Consideraţii preliminare cu privire la influenţa serviciului militar obligatoriu asupra societăţii româneşti din Vechiul Regat

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Silviu HARITON
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

Influenţa instituţiei serviciului militar obligatoriu asupra societăţii româneşti , din punct de vedere al construirii şi reconstruirii identităţilor colective, reprezintă un subiect care nu a beneficiat de o atenţie deosebită în peisajul istoriografic românesc.
Problema identităţilor colective, a modalităţilor de construcţie, funcţionare şi transmitere ale acestora beneficiază de o atenţie sporită în rândul istoricilor începând cu a doua jumătate a secolului trecut. În cazul identităţilor etnice şi naţionale, dezbaterile din ultimele decenii urmăresc trei aspecte: natura şi originea naţiunii şi a naţionalismului, vechimea sau modernitatea acestora precum şi rolul lor în istorie. În funcţie de aspectul abordat, se pot delimita, potrivit lui Anthony D. Smith, trei tipuri fundamentale de dezbateri, sau paradigme: primordialism şi instrumentalism, perenialism şi modernism, constructivism şi etnosimbolism1 .
Fără a intra în detaliile legate de dezbaterile teoretice, în paginile care urmează, atenţia noastră se va concentra asupra influenţei exercitate de instituţia serviciului militar obligatoriu în rândul populaţiei, în procesul de construire a unei identităţi naţionale în România Vechiului Regat în perioada celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Trebuie să menţionăm faptul că, în abordarea subiectului, am folosit, ca sprijin teoretic, opiniile formulate de către Anthony D. Smith, Benedict Anderson, Ernest Gellner şi Eric John Hobsbawm2 .
De-a lungul secolului al XIX-lea, principatele române dunărene, unite definitiv, în 1862, sub numele de România, se angrenează într-un proces de modernizare cu scopul de a se alinia, cât mai repede şi cât mai asemănător, modelului european-occidental de modernitate. Constituie opinie comună ideea că, în România antebelică, mecanismele de decizie politică erau controlate de elite intelectuale a căror identitate naţională se cristalizase în urma unui proces care nu face obiectul acestor rânduri.3 Se consideră că, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, elitele româneşti se străduiesc să inducă populaţiei sentimentul de apartenenţă la comunitatea politică care se construia în spaţiul jos-dunărean. Acest fapt se înscrie într-un proces general european ce a început odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea4 . Statul-naţiune român, asemeni celorlalte state-naţiuni europene, a acţionat pentru crearea unui sentiment civic în rândul celor pe care îi considera cetăţenii săi printr-o serie de instituţii-instrumente, între care, cele mai importante, erau Şcoala, Biserica şi Armata, toate controlate şi remunerate de stat5 .
Începând cu domnia lui Alexandru-Ioan Cuza (1859-1866), elitele dezvoltă aceste instrumente care au rolul să uşureze eforturile de modernizare. Instituţia cea mai importantă este considerată Şcoala6 , în timp ce celelalte instrumente tind să se subsumeze acesteia în efortul general de a-l realiza pe “bunul cetăţean”. Încercarea de construire a unei identităţi politice se materializează în eforturile de insuflare a unei conştiinţe civice. În cazul statelor-naţiune se insistă în formarea şi dezvoltarea, într-un mod specific, a acestei conştiinţe ce capătă forma identităţii naţionale. Această atitudine civic-naţională trebuie să se reflecte prin credinţa faţă de comunitate, mergând chiar până la sacrificiul suprem. Identitatea naţională se construieşte cu ajutorul unei memorii naţionale ale cărei conţinuturi au caracter istoric, geografic şi chiar religios. Această memorie este argumentul naţional-civismului. Parafrazându-l pe Massimo D’Azzeglio, Gerald J. Bobango aprecia: “If Romania had been created, Romanians were still largely to be made”7
În Principatele Dunărene, primele structuri militare proprii moderne încep să fie organizate odată cu introducerea Regulamentelor Organice în 1831.8 Recrutarea în aceste mici oştiri se făcea fie prin înrolări dar şi cu ajutorul prinderii cu arcanul.9 Pentru ultimul caz, este cunoscută povestea bădiţei Vasile, dascăl în Humuleştiul copilăriei lui Ion Creangă.10
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat perioada unor importante reforme instituţionale pentru statul român, care au dat posibilitatea unor schimbări profunde, în timp, ale realităţilor româneşti. În domeniul organizării militare, în noiembrie 1864, a fost promulgată “Legea pentru organizarea puterii armate”, care statua faptul că toţi românii, de la vârsta de 20 de ani până la cea de 26, erau chemaţi să îndeplinească serviciul militar în felul următor: primii patru ani în serviciu activ şi ultimii doi în rezervă. Parlamentul urma să stabilească anual contingentul ce trebuia convocat, iar selecţia se făcea prin tragere la sorţi11 . Printr-o lege specială, promulgată în decembrie 1865, erau stabilite modalităţile de recrutare a armatei12 . Potrivit acesteia, “toţi românii sunt supuşi serviciului militar, dar fiecare poate îndeplini această îndatorire, dacă doreşte, şi prin substituţie”.
Constituţia din 1866 prevedea la art. 118 că “tot românul face parte din armata regulată sau din miliţie sau din garda cetăţenească, conform legilor speciale”13 . În perioada domniei lui Carol I (1866-1914) au continuat măsurile de organizare a armatei. În 1868, Parlamentul adoptă o lege de organizare a puterii armate, mult mai amănunţită decât cea din 186414 . Principiile legii din 1868 se regăsesc şi în celelalte legi, ulterioare, de organizare a puterii armate din România (187215 , 187416 , 190817 şi 191318 ). O nouă lege de recrutare a intrat în vigoare în februarie 1876. Acesta hotăra că serviciul militar să fie obligatoriu şi personal, pentru toţi cei convocaţi în urma tragerii la sorţi19 . Remarcăm faptul că în 1882, printr-o altă lege de recrutare, s-a hotărât, pentru a-i stimula pe tineri să înveţe carte, reducerea termenului de serviciu pentru toţi cei care, la începutul termenului, terminaseră patru clase de şcoală primară20 .
Dincolo de istoriografia militară actuală, care tratează într-un mod specific influenţa instituţiilor militare asupra societăţii româneşti, suntem interesaţi de două aspecte principale cu privire la influenţa instituţiei Armatei asupra identităţii colective româneşti. Un prim aspect se leagă de componentele sistemului educaţional dezvoltat în cadrul Armatei ca element civic-naţional. În privinţa pregătirii cadrelor, s-a urmărit crearea unui sistem de învăţământ militar cât mai diversificat şi mai competent. Sistemul de învăţământ militar, destinat ofiţerilor şi subofiţerilor, existent între anii 1878 şi 1918, a cuprins o serie de instituţii: licee militare, şcoli militare de ofiţeri etc21 . Un al doilea aspect e reprezentat de organizarea instrucţiei trupei de recruţi. Acest aspect este important în analiza modalităţilor de educare în spirit civic a ţăranilor, care constituiau marea majoritate a trupei. De exemplu, cum să convingi pe ţăran să se despartă de ogorul său pe durata efectuării stagiului militar, şi să nu dezerteze, în condiţiile în care munca câmpului era singura sursă de hrană a familiei sale? Pentru recruţi, pe lângă exerciţiile fizice propriu-zise la care erau supuşi, au fost organizate şcoli de alfabetizare (aşa numitele “şcoli de gradul I”)22 , dat fiind numărul mare de neştiutori de carte23 . Treptat, s-a ajuns ca aceste şcoli să-şi desfăşoare activitatea în fiecare regiment24 . În aceste şcoli se învăţa scrierea, citirea şi aritmetica25 . Conducerea şi îndrumarea învăţământului militar a revenit Marelui Stat Major până în 1870. Începând cu această dată este înfiinţat un “Consiliu permanent al instrucţiunii oastei”26 .
În abordarea acestor aspecte ale educaţiei militare trebuie să ţinem seama de faptul că ‘Naţiunea’ este un concept abstract şi de aceea, pentru a-i conferi palpabilitate, a fost dezvoltat un set de simboluri şi de tradiţii instituite, strâns legate între ele. Dintre simboluri amintim drapelul, imnul, stema, moneda, dar mai ales Eroii şi monumentele închinate acestora sau Patriei. Tradiţiile instituite, în accepţiunea lui E. J. Hobsbawm şi a lui T. Ranger, sunt legate de ceremoniile de celebrare a acestor simboluri şi care au menirea să inculce, prin repetare, valori morale şi norme de comportament, raportate întotdeauna la trecut.27
Un discurs în care se pot identifica cu uşurinţă o serie de simboluri naţionale şi care are, totodată, rolul de a institui o tradiţie este cel rostit de domnitorul Alexandru-Ioan Cuza, la 1/13 septembrie 1862, când unităţilor unificate ale armatei române li s-au distribuit steaguri noi, cu inscripţia “Honor et patria” şi culorile roşu galben şi albastru: “Primind dar steagurile cele noi aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea ţării. Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştrii. Steagul e încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă Oastea. Steagul e totdeodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”(s.n.)28 .
Este momentul de început al unui drum ce trebuie pavat cu grijă. Este importantă realizarea asocierii ideii de Patrie cu o formă materială, Drapelul, pentru ca apoi doar simpla vedere a acestuia să trezească sentimentul civic (ideea de Naţiune). Drapelul devine un simbol naţional care trebuie apărat chiar şi cu preţul vieţii. Un astfel de discurs, repetat de la comandant până la ultimul gradat, fixează în mintea soldatului reperele unei memorii colective, în care sentimentul de apartenenţă la o comunitate naţională joacă rolul central.
În dezvoltarea acestei memorii naţionale, instituţia serviciului militar obligatoriu a acţionat ca un factor de educaţie prin modul de organizare a instrucţiei, ce a cuprins alături de exerciţiile fizice şi prin rolul pe care şi l-a asumat de a îi învăţa a scrie şi a citi pe recruţii care nu urmaseră şcoala primară. Generalul Ioan Emanuel Florescu, ministru de război, arăta într-un ordin de zi pe armată din 1860: “A învăţa a citi şi a scrie [pe ostaş] înseamnă a-i da mijlocul de a se pătrunde mai uşor de drepturile şi îndatoririle sale, a-i dezvolta judecata, a-i înălţa sufletul şi a-l face să-şi dea mai uşor viaţa pentru patrie” (s.n.)29 . Este punctul de vedere al unui comandant militar ce-şi doreşte o trupă disciplinată. Recruţii se deosebesc de membrii obişnuiţi ai naţiunii prin faptul că ei trebuie să fie pregătiţi să moară la comanda generalului lor. De aceea ei trebuie să fie cu atât mai intens educaţi în spirit civic-national. Alfabetizarea ostaşilor a avut drept consecinţă dezvoltarea capacităţii lor de a fi influenţaţi de alţi factori educatori, de a recepta pe mai multe căi (publicistică, literatură de popularizare etc.) ideile despre naţiune care se vehiculau în epocă şi de a le transmite mai departe.
Ideea de Patrie este transmisă în mod explicit prin intermediul programei şcolare. Într-un curs de morală din 1900, destinat ofiţerilor, se poate citi: “Fiecare din voi trebuie să fie pătruns de cugetul strămoşilor noştri; să ştie ce au vrut, ce au dorit, ce au simţit şi care a fost câmpul activităţii lor, teatrul luptelor lor, ţarina unde s-au săpat mormintele lor. Numai astfel se va deştepta în suflet adevăratul patriotism, făcut nu din instinctele neadormite ci din sentimentele luminate şi dintr-o voinţă conştientă.”30
În cadrul exerciţiilor fizice, ni se pare important dezvoltarea şi vehicularea unui “folclor militar”. Considerăm că instrucţia fizică, însoţită de cântece patriotice mobilizatoare, de “explicaţiile” ofiţerilor şi a celorlalţi gradaţi, de discursurile oficiale rostite la ceremonii şi transmise şi repetate apoi iară, pentru “mai buna înţelegere” a lor, au fost un factor de “convingere” a recruţilor cu privire la preeminenţa interesului naţional, al comunităţii umane de care aparţineau (politic), în faţa intereselor lor personale, îndreptate, cu precădere, către domeniul social.
Nu este întâmplător că roadele acţiunii serviciului militar obligatoriu prin intermediul instrucţiei se vădesc în momente de cumpănă, aşa cum au fost războiul pentru independenţă şi primul război mondial, dar să nu uităm nici de al doilea. Un discurs care face apel la o serie de locuri comune din memoria colectivă este ordinul de atac dat Armatei Române de către Regele Ferdinand I la 15/28 august 1916: “Ostaşi! V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii voştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejdi. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământul ce veţi desrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi Plevna. Veţi lupta alături de mari naţiuni, cu care ne-au unit greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi slăvi.”31
În retorica discursului se poate observa locul privilegiat acordat memoriei istorice prin asocierea indirectă a lui Ştefan cel Mare cu Războienii şi a lui Mihai Viteazul cu Călugărenii. Doar Plevna este menţionată singură. Poate pentru a transmite, în mod sugestiv, alte asociaţii: Plevna şi Regele Carol I, Regele Ferdinand şi o mare victorie ce ar trebui să urmeze. Aşadar, ordinul face apel la personaje exemplare şi momente de glorie ale trecutului pentru a determina o atitudine precisă, anume aceea de acceptare a posibilului sacrificiu voluntar pe câmpul de luptă. Apelul la această memorie istorică denotă faptul că ea fusese deja transmisă, într-un mod mai mult sau mai puţin pregnant, masei recruţilor.
Alături de dorinţa, din epocă, de a moderniza statul român, o altă dorinţă a fost aceea de a organiza o armată permanentă, bine disciplinată. Acest fapt este o condiţie necesară pentru o comunitate politică ca să-şi câştige un loc egal alături de celelalte comunităţi politice existente, ştiind că, în epocă, acest lucru nu e posibil decât prin “foc şi sabie”. Dorinţa de a organiza o armată capabilă a contribuit, la rândui, la dezvoltarea unui mijloc de antrenament al spiritului, civic pentru acea perioadă, de sacrificiu pentru patrie.
În concluzie, suntem de părere că instituţia serviciului militar obligatoriu a acţionat ca un factor educativ, în spirit civic-naţional, asupra celor care au activat în cadrul structurilor sale. Armata a funcţionat ca un instrument de socializare a acestora. Ea pune cot la cot membrii unei comunităţi imaginate care altfel nu ar fi ajuns, poate niciodată, să se cunoască între ei, să vadă asemănările, în condiţiile în care se duce o politică de estompare a diferenţelor regionale şi să plece, la terminarea stagiului, convinşi de apartenenţa comună la Naţiunea Română.
Rămâne ca cercetările viitoare să încerce să cuantifice rezultatele procesului de propagare a unei identităţi naţionale în rândul populaţiei prin intermediul instituţiei serviciului militar obligatoriu.

NOTE:
1 Pentru o trecere în revistă a acestor idei vezi Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism. A Critical Survey of Recent Theories of Nations and Nationalism, London and New York: Routledge, 1999.
2 Benedict Anderson, Imagined communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, New York: Verso, 1983, Revised edition 1991; Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, [Bucureşti]: Antet, 1997; Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit şi realitate, Chişinău: Editura ARC, 1997.
3 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti: Humanitas, 1997, p.13-22. Pentru detalii asupra lungului secol al XIX-lea românesc vezi Keith Hitchins, Românii.1774-1866, Bucureşti: Humanitas, 1996 şi Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti: Humanitas, 1994.
4 Vezi Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX, Bucureşti, Iaşi: Polirom, 2000. Pentru tratarea spaţiului francez vezi Eugen Weber (1976) Peasants into Frenchmen. The Modernization of Rural France. 1870-1914, Stanford, California: Stanford University Press.
5 Constantin Lucaciu, Biserica, Şcoala şi Armata, factorii vieţii naţionale şi de stat. Studiu comparativ între România liberă şi Ţările Române subjugate, Bucureşti: C. Sfetea, 1915.
6 În acest sens vezi Mirela-Luminiţa Murgescu, Între “bunul creştin” şi “bravul român”. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878), Iaşi: Editura A ’92, 1999.
7 Gerald J. Bobango, The Emergence of the Romanian National State, New York: Columbia University Press, 1979, p. 120.
8 C. Opriţă, D. Atanasiu, V. Atanasiu, Învăţământul militar românesc. Tradiţii şi actualitate, Bucureşti: Editura Militară, 1986, p. 29.
9 Nichita Adăniloaie, “Dezvoltarea şi modernizarea armatei în anii formării statului naţional român” în Revista de istorie, tom 34/1981, nr. 10, Bucureşti, p. 1842.
10 Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti: Editura Tineretului, 1962, p. 142: “Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul. Îl celtuiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l trimită la Peatră… Iaca pentru ce scosese vornicul oamenii la clacă. Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste…”. Mamei care îl boceşte, bădiţa Vasile îi zice: “Lasă, mamă, că lumea asta nu-i numai cât vezi cu ochii […]. Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dimitrie şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!”. Bădiţa Vasile, în încercarea lui de a-şi linişti mama, nu pomeneşte nimic despre dragostea de patrie, iar modelele sale nu sunt vreun voievod sau viteaz din trecut.
11 “Monitorul Oficial” nr. 273 din 6 decembrie 1864.
12 Vasile Boerescu, Codicele romane sau Colecţiune de legile Principatelor Unite Române, cu supliment, Bucureşti: Tipografia “Cezar Bolliac”, 1865, p. 253-261.
13 Constantin N. Hamangiu, Codul general al României. Vol. I: Codurile, Bucureşti: Leon Alcalay, 1907, p. 3-22.
14 “Monitorul Oficial” nr 162 din 17 iulie 1868.
15 “Monitorul Oficial” nr. 79 din 7 aprilie 1872
16 “Monitorul Oficial” nr. 79 din 19 martie 1874.
17 “Monitorul Oficial” nr. 1 din 1 aprilie 1908.
18 “Monitorul Oficial” nr. 28 din 8 mai 1913.
19 “Monitorul Oficial” nr. 12 din 17 ianuarie 1876.
20 “Monitorul Oficial” nr. 59 din 11 iunie 1882. Vezi şi nota 22.
21 C. Opriţă ş.a., op. cit., p. 59
22 Istoria militară a poporului român, IV, Bucureşti: Editura Militară, 1987, p. 438
23 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 38-39: “Statisticile relevă faptul că un număr mare de copii, mai ales în spaţiul rural, nu frecventau şcoala., numărul scade după clasa I şi mai ales după clasa a II-a.”.
24 Istoria militară, p. 521.
25 Ibidem, p. 438.

26 Opriţă ş.a., op. cit., p. 56.
27 Eric Hobsbawm, Introduction: Inventing Traditions în Eric Hobsbawm and Terence Ranger (eds.), The Invention of Tradition, Cambridge: Cambridge University Press, 1983, p.1-14.
28 Cuza Vodă, Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p.90
29 Constantin Olteanu, Evoluţia structurilor ostăşeşti la români, Bucureşti: Editura Militară, 1986, p. 125
30 Constantin Bălescu, Curs de morală şi disciplină militară. Partea a V-a. Datoriile şi virtuţile generale ale militarului, Constanţa, 1900, p. 126
31 V. Nădejde, Centenarul Renaşterii Armatei Române, Iaşi: Tipografia ‘Cultura Românească’, 1930, p. 216.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: