vest, l-au făcut pe Stalin să renunţe la acest plan şi să menţină ţările–satelite ca entităţi statale distincte.
În stadiul actual al informaţiei, rămâne încă în discuţie dacă Stalin a intenţionat să constituie un glacis strategic şi la frontierele asiatice ale URSS. Cercetările cele mai noi au arătat că în implicarea URSS în criza iraniană (1945–1946), Moscova nu a urmărit vreo expansiune teritorială, ci interese economice legate de exploatarea zăcămintelor de petrol din nordul Iranului.23 În ceea ce priveşte acordul dat de Stalin lui Kim Ir Sen pentru invadarea Coreii de Sud, el s-ar explica prin dorinţa dictatorului sovietic de a spori dependenţa Chinei comuniste de URSS şi de a împiedica o apropiere între Beijing şi Washington.24 După opinia noastră, lipsa unui glacis strategic la frontierele asiatice ale URSS se explică prin absenţa unei ameninţări majore la adresa graniţelor sovietice în spaţiul asiatic, după înfrângerea Japoniei, în 1945.
Din cele mai sus prezentate se pot desprinde, aşadar, următoarele concluzii:
1) După eşecul declanşării revoluţiei europene, statul sovietic şi-a căutat securitatea în constituirea unui glacis la frontierele sale vestice;
2) Încă din anii ’20, Stalin a preconizat înlocuirea „încercuirii capitaliste“ prin „încercuirea socialistă“, urmărind instituirea de regimuri prosovietice în statele limitrofe URSS;
3) Glacisul strategic s-a realizat în două etape; 1939–1941 — prin colaborarea cu Germania nazistă; 1944–1945 — prin înaintarea Armatei Roşii şi consimţământul deschis sau tacit sau prin pasivitatea Statelor Unite şi Marii Britanii faţă de acţiunile sovietice.

NOTE:
1 John Lewis Gaddis, We Know Now. Rethinking the Cold War History, New York, Clarendon Press–Oxford, 425 p.
2 Melvyn P. Leffler, Inside Enemy Archives, în „Foreign Affairs“, volume 75, nr. 4, july/august 1996, p. 122.
3 Milovan Djilas, Wartime, New York–London, Harcourt Brace Jovanovich Inc., 1977, p. 437.
4 Academia Militară, Lexicon militar¸ Bucureşti, Editura Militară, 1980, sub voce „glacis“.
5 R.C. Raack, Stalin’s Drive to the West, 1938–1945, Stanford–California, Stanford University Press, 1995, p. 175.
6 Robert C. Tucker, Stalin in Power. Revolution from Above, 1929–1941, New York–London, W.W. Norton & Co., 1990, p. 46, 49.
7 I.V. Stalin, Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1950, p. 281.
8 Amintirile unui spion sovietic, ed. Florin Constantiniu, „Privirea“, 1996, nr. 7(9), p. 17.
9 Aino Kuusinen, The Rings of Destiny. Inside Soviet Russia from Lenin to Brezhnev, New York, William Morrow and Company, 1974, p. 66.
10 Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop–Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 38 şi urm.
11 Florin Constantiniu, op.cit., p. 88.
12 Vezi pe larg, Zimnia voina 1939–1940, 2 volume, sub redacţia lui O.A. Rjeşevski şi O. Vehiliainen, Moscova, „Nauka“, 1999, 381+293 p.
13 Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918–1940), vol. 2, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 232.
14 Ministerul Afacerilor Străine al Federaţiei Ruse, Dokumentî vneşnei politiki, 1940–22 ijiunia 1941, vol 23, cartea a 2-a, partea I, Moscova, „Mejdunarodnîie otnoşeniia“, 1998, p. 31.
15 Ibidem, vol. 24, Moscova, „Mejdunarodnîie otnoşeniia“, 2000, p. 503.
16 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. ALL, 1998, p. 363.
17 Albert Resis, The Churchill–Stalin Secret „Percentages“ Agreement on the Balkans, Moscow, October, 1944, în „The American Historical Review“, vol. 83 (1978), nr. 2, p. 368–387.
18 Eduard Mark, Revolution by Degrees : Stalin’s National Front Strategy for Europe, 1941–1947, Washington, Cold War International History Project, Woodrow Wilson Institute Center for Scholars, Working Paper No. 3, February 2001, p. 7.
19 Scott Parrish, The Marshall Plan, Soviet–American Relations and the Division of Europe, în The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, 1944–1949, ed. Norman Naimark, Leonid Gibianskii, Boulder–Colorado, WestviewPress, 1997, p. 267–290.
20 Comunicat asupra consfătuirii informative a reprezentanţilor unor partide comuniste…, Bucureşti, Ed. Partidului Comunist Român, 1947, p. 7.
21 Wodzimierz Brus, Stalinism and the „Peoples’ Democracies“, în Stalinism, ed. Robert C. Tucker, New York–London, W. W. Norton & Company, 1977, p. 239–257.
22 Milovan Djilas, Rise and Fall, San Diego, Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1986, p. 166.
23 Natalia I. Yegorova, The „Iran Crisis“ of 1945–1946 : A View from the Russian Archives, Washington, Cold War International History Project, Woodrow Wilson Institute Center for Scholars, Working Paper No. 15, May 1996, p. 1–25.
24 Kathryn Weathersby, Soviet Aims in Korea and the Origins of the Korean War, 1945–1950 : New Evidence from Russian Archives, Washington, Cold War International History Project, Woodrow Wilson Institute Center for Scholars, Working Paper No. 8, November 1993, p. 36.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: