Aspecte istorice sud-est europene din secolele IX-XIV (Geneze statale, convertiri şi instituţii ecleziastice)

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Alexandra ZBUCHEA

Perioada cuprinsă între secolele IX şi XIV este extrem de importantă pentru spaţiul sud-est european deoarece atunci s-au conturat formaţiunile statale ale majorităţii populaţiilor din zonă. În ciuda, sau tocmai datorită, numeroaselor transformări survenite, în această perioadă s-au modelat principalele caracteristici ale civilizaţiei balcanicilor, sub importanta influenţă venită din partea Imperiului Bizantin. În mare în secolele IX-X în spaţiul balcanic se încheiau procesele de etnogeneză ale diverselor popoare balcanice, ce se adăugau altora mai vechi, precum grecii sau albanezii, descendenţi direct ai vechilor iliri. Nu toate popoarele din zonă au reuşit în timpurile medievale să-şi creeze forme proprii, politico-statale de existenţă. După secolul al IX-lea, până la apariţia otomanilor, invaziile diferitelor neamuri barbare nu au mai avut aşa de mare amploare în spaţiul balcanic şi nu şi-au lăsat amprenta în mod hotărâtor asupra popoarelor din această zonă. Mutaţii profunde din punct de vedere etnic şi cultural-religios s-au înregistrat în continuare. De fapt realităţile balcanice, care păreau a se stabiliza într-o oarecare măsură, cel puţin din punct de vedere etnic şi cultural, au fost din nou bulversate, începând din secolul al XIV-lea de către noii cuceritori: otomanii.
Drept urmare, ne vom limita în analiza noastră la secolele IX-XIV, perioadă relativ omogenă din punct de vedere cultural. Acest lucru însă nu este valabil şi pentru realităţile politice. Acum s-au pus bazele statale ale popoarelor din zonă. Acestea au avut uneori relaţii bune, dar cel mai adesea s-au aflat în conflict cu Constantinopolul, care dorea, şi în mare parte a reuşit, direct sau indirect, să-şi menţină controlul asupra regiunilor respective şi să menţină şi pe plan politic, nu numai cultural, spiritual, ceea ce s-a denumit pe buna dreptate commonwealthul bizantin1 . În demersul pe care-l întreprindem încercăm să evidenţiem care a fost rolul Bisericii în fondarea acestor formaţiuni. Din punct de vedere teritorial ne vom limita la spaţiul sud-est european ortodox, regiune ce corespunde astăzi teritoriilor romaneşti, bulgare şi sârbe. Spaţiul grecesc este exclus din analiza noastră pentru că în perioada respectivă grecii nu au reuşit să-si înfiinţeze un stat autonom, existenţa lor politică desfăşurându-se în principal în interiorul lumii bizantine, iar viaţa lor bisericească era parte integrantă a vieţii religioase păstorite în mod direct şi nemijlocit de patriarhul ecumenic de la Constantinopol.
Spaţiul delimitat s-a caracterizat şi se caracterizează, încă, de o mare diversitate sub raport etnic. Principalele grupe de migratori veniţi în regiune, în secolele VI-VII au fost avarii şi diferite grupuri slave2 ce s-au infiltrat la sud de Dunare, împingând popoarele romanice de aici înspre regiunile muntoase, ale Macedoniei şi Pindului. Impactul lor a fost foarte puternic, ducând la decăderea instituţiilor bizantine şi a economiei în regiune(de altfel Imperiul Bizantin se afla atunci într-o perioada de declin)3 . În paralel cu o serie de modificări în plan politico-statal(dispariţia autorităţii basileilor) sau a unor manifestări negative în plan economic, civilizaţia bizantină subzista, cel puţin în unele forme ale sale, precum cele de la nivelul mentalităţilor colective, al manifestarilor folclorice etc. În plus Bizanţul nu a încetat niciodată să constituie o seducţie la nivel social şi cultural, să fie un model din punct de vedere politic. O altă populaţie barbară, bulgarii, un popor turcic, a venit din nordul Marii Negre şi s-a aşezat în nordul Munţilor Balcani, regiune unde se aflau deja populaţii slave4 . Aceştia au reuşit să-i slavizeze pe noii lor stăpâni, luând astfel naştere poporul purtând denumirea turanicilor veniţi dinspre răsărit. Nord-vestul Peninsulei Balcanice era populat cu alte neamuri slave ce s-au format aproximativ în aceiaşi perioadă: sârbii şi croaţii. Pe parcursul secolelor VII-VIII mutaţiile la nivel etnic şi, implicit al societăţii, în zona analizată au continuat pe direcţia proceselor de formare a noilor popoare balcanice. Mai târziu apar noi realităţi politice şi chiar demografice. Incursiuni ale diferiţilor migratori spre Constantinopol s-au înregistrat şi în secolele X-XI(pecenegi, uzi) şi chiar XII (cumanii sunt atestaţi în Dobrogea şi la sud de Dunare5 ) însă ei nu au reuşit să mai schimbe caracteristicile etnice ale acestei regiuni. Unii au fost colonizaţi în Imperiul Bizantin, creştinaţi şi, în timp, asimilaţi. La nordul Dunării pecenegii şi cumanii au fost mult mai prezenţi, în special în sudul şi centrul Moldovei şi în răsăritul Munteniei, de unde au organizat incursiuni în Dobrogea bizantină6.
Slavii şi-au format în Balcani diferite formaţiuni de tip statal7 , după modelul bizantin şi chiar al regatelor barbare apusene. Astfel, prima formaţiune politică s-a constituit încă din secolul VII. În secolul următor sunt atestate mai multe Sclavinii în întreaga Peninsulă Balcanică. Şi sârbii, aflaţi între state mai puternice, rivale(Bizanţ, regatul franc, haganatul avar şi chiar cel bulgar) îşi înfiinţează mici formaţiuni de tip statal încă din sec. VIII-IX (Raska, Duklja etc.), însă evoluţia lor a fost mai lentă. Unele formaţiuni politico-statale incipiente au apărut şi în spaţiul Macedoniei istorice, ieşit vremelnic de sub autoritatea basileilor. Situaţia politică la nord de Dunare, până înspre anul 1000 şi chiar după aceea, este destul de neclară, datorită lipsei aproape totale a izvoarelor8 . Totuşi, intermitent aceste regiuni au continuat să se afle sub influenţa politică, culturală, religioasă a Bizanţului, care la sfârşitul secolului X a revenit în zona dobrogeană unde şi-a exercitat stăpânirea, în mare până la cruciada a IVa9 . În Banat şi Transilvania situaţia este mai clară, principala sursa fiind cronica notarului anonim al regelui Bela10 . Cu toate că aceste formaţiuni statale aveau în componenţă romani (vlahi), menţionaţi de fiecare data de Anonymus, totuşi nu se poate preciza cu exactitate originea etnică a majorităţii conducătorilor acestor state, ei putând fi cumani, pecenegi, slavi sau chiar unguri. De asemenea numeroase ţări româneşti (romanii, vlahii) se întindeau în întreg sud-estul european. Romaniile balcanice11 , care s-au rărit şi micşorat o data cu extinderea statelor balcanice, erau organizate după modelul romano-bizantin.
Unul dintre factorii de unitate ai acestei regiuni a fost creştinismul de rit ortodox. Creştinarea intensivă a slavilor a început cu misiunea lui Constantin şi Metodie (863-867)12 . Cei doi misionari au construit biserici în Bulgaria, Serbia, Panonia şi Moravia. Acţiunea de creştinare a slavilor şi bulgarilor a fost dusă mai departe de către ucenicii lor. De exemplu Clement şi Naum au fost misionari în Bulgaria, în jurul anului 900. Ambii au fondat la Ohrida mănăstiri, care le adăpostesc şi mormintele. Ohrida a devenit cel mai important centru bisericesc din Macedonia, având o mare însemnătate în lumea balcanică, iar mai târziu, o vreme, acolo a fost sediul unei patriarhii ce a rivalizat cu Constantinopolul. Mănăstirea Sf. Pantelimon, cu plan triconc, a fost luată ca model pentru bisericile monahale din Macedonia şi nu numai13 . De altfel monahismul14 a fost extrem de important în sud-estul european, mănăstirile fiind principalele centre culturale ale zonei, între ele circulaţia şi schimburile erau intense, fapt ce a determinat, printre altele, unitatea civilizaţiei din regiune (în vremea turcocraţiei rolul lor a fost extrem de important şi probabil unic la nivelul întregii europe).
Desigur că procesul creştinării populaţiilor balcanice şi-a avut propria sa istorie şi dinamică. Pentru unele dintre populaţiile balcanice, greci sau aromâni de exemplu, creştinismul era de sorginte apostolică, cunoscut fiind faptul că o serie dintre apostoli, şi în special sfântul Pavel, au făcut mai multe călătorii în zonă, aşa cum atestă numeroase scrieri începând cu Faptele Apostolilor din Noul Testament. Creştinarea populaţiilor balcanice nou venite s-a produs şi în prima parte a vremurilor medievale când alături de ortodoxia majoritară au apărut şi unele manifestări eretice, precum bogomilii continuaţi mai apoi de aşa numita “biserica bosniacă”. În secolul al X-lea creştinarea în zona Balcanilor era completă, atât la sârbi, cât şi la bulgari. În ambele cazuri însă creştinarea a fost impusă cu preponderenţă de sus în jos.
Creştinarea bulgarilor15 a început în 864, o dată cu botezul hanului Boris, devenit Mihail. Iniţial Boris (852-889), din motive politice, se îndreptase spre apus şi ceruse papei să trimită un episcop şi preoţi misionari. După o perioadă conflictuală, începând din 870 biserica bulgară a rămas sub jurisdicţia Constantinopolului, însă avea un anumit grad de autonomie. Conflictul cu patriarhul a fost redeschis de Simeon (893-927). În final biserica bulgară şi-a declarat statutul de independenţă, patriarhia avându-şi multă vreme sediul la Silistra. Acest patriarhat avea autoritate asupra ţinuturilor dobrogene şi, probabil, a unor teritorii romaneşti din Muntenia şi Moldova16 .
Situaţia s-a schimbat ulterior, când împăratul Ioan Tzimiskes (969-976) cucereşte cea mai mare parte a Bulgariei, iar biserica bulgară revine canonic sub ascultarea Constantinopolului. Spre sfârşitul domniei lui Vasile al II-lea Bulgaroctoul (976-1025), cea mai mare parte a Peninsulei balcanice, inclusiv întregul spaţiu locuit de poporul bulgar, a intrat în componenţa Imperiului bizantin, a cărui graniţă nordică o constituia din nou Dunărea. Centrul religios al teritoriilor locuite de bulgari, şi nu numai, lor adăugându-li-se de exemplu şi sârbi sau aromâni, cu statut de arhiepiscopie, se mută la Ohrida. Arhiepiscopia Ohridei avea în secolul XI sub jurisdicţie 24 de eparhii balcanice, una fiind “episcopia vlahilor”, nedelimitată teritorial. Spre sfârşitul secolului XII situaţia politică şi implicit cea religioasă din Balcani s-a modificat o dată cu răscoala condusă de fraţii Asăneşti, ce au creat o nouă realitate politico statală, de tendinţe imperiale. Din nou este cerută independenţa bisericii bulgare, de către Ioniţă Caloian (1197-1207). Din motive politice mai ales, neprimind un răspuns afirmativ, acesta se adresează, ca şi înaintaşul său, papei, care trimite în 1204 un cardinal, care consemnează vremelnic unirea bisericii statului Asăneştilor cu papalitatea şi-i recunoaşte lui Ioniţă cel Frumos calitatea de rege şi nu de împărat, aşa cum ceruse acesta. În condiţiile cruciadei a IV-a, Ioniţă Caloian nu a fost mulţumit de atitudinea papei ce patronase atacurile cruciaţilor împotriva sa, astfel că conflictele armate din Balcani evaluează în mod nefavorabil pentru menţinerea şi întărirea unei apropieri de Roma. În final, în 1235 este din nou recunoscută autocefalia bisericii bulgare de către patriarhia ecumenica aflată temporar în refugiu la Nicea, situaţie ce a continuat şi după revenirea împăraţilor Paleologi la Constantinopol. După cucerirea teritoriilor bulgare de către turci a dispărut patriarhia bulgară, în zonă s-a extins din nou autoritatea patriarhiei constantinopolitane, iar cu timpul scaunele mitropolitane şi episcopale au început a fi ocupate cu precădere de către greci, cade altfel în întreg spaţiul sud-est european, inclusiv la romani în perioada fanariota.
Biserica sârbă17 reuşeşte şi ea să obţină independenţa faţă de Constantinopol, ceva mai târziu decât biserica bulgară, şi anume în secolul XIII. Caracteristic le-a fost sârbilor, ca de altfel şi albanezilor, faptul că în anumite perioade o parte dintre ei s-au aflat sub jurisdicţie papală, făcând deci parte din lumea catolică, ca şi croaţii aflaţi în imediata lor apropiere şi integraţi multă vreme în coroana Sf. Ştefan. În secolul al X-lea teritoriile sârbe se aflau, din punct de vedere canonic, sub mai multe jurisdicţii: sud-estul şi zona Muntenegrului depindeau de arhiepiscopia greacă de la Durazzo, zona Herţegovinei şi Dalmaţia sudică – de arhiepiscopia latină de Spalato, în timp ce Serbia (episcopia de la Rasca) era sub jurisdicţia arhiepiscopiei bulgare de la Ohrida. În secolul al XI-lea papa Alexandru II încearcă să-şi extindă autoritatea în regiune prin înfiinţarea unei arhiepiscopii la Diocleea, cu 11 eparhii. În 1219 biserica sârbă devine autocefala, datorită în mare măsură unui membru al familiei princiare a Nemanizilor, canonizat ulterior: Sf. Sava. De altfel a devenit ulterior un obicei cu multiple semnificaţii canonizarea membrilor dinastiei Nemanizilor, dintre care nu puţini au îmbrăcat haina monahală înainte de a muri.
După ce situaţia a fost neclară o vreme, o dată cu restaurarea Paleologilor, autocefalia bisericii sârbe a fost reafirmată categoric în vremea ţarului Ştefan Dusan (1331-1355). Aşadar o nouă recunoaştere oficială din partea patriarhiei ecumenice, implicit a împăratului, nu s-a întâmplat decât după mai bine de un secol şi jumătate, în urma unui conflict cu Constantinopolul, la care vom reveni mai târziu, în 1375. Cert este ca în secolul XIV existau în Balcani cel puţin trei centre ecleziastice ortodoxe ce se considerau a fi de nivel patriarhal şi care se declarau autocefale. Această situaţie, mai târziu, a fost invocată ca atare de bisericile ortodoxe naţionale greacă, bulgară şi sârbă.
În ceea ce priveşte jurisdicţia religioasă în teritoriile româneşti, acestea depindeau de diferite episcopii, neexistând până târziu o episcopie proprie. Dobrogea a depins de arhiepiscopia de la Silistra (Dristra) în vremea primului ţarat bulgar, precum şi în vremea statului Asăneştilor al românilor şi bulgarilor. La începutul secolului XIII este atestată o episcopie în nordul Dobrogei, ce reglementa din punct de vedere religios provincia bizantină Paristrion, episcopie ce-şi avea sediul la Vicina18 (aşezare nelocalizată cu precizie) ce depindea direct de Constantinopol. În secolul următor ea este tot mai mult menţionată, fapt ce-i arată importanţa, în această regiune de la marginea imperiului. La mijlocul secolului al XIV-lea episcopul de aici devine primul mitropolit al noului stat valah, mutându-se la Curtea de Argeş. Noua mitropolie a Ungrovlahiei19 , întemeiată la 1359 (ce s-a aflat iniţial, pentru scurt timp, la Câmpulung), cu unele atribuţii patriarhale, avea sub jurisdicţie şi o parte a românilor ortodocşi din Transilvania. Deşi nou înfiinţată, mitropolia Ţării Româneşti se bucura de un mare prestigiu. Spre exemplu în 1378 ocupa locul 12, după patriarhia constantinopolitană, în 1382 – locul 7, pentru ca la sfârşitul secolului să fie pe locul 4. Vremelnic, între 1370 şi 1405 a funcţionat şi o mitropolie românească la Severin, în paralel cu cea de la Argeş, ce avea sub jurisdicţie Oltenia, precum şi, după toate probabilităţile, unele teritorii din Banat şi Timoc.
Mitropolia Moldovei20 a fost fondată la 1381 (însă Iosif Muşat nu a fost recunoscut de către Constantinopol decât în 1401) şi este posibil să fi avut un grad relativ mare de autonomie faţă de capitala imperială21 . Anterior înfiinţării propriei mitropolii, Moldova meridională şi centrală aparţineau probabil de dioceza Asprocastron, care răspundea canonic de episcopia Halici. Drept urmare, la înfiinţarea noul stat şi a noii mitropolii în zona respectivă, arhiepiscopia de Halici a numit un episcop, pe Iosif Muşat, din familia voievodului. Însă şi Constantinopolul, dorind să-şi asigure controlul instituţiei religioase din noul stat, a numit un episcop. Episcopul grec numit de Constantinopol a mărit divergenţele prin anatemizarea poporului şi a conducătorilor săi. Până la urmă patriarhia ecumenică a cedat, recunoscându-l pe Iosif. De noua episcopie moldoveană depindeau şi unele teritorii din Transilvania. Autonomia de care se bucura noua episcopie poate fi argumentată prin mai mulţi factori. Spre deosebire de celelalte regiuni ortodoxe, mănăstirile din Moldova nu erau închinate Athosului sau altor centre religioase balcanice. În problema conflictului, Constantinopolul nu a putut să-şi impună punctul de vedere, deci nu avea o influenţă reala ci mai mult dorea să obţină controlul. Noul episcop făcea parte din familia conducătoare, deci putea exista o colaborare strânsă cu forţele politice, lucru ce nu se mai întâmplase decât în Serbia (fapt ce a dus de altfel la o mare independenţă a respectivei biserici). Ultimul argument consta în faptul că la un moment dat Iosif este denumit de către patriarhia ecumenica “episcop sârb”, ceea ce ar sugera o apropiere de patriarhia de la Pec22 , cu veleităţi de independenţă, aflată în acele momente în conflict cu Constantinopolul, care o considera schismatică.
După cum se constată, deşi o principală caracteristică a zonei avută în discuţie este ortodoxia sa, aceasta nu s-a bucurat de multe momente de linişte şi stabilitate, cel puţin nu din punct de vedere al jurisdicţiei. Fiecare dintre popoarele din zonă a încercat şi, în unele cazuri vremelnic, a reuşit să obţină autonomia, în diferite grade, faţă de Constantinopol. Situaţia a fost complicată de faptul că în permanenţă practic a existat în zonă, într-o regiune sau alta, o concurenţă cu Roma. În unele situaţii catolicii au încercat să se impună în Balcani, în alte cazuri ei au fost chemaţi de unul sau altul dintre actorii balcanici, dornici sa obţină independenţa politică faţă de Bizanţ.
În secolul al XI-lea ostilitatea faţă de Constantinopol era atât de puternică încât au izbucnit numeroase răscoale23 . Cauzele nu erau religioase, sau cel puţin nu în primul rând religioase (injustiţie, corupţie, dorinţa de autodeterminare, decăderea statului, diferenţe etnice însă, dar şi unele tensiuni religioase24 ). Acestea puteau duce la o apropiere mai mare, inclusiv din punct de vedere confesional, de occident. Acest lucru nu s-a întâmplat datorită unor factori diverşi. În aceiaşi perioadă s-au intensificat atacurile normanzilor, fapt ce a nemulţumit populaţia localnică. Ostilitatea balcanicilor faţă de latini îşi avea însă origini mai vechi25 . Dezacordul a pornit încă din secolul al IX-lea, de la interpretarea textelor patristice şi a unor practici religioase. Punctul culminant a fost schisma din 1054, după care apar în Imperiul bizantin tratate ecleziastice contra latinilor. În Orient rolul bisericii era văzut diferit, ea fiind o autoritate pur spirituală. Ideea de război sfânt, de cruciadă nu era înţeleasă. În plus, războiul latinilor în Orient era văzut mai mult ca un război îndreptat împotriva lor, de trădare dacă nu fratricid. Armatele occidentale, intitulate sau nu “cruciate”, au cucerit mai întâi ţinuturile bizantinilor din Italia, atacând apoi chiar Imperiul Bizantin. De altfel prima reacţie a bizantinilor împotriva străinilor din Constantinopol, în majoritate veniţi din Occident pentru a face comerţ, s-a manifestat de timpuriu, în 1082, când aceştia au fost masacraţi. Conflictele au culminat în 1204 când în timpul “cruciadei” a IV-a capitala imperială a fost cucerită de occidentali, fapt ce a marcat populaţiile balcanice.
În sud-estul european medieval, la fel ca şi în alte părţi ale Europei, evenimentele laice aveau repercursiuni şi în plan religios, în timp ce acţiunile pe plan canonic influenţau atitudinile şi reacţiile politice, existând o strânsă interdependenţă între religios şi profan. În imperiul bizantin rolul puterii imperiale era de a veghea asupra ordinii lumii create de Dumnezeu, în timp ce scopul suprem al Bisericii era acela de a păstra armonia divină. De aceea se consideră ca Biserica trebuie să-şi pună forţele fără ezitare în slujba puterii care o proteja, până la urmă în slujba reprezentantului voinţei lui Dumnezeu pe pământ, a împăratului26 .
Deşi în Bizanţ împăratul avea prioritate în faţa patriarhului, nu o dată implicându-se direct în problemele canonice, Biserica şi religia a jucat un rol important în realităţile sud-estului european. Biserica era un instrument important de legitimare, de transmitere şi impunere a ideologiei. De asemenea ideologia urmărită de unul sau altul dintre conducătorii din zonă era prezenţa în operele artistice realizate în perioada respectivă. Cele mai impunătoare realizări artistice în sud-estul european au fost monumentele religioase, bisericile şi mănăstirile ridicate fie din iniţiativa împăratului, a patriarhului sau a altei autorităţi bisericeşti, fie iniţiată de conducătorii unora sau altora dintre popoarele balcanice. Bisericile erau în primul rând însemnele puterii, autorităţii şi civilizaţiei, având un impact puternic asupra maselor populare, parţial încă păgâne la începutul perioadei pe care o avem în vedere27 . În cazul bisericilor impunătoare ridicate de către noii conducători ai statelor balcanice nou înfiinţate, acestea erau şi un semn al noii autorităţi, al dorinţei şi capacităţii de a rivaliza cu Constantinopolul. De altfel, în aceste situaţii chiar convertirea însemnă o declaraţie şi acţiune politică prin care se urmărea, paradoxal poate, şi o nouă autonomie statală şi ecleziastică28 . Convertirea la una sau cealaltă din confesiunile creştine era folosită de conducătorii respectivi şi ca o monedă de schimb pentru atingerea scopurilor lor. De asemenea trecerea întregii populaţii, extrem de eterogene din punct de vedere etnic, la creştinism ar fi fost şi un pas spre unificare spirituală, creştere a coeziunii, deci şi spre unificare statală. Astfel, inclusiv prin preluarea instituţiilor bizantine ecleziastice şi administrative, a fost grăbită şi feudalizarea socială a noilor state.
În cazul unor state din zona cercetată, respectiv în Serbia şi, posibil, cel puţin parţial, în Moldova, în momentul formării statelor respective a existat o colaborare extrem de strânsă între puterea laică şi cea religioasă, ai căror reprezentanţi făceau parte din aceiaşi familie. Acest fapt a dus la o mai bună concentrare a forţelor spre atingerea scopurilor “naţionale” şi la mărirea gradului de autonomie faţă de Constantinopol, atât din punct de vedere laic, cât şi bisericesc.
Astfel biserica nu era numai locus sanctus ci şi locus politicus.29 Adoptarea creştinismului însemna şi o sporire a centralizării, o ierarhie unitară şi o nouă legislaţie, generalizată. De asemenea adoptarea creştinismului şi obţinerea autonomiei religioase în diferite grade avea şi urmări pe plan artistic30 . Astfel se constata că limbajul artistic, în special în cazul marilor complexe bisericeşti, a evoluat de la imitarea celor mai ilustre modele bizantine spre realizarea unor sinteze proprii şi creşterea elementelor culturale autohtone. Influenţa, prestigiul şi importanţa Bizanţului erau însă mult prea mari astfel că diferite motive culturale şi arhitectonice au circulat în permanenţă în zonă, nepierzându-se astfel caracterul unitar al artei de aici.
Bizanţul nu numai că a reprezentat un model politic şi cultural pentru popoarele din zonă (inclusiv pentru unguri31 ), dar imperiul a şi desfăşurat o intensă propagandă politică şi ideologică în Balcani, teritorii pe care le controla direct, şi chiar şi la nord de Dunăre. Spre exemplu în Ţara Românească era folosită vocabula de maiestate “Io”, venita prin Biserica de la Constantinopol32 . Tot în ţările române nord-dunărene, conducătorii noilor state, apărute în secolul XIV, se intitulau şi dominus. Acest cuvânt, de origine latină, era utilizat împreună cu termenul slav de voievod pentru a evidenţia atât autoritatea, cât şi competentele de natură divină ale puterii respectivilor conducători. La fel, în Bizanţ, împăratul era considerat ca fiind o impostază a lui Dumnezeu33.
Aceasta justifica şi faptul că ceremonialul avea şi o încărcătura religioasă, iar desemnarea noului împărat nu se mai făcea “democratic” precum în vremea imperiului roman, ci succesorul era desemnat de împărat, deoarece prin el se manifesta voinţa divină. Credinţa ca menţinerea sau schimbarea unei dinastii este manifestarea voinţei lui Dumnezeu justifică de ce împăraţii cărora li s-a uzurpat tronul, se resemnau de cele mai multe ori cu aceasta realitate, retrăgându-se la mănăstiri34 .
O trăsătură a ierarhiei imperiale din perioada analizată este continua centralizare. Modelul imperial a fost preluat de către toţi funcţionarii, fapt ce a dus, paradoxal, la scăderea influenţei reale a Constantinopolului, a împăratului. Aceiaşi tendinţă de centralizare, implicit de creştere a autonomiei faţă de Bizanţ, s-a manifestat şi în statele sud-est europene. O altă caracteristică a birocraţiei bizantine, apărută în mod evident în perioada dinastiei Paleologilor, respectiv lipsa de delimitare între funcţiile civile şi militare, ba chiar confundarea lor frecventă, a devenit o realitate existentă în statele ortodoxe din zonă, inclusiv în ţările române după constituirea lor.
Aşa cum am mai menţionat, spaţiul sud-est european, deci Balcanii şi spaţiul românesc, au format de-a lungul secolelor o unitate de civilizaţie. Acest lucru este evident în plan cultural, numeroase fiind elementele comune. De altfel se pot demarca şi doua coridoare importante pe care s-au propagat aceste elemente35 . Unul prin vestul Balcanilor ajungea de la Salonic în Transilvania şi Ungaria chiar. Al doilea pleca de la Constantionopol şi ajungea, paralel cu litoralul Marii Negre, până în Moldova şi spre stepele nord-pontice. Aceste două “drumuri”, diferite de rutele comerciale, unitare din punct de vedere cultural, deşi fărâmiţate din punct de vedere politic, în special cel vestic, au asigurat unitatea de civilizaţie în această parte a Europei. Desigur ca apartenenţa la aceiaşi biserică ortodoxă, precum şi faptul ca în cea mai mare parte a perioadei avute în vedere autoritatea spirituală recunoscută, cel puţin informal, de către toţi era la Constantinopol au uşurat transferurile culturale, chiar le-au impulsionat, mai ales ca biserica şi mănăstirile erau principalele instituţii culturale ale epocii.
Spre exemplu, un element de unitate, şi continuitate, în regiune o reprezintă arhitectura religioasă. Construcţiile prestigioase, atât din punct de vedere al ctitorului cat şi din cel al realizării artistice, erau imitate şi în alte părţi ale zonei. Astfel, în perioada analizată, se poate vorbi de o era a bisericii cruciforme36 . Planul triconc, preluat probabil de la bisericile mănăstirilor de la Ohrida, care reluau de fapt tradiţii mai vechi, s-a răspândit în Serbia, spre exemplu, de unde a fost preluat şi în Ţara Românească. Astfel Nicodim, ierarh sârb foarte important şi bine apreciat şi de către patriarhia de Constantinopol, este ctitorul bisericii de la Vodiţa, care a constituit un model pentru alte biserici nord-dunărene. Probabil ca unul dintre elementele care a făcut ca spiritualitatea nord-dunăreana să se integreze atât de bine în cea de la sud de Dunăre este faptul ca în biserica de aici se vorbea slavona37 , deşi poporul roman este latinofon. Continuitatea şi unitatea stilistica în Balcani, precum şi transferarea elementelor culturale la nordul Dunării însă nu s-a datorat numai autorităţii bisericii ortodoxe, una dintre cele mai influente instituţii din zonă. Acest lucru este dovedit şi de diferitele piese de argint şi podoabă descoperite, care nu sunt întotdeauna din sfera religiosului, dar care fac parte din acelaşi orizont de civilizaţie38 .
Această unitate şi continuitate culturală şi spirituală nu a fost perturbată nici de numeroasele evoluţii în plan politic din perioada analizată, de geneza, impunerea şi decăderea diferitelor state din zona. Dimpotrivă, noile state create au căutat să pună biserica şi arta în slujba idealurilor lor, preluând însă modele anterioare bizantine, deci continuând şi extinzând în acest fel civilizaţia imperială. Astfel, la crearea statelor balcanice, bulgar respectiv sârb, noii conducători au dorit să marcheze geneza statului, noua autoritate şi prestigiu de care se bucurau, precum şi ambiţiile lor spirituale şi politice, prin construirea unor biserici monumentale, impresionante, dorite desăvârşite. Aceste monumente simbol, necropole ale familiilor fondatorilor (deci păstrătoare în veacuri a prestigiului lor), devin prototipuri stilistice pentru urmaşi. Aceştia, mânaţi de ambiţii similare, vor prelua, şi eventual desăvârşi, aceste modele. Caracteristicile şi rolul unui astfel de monumentum princeps39 sunt: construcţia este de un fast ostentativ, preia modele prestigioase însă se doreşte unicat şi sinteza înnoitoare, este o declaraţie politico-ideologică, sediu mitropolitan, necropola a întemeietorului dinastiei, reprezintă model pentru urmaşi.
În aria şi perioada care ne interesează putem constata astfel de monumente în Bulgaria şi Serbia. În ţările româneşti nord-dunărene este mai greu de vorbit de astfel de construcţii monumentale. Acest lucru se datorează mai multor factori. Biserica creştină era veche pe aceste teritorii, deci noul statut spiritual, considerat superior nu trebuia marcat, iar supuşii nu trebuiau nici convinşi, nici constrânşi în vreun fel sa adopte “noua” religie40 . De asemenea, spre deosebire faţă de situaţia de la sud de Dunăre, conducătorii de aici nu avea, cel puţin aparent, ambiţii şi veleităţi de mari cuceritori, ei neintrând de altfel în conflict cu Constantinopolul nici din punct de vedere politic41 , nici religios, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria şi Serbia. Singura biserică mai importantă care se apropie de statutul de monumentum princeps este biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş, care de altfel s-a ridicat în condiţii politico-ideologice deosebite.
Primul exemplu de astfel de monument este biserica regala din Pliska42 , capitala noului stat bulgar, ridicată de Boris, proaspăt botezat creştin, Mihail. Planul reia o biserica paleocreştina din vremea lui Justinian. Se caută astfel legitimare politică şi spirituală. Urmaşul sau Simeon, care de asemenea avea ambiţii mari, mutând capitala la Preslav a dorit o noua biserică, mai impunătoare43 . Aceasta prelua o data cu planul unei biserici romano-bizantine de la Ravenna şi declaraţia ideologică de urmărire a centralizării statului, a obţinerii prestigiului şi puterii imperiale. Bineînţeles că aceste pretenţii, la care se adaugă, firesc, şi dorinţa obţinerii unui statut superior, dacă nu chiar independenţa, pentru biserica bulgară, au dus la conflicte cu statul şi biserica de la Constantinopol44 . De asemenea, Ioniţă Caloian a obţinut din nou statut de independenţă pentru biserica bulgară, realizând pentru aceasta chiar o alianţă temporară cu papalitatea45 .
Şi în Serbia situaţia este asemănătoare. O astfel de biserică, bogat ornamentată, care s-a constituit în model pentru continuatorii politici şi ideologici, a fost ridicată la Studenica46 de către Ştefan Nemanja, întemeietorul statului independent sârb. Deşi artistul era grec sau venea de la Constantinopol47 , arhitectura, pe lângă elementele bizantine, prezintă şi influenţe italo-dalmate, fiind o sinteză de fapt a teritoriului asupra căruia îşi întindea autoritatea noul conducător. Prestigiul acestuia sunt sugerate de iconografia bisericii, care acorda o mare însemnătate Sf. Ştefan. Ridicarea acestei biserici monumentale nu era numai o declaraţie în plan politic, Ştefan Nemanja dorind să devină ţar, ci şi sugera ambiţiile în plan religios-instituţional ale lui Ştefan şi ale fratelui lui, Sava, episcopul bisericii sârbe ce dorea să devină patriarh. Ca şi în cazul bulgar, sârbii au intrat în conflict cu Constantinopolul, din nou la fel ca şi vecinii lor, au ameninţat imperiul cu o apropiere de Roma şi au avut de asemenea succes, cel puţin temporar, biserica sârbă devenind autocefala48 . Astfel, în Serbia, mai mult decât în oricare stat din zona, puterea politica a mers mână în mână cu puterea spirituală, care o sprijinea în ceea ce priveşte visurile sale de independenţă şi mărire. Se pare ca aceasta tendinţă de sustragere completă a bisericii de sub autoritatea Constantinopolului, în colaborare cu puterea laică (în plus cei doi conducători aveau relaţii de rudenie), nu s-a mai manifestat decât, timid, mai târziu, în Moldova49 , aşa cum am mai menţionat. Ştefan Dusan, care se declara “împărat al sârbilor şi romeilor”, a cărui domnie a însemnat o nouă perioadă de înflorire a statului sârb, a restaurat şi extins cele mai importante monumente religioase ridicate de nemanizi.
În ceea ce priveşte teritoriul romanesc în perioada analizată, sursele amintesc unele formaţiuni statale, legate direct de centrele ortodoxe din Balcani. În teritoriile de peste munţi sunt amintite ducatele lui Menu Morut50 , Gelu51 , Glad52 , Ahtum53 şi Gyula54 . Cu excepţia lui Gelu, menţionat ca blah de către Anonymus55 , nu se ştie cu precizie etnia acestor conducători, ei putând fi romani, bulgari, pecenegi sau unguri, însă în izvoare se menţionează ca ei stăpâneau formaţiuni statale ce încorporau şi vlahi. De asemenea despre Glad şi Ahtum se ştie că fuseseră botezaţi la Vidin, deci în rit bizantin, iar Gyula era de asemenea creştin, botezat la Constantinopol56 . În ciuda cuceririi ungare, Transilvania în secolele XI-XIV57 rămâne românească/bizantină în ceea ce priveşte structurile ecleziastice şi artistice58 . De asemenea Banatul va cunoaşte o intensa viaţă feudală slavo-bizantina59 .
În ceea ce priveşte teritoriile româneşti sud-carpatice, izvoarele menţionează în secolul XIII unele formaţiuni statale şi pe conducătorii lor (Litovoi, Farcaş etc.), menţionându-se apartenenţa confesională a acestora la ritul grecesc60 . Un caz mai aparte este cel al ţinuturilor dintre Dunăre şi mare. Ca urmare a războiului bizantino-bulgaro-rus din anii 967-971, Dobrogea istorică a fost încorporată între hotarele imperiului bizantin, organizându-se ulterior acolo thema Paristrion, care îngloba teritoriile aflate la nord de lanţul munţilor Haemus. În Dobrogea, cu anumite intermitenţe datorate atacurilor ultimului val de turanici, ca şi crizei interne din lumea bizantina, stăpânirea basileilor a durat până la revolta Asăneştilor şi, în părţile nordice, până la cruciada a IV-a (1204). Dobrogea a făcut partea o vreme din statul Asăneştilor, fără a i se cunoaşte apoi evoluţia concret istorică în vremea celui de-al doilea ţarat bulgar. Cert este ca în cursul secolului al XIV-lea Dobrogea s-a constituit ca o formaţiune politică distinctă, de sine stătătoare, existentă cca. o jumătate de veac, şi care poate fi considerată ca fiind atunci o a patra formaţiune statală românească, alături de cele din stânga Dunării61 . Aşa cum am mai arătat, regiunea aceasta era sub jurisdicţia unei episcopii proprii, aflată la Vicina. Vestigiile bisericilor de aici, la fel ca şi în celelalte teritorii româneşti, construite în perioada analizată, prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ridicate în alte zone ale sud-estului european. Nici una dintre ele însă nu pare să fi fost o construcţie monumentală.
Singurul eventual exemplu de monumentum princeps ce poate fi identificat pe teritoriu românesc în perioada respectivă este biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş62 , ridicată la sfârşitul secolului al XIV-lea de către Neagoe Basarab. Aceasta construcţie impozantă este o capodopera artistică. Nu întâmplător ea a fost ridicată de către Neagoe Basarab. Domnul, care era un “intrus”, “Noul Basarab”, simţea nevoia legitimării autorităţii sale. Poate şi din aceasta cauză sunt imitate unele elemente de la ctitoria basarabeană de la Dealu. În plus au fost pictate efigii ale vechii dinastii şi chiar ale unor persoane importante, dinaşti balcanici, din familia soţiei domnului. Biserica, proiectata a deveni necropola princiară, semn al puterii şi prestigiului familiei, a slujit drept model pentru alte aşezăminte bisericeşti în secolele XVI-XVIII.
Aşa cum era firesc, biserica a jucat în secolele IX-XIV un rol important în viaţa spirituală şi culturală a sud-estului european. Dincolo de ceea ce ţine de viaţa spirituală a popoarelor din zona respectivă şi în acelaşi timp ea a avut şi o importantă acţiune politică, şi chiar “naţională”. Biserica ca instituţie a fost susţinută, subordonată şi nu o dată chiar manipulată de către diferiţi conducători ai statelor din zonă pentru realizarea idealurilor şi ambiţiilor lor politice, pe direcţii diferite, precum independenţa şi consolidarea acesteia, extinderea autorităţii şi prestigiului lor, conturându-se atunci o realitate ce a reapărut apoi şi în veacurile XIX-XX în noile realităţi politice naţionale din zonă, respectiv strânsa alianţă dintre stat şi biserică de regulă sub controlul sau conducerea celui dintâi.

NOTE:
1 Dimitri Obolenski, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500-1453, Londra, 1971. Pentru o istorie generală a spaţiului sud-est european în evul mediu, între mai multe sinteze, vezi The Byzantine Empire, part I-II (The Cambridge Medieval History), vol.IV, Londra, 1966, ce cuprinde şi o bogată bibliografie a surselor şi izvoarelor mai vechi.
2 P.P. Panaitescu, Începuturile influenţii slavilor asupra românilor (curs lirografiat), Bucuresti, 1939, p.77 sq.
3 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques dans la civilization sud-est europeenne, Bucureşti: editura Enciclopedica, 1999, p. 50 sq.
4 R. Manolescu, V. Costachel, F. Cazan, G. Zbuchea, Istoria evului mediu, vol.I, Feudalismul timpuriu, Bucureşti: Ed. Universităţii, 1972, p. 183 sq.
5 Ibidem, p. 61.
6 Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începutul culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti: Ed. Academiei, 1974, p. 48.
7 Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval din Transilvania, Cluj: Fundaţia Culturala Română, 1996, p. 41 sq.
8 Lipsa surselor poate fi justificata prin momentana lipsă de interes a Constantinopolului în regiunile nord Dunăre – Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 53.
9 Ioan-Aurel Pop, op.cit., p. 45 sq.
10 Ibidem, p. 84 sq.
11 Ibidem, p. 46 sq. Vezi şi Nicolae Tanaşoca, Apercus of the History of Balkan Romanitz, în R. Theodorescu, l. C: Barrows (ed.), Politics and Culture în Southeastern Europe, Bucureşti, 2001, p. 119 sq.
12 Ioan Rămureanu, Milan Sesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I, (1-1054), Bucureşti: Ed. Institutului biblic, 1987, p. 474 sq, unde este indicată şi o bogata bibliografie privind întreaga viaţă bisericeasca în Balcanii evului mediu.
13 Răzvan Teodorescu, , Roumains et balkaniques…, p. 164-165.
14 Ioan Rămureanu, Milan Sesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericeasca universală, vol. I, (1-1054), p. 532 sq.
15 Ibidem, p.477 sq; idem, vol. II, 1054-1982, Bucureşti, 1993, p. 42-43.
16 Răzvan Teodorescu, , Roumains et balkaniques…, p. 74 sq.
17 I. Rămureanu, M. Sesan, T.Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I, p. 479 sq; vol. II, p. 43-45.
18 Ibidem, p. 45; Razvan Teodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 200 sq.
19 M. Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 253 sq.
20 Ciprian Zaharia, Iosif I Muşat. Întâiul mare ierarh român, f.l., 1987, passim; Răzvan Teodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 230 sq.
21 Ibidem, p. 246.
22 Ibidem, p. 234 sq.
23 Stelian Brezeanu, Istoria Bizanţului şi a Europei medievale sud-estice, Bucureşti, 1993, p .96 sq.
24 Helene Ahrweiler, L’ideologie politique de l’empire byzantin, Paris, 1975, p. 87 sq.
25 Ibidem p. 75 sq.
26 Alain Ducellier, Bizantinii. Istorie şi cultură, Bucureşti: Teora, 1992, p. 77.
27 Răzvan Teodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 91.
28 Ibidem, p. 96-97.
29 Idem, Istoria văzută de aproape, Bucureşti: Ed. Sport-Turism, 1980, p. 36.
30 Ibidem, p. 38 sq.
31 Idem, Roumains et balkaniques…, p. 56.
32 Idem, Bizanţ, Balcani, Occident…, p. 160.
33 Louis Brehier, Les institutions de l’empire Byzantine, Paris, 1970, p. 345 sq; Alain Ducellier, Bizantinii. Istorie şi cultură, p. 78.
34 Ibidem, p. 84 sq.
35 Răzvan Theodorescu, Drumuri către ieri, Bucureşti, 1992, p. 76 sq.
36 Idem, Roumains et balkaniques…, p. 49, 163 sq.
37 Constantin Rezachievici, Istoria popoarelor vecine…, p. 289-91; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 281 sq.
38 Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, Bucureşti: Meridiane, 1979, p.96 sq.
39 Idem, Roumains et balkaniques…, p. 87 sq.
40 Ibidem, p.132 sq, Răzvan Theodorescu, Picatura de istorie, p. 27-28.
41 E adevărat însă că statele române s-au impus pe harta europeană în secolul al XIV-lea, când imperiul bizantin era în decădere şi trebuia să facă faţă unor ameninţări extrem de serioase, în primul rând din partea otomanilor.
42 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 107-108.
43 Ibidem, p. 108-109.
44 Ioan Rămureanu etc., op. cit., vol. I, p.477sq, vol. II, p. 42-43. Constantin Rezachievici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998, p. 302 sq, Stelian Brezeanu, op. cit., p. 87sq; Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 97 sq.
45 Ivan Dujcek, L’Insurrection de 1185 et la restauration de l’etat bulgare, Sofia, 1985, passim.
46 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 114 sq.
47 Ibidem, p. 122-3.
48 Ibidem, p. 103 sq, Ioan Rămureanu etc., op. cit., vol. II, p. 43-45
49 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 230 sq.
50 Cronica Notarului Anonymus. Faptele ungurilor, Bucureşti: Miracol, 1996, cap. XIX, XX, p. 45 sq, cap. XXVIII, p. 59, cap. LI, LII, p. 95 sq; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 95 sq.
51 Cronica…, cap. XXIV-XXVII, p. 53. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 131sq.
52 Cronica…, cap. XLIV, p. 81 sq, Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident…, p. 82-83, Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 112 sq.
53 Cronica…, cap. XLIV, p. 81 sq, Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 58, Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 120 sq.
54 Cronica…, cap. XXIV, p. 53 sq, Ioan Aurel Pop, op. cit., p.143 sq.
55 Cronica…, p. 53.
56 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 71, Ioan Aurel Pop, op. cit., p.144.
57 Ibidem, p. 148 sq.
58 Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques…, p. 71 sq.
59 Idem, Bizanţ, Balcani, Occident…, p. 66.
60 M. Pacurariu, op. cit., p.239 sq,
61 Sergiu Iosipescu, Balica, Dobrotita, Ioancu, Bucureşti: ed. Militara, 1985; Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa: Exponto, 1998, p. 184-195; Răzvan Theorodescu, Bizanţ, Balcani, Occident…, p. 49 sq.
62 Răzvan Theodorescu, Drumuri către ieri, p. 24 sq.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: