1 August 1943 – „Tidal Wave”

Revista Erasmus, nr. 12/2001, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.

Narcis GHERGHINA
Universitatea Piteşti, Facultatea de Litere şi Istorie

1 august 1943 reprezintă o dată de referinţă în istoria celui de-al doilea război mondial, atât prin consecinţele sale de ordin economic, cât şi militar. Dar pentru a înţelege de ce a fost necesar acest raid de bombardament, trebuiesc cunoscute cauzele care au dus la declanşarea acestei operaţiuni.
Mai mult decât în oricare alt război de până atunci, petrolul a jucat un rol esenţial. Războiul, considerat unul al maşinilor1 s-a desfăşurat pentru fiecare din taberele beligerante, sub semnul posedării sau penuriei de petrol. În bătălia declanşată, România ca subiect, dar mai ales ca obiect, a avut un rol incontestabil. Potrivit statisticilor vremii, România deţinea 2,2 % din producţia mondială de petrol fiind al şaselea producător din lume şi al doilea din Europa, după S.UA., U.R.S.S., Venezuela, Iran şi Indiile Olandeze. Toată industria de prelucrare românească, printre cele mai dezvoltate din lume, avea 28 de rafinării şi o capacitate de rafinare de 10 – 12 milioane tone.2
Producţia de petrol a României se ridica, în timpul războiului, la 6.000.000 tone anual, ceea ce reprezenta 35% din totalul producţiei de combustibil al Axei şi 70% din totalul producţiei de petrol brut.3 Exista părerea că dacă producţia de petrol românesc ar fi fost distrusă, atunci Germania, şi-ar fi epuizat rezerva de petrol în patru luni, ceea ce avea să influenţeze în mod serios conducerea operaţiilor la o scară majoră.
Primul raid asupra Ploieştiului a fost acela din 12 iunie 1942, cunoscut sub denumirea de Operaţiunea Halverson. Decolate din localitatea Fayid, din Egipt, 13 bombardiere au parcurs ruta Siria – Grecia – Constanţa – Ploieşti, atacând singurul obiectiv propus – rafinăria Astra – Română. Obiectivul este ratat, misiunea fiind un mare eşec. Nici Washingtonul şi nici Bucureştiul nu comentează a doua zi incidentul.
În România un singur om şi-a dat seama pe de-a-ntregul de gravitatea situaţiei – ataşatul aero al Ambasadei Germaniei la Bucureşti – Alfred Gerstenberg. În faţa Statului său Major „de asistenţă militară”, după prezentarea justă a evenimentelor, el a concluzionat: „Este un început”.4 Se crease un precedent.
Ca urmare a raportului său în vederea întăririi Ploiestiului, Göering îi trimite până la sfârşitul anului 1942, 50.000 de soldaţi din Luftwaffe. Oraşul îşi consolida apărarea şi devenise după expresia lui Gerstenberg – „Festung Ploieşti”5 (Fortăreaţa Ploieşti) – o redută de necucerit.
Ca urmare a întâlnirii în secret la Casablanca a celor doi aliaţi Churchill şi Roosevelt, sunt stabilite direcţiile viitoarelor operaţii aeriene ofensive. Între altele, ei decid „distrugerea rafinăriilor de la Ploieşti”6 în vederea scurtării războiului cu şase luni. Planul, numit „Tidal Wave”, a fost încredinţat Armatei a 9-a aeriene, şi plasat la odată cuprinsă între sfârşitul campaniei din Africa şi debarcarea în Sicilia, pentru ca aceste operaţii să nu fie private de sprijinul bombardierelor. Colonelul Jacob Smart a fost însărcinat să pregătească planul bombardării Ploieştiului.
În urma Conferinţei „Celor Trei” din luna mai la Washington, Armatei a 9-a aeriene i-a fost confirmat acordul executării operaţiunii, în această privinţă pronunţându-se afirmativ şi Dwight D. Einserhower, comandantul teatrului de operaţiuni.Aprobarea fusese dată, planul trebuia pus în aplicare. Sir Charles Portal, şeful Marelui Stat Major al Aerului din Marea Britanie, a dat aprobarea ca toate avioanele Liberator staţionate în Anglia, redutabilele grupe „Circul ambulant”, „Bulgării negrii” vor fi mutate în Africa, alături de grupul „Scorpionii Cerului” sosit recent pentru a completa forţa expediţionară cu cele două grupuri ale Armatei a 9-a aeriene.7
Astfel se constituia în nordul Africii, în regiunea Benghazi din Libia, cea mai redutabilă armată aeriană existentă până atunci. Această formidabilă „Armadă” de Liberatoare, era formată din cinci grupuri de avioane, având de atacat conform planului, cele mai importante cinci rafinării din Valea Prahovei. Astfel, grupul de frunte –376- Liberandos, condus de colonelul K.K.Compton, trebuia să atace obiectivul Alb I, adică complexul rafinăriei Româno – Americană. Al doilea grup –93- Circul ambulant, avea două subunităţi: secţiunea A, condusă de Addison Baker avea de atacat obiectivul Alb II – rafinăria Concordia Vega, iar secţiunea B, condusă de Ramsay Potts, trebuia să lovească obiectivul Alb III – unităţile paralele de la Standard Petrol şi Unirea Speranţa. Al treilea grup – 98- Pyramiders, condus de John Riley Kane, cunoscut mai ales sub numele de Killer Kane, avea obiectivul Alb IV , respectiv rafinăria cea mai mare din Europa – Astra-Română. Al treilea grup –44- Bulgării negrii era şi el divizat în două subunităţi: secţiunea A, condusă de Leon Johnson avea de atacat obiectivul Alb V- rafinăria Clumbia Aquila, iar secţiunea B condusă de James Potsey, avea misiunea de distrugere a obiectivului Albastru – complexul Creditul Minier din Brazi. În fine, ultimul grup – 389- Scorpionii cerului, conduşi de Jack Wood, avea de bombardat izolatul obiectiv Roşu- rafinăria Steaua Română din Câmpina.8
Începând cu 20 iulie1943, cele cinci grupuri dislocate în zona Benghazi, trec la un antrenament intens, pentru executarea de atacuri asupra unor obiective reprezentând rafinăriile Ploieştiului. Această minuţioasă ţintă manechin este construită şi amplasată într-o porţiune de deşert, apoi bombardată continuu, până când după expresia unui membru al unui grup „putea fi nimicită şi în somn”. La 28 şi 29 iulie, întreaga flotă aeriană destinată bombardării Ploieştilor şi Câmpinei participă la executarea a două „misiuni” false asemănătoare celei reale de la Ploieşti. La al doilea raid, bombardierele distrug complet ţintele în mai puţin de două minute.9 Concluziile serviciilor de informaţii erau optimiste, susţinând că obiectivul nu a mai fost atacat de mult şi că apărătorii nu vor fii în stare de alarmă.10
Ori situaţia era cu totul alta decât o ştiau Aliaţii. Cunoscând prin intermediul serviciilor speciale de informaţii intenţiile anglo – americane, dar şi existenţa bazelor aeriene din zona Bengazi, a căror destinaţie putea fi şi zona Prahova, Gerstenberg concepe şi realizează un sistem de intercepţie şi luptă aeriană gândită după următorul sistem.
O centură exterioară a aviaţiei de vânătoare, compusă din 22 de baze dislocate: în Grecia, în apropierea Atenei şi în insula Creta; un excelent centru de interceptare şi urmărire situat în Megara pe aerodromul din Kalmuki, unde staţionau 20 de avioane tip „Messerschmitt-109”(în continuare „Me-109”); un grup de vânătoare situat în sudul Italiei şi o puternică bază aeriană (compusă din Regimentul 6 Regal de Vânătoare bulgară dotată cu avioane cehoslovace Avia, capturate de Hitler după 1939, şi o parte „Me”-uri 109) considerată cea mai importantă dintre obstacolele centurii exterioare, dislocată în Bulgaria la Karlova, în apropiere de Sofia, orientată transversal pe axul de mişcare al bombardierelor aliaţilor spre România.
O centură interioară a aviaţiei de vânătoare a Misiunii Militare Aeriene Germane în România, compusă din: Aerodromul de la Mizil, considerat principala bază aeriană germană în România, pe care se afla dislocat Grupul 4 Vânătoare , în compunerea căruia se găseau 4 escadrile cu un număr de 52 de aparate de vânătoare de tip „Me –109”; Aerodromul de la Ziliştea, la est de Mizil, pe care se aflau 17 aparate de vânătoare de noapte de tip „Me-110” Aerodromul de la Pipera de lângă Bucureşti- bază aeriană românească în compunerea căreia se aflau avioane de vânătoare româneşti de tip I.A.R.80 ŞI 81 şi germane de tip „Me –109;Aerodromul de la Boteni de lângă Titu,- tot bază românească2 avioane de vânătoare de tip”Junkers-88” şi 23 de avioane de tip „Junkers-87”; Aerodromul de la Mamaia de lângă Constanţa- baza aeriană mixtă româno-germană, pe care erau dislocate 20 de avioane de vânătoare româneşti de tip I.A.R.-80 şi81 şi 25 de avioane de vânătoare germane de tip „Me-109”11 .
Apărarea antiaeriană a Ploieştiului, era alcătuită din numeroase centuri de foc: 40 de baterii grele având fiecare 4 sau 6 tunuri de 88 mm, înconjurate de alte baterii mai uşoare manevrate de români sau austrieci, la care se mai adaugă şi două centuri de „baloane de baraj”. Sute de mitraliere erau ascunse în tranşee, cocoţate pe turele , deasupra uzinelor, în apropierea podurilor, pe castelele de apă, clopotniţele bisericilor sau camuflate în târguri şi în căpiţele de fân. Alături de toate acestea, elementul cel mai surprinzător al acestei apărări l-a constituit, fără îndoială, un tren mobil cu artilerie antiaeriană, aflat pe centura oraşului Ploieşti. Gerstenberg a pregătit toate acestea în jurul instalaţiilor care nu puteau fi amplasate nici în subteran, şi nici nu puteau fi dispersate.
Ca şi cum n-ar fi contrazis destul ipotezele Aliaţilor cu privire la apărarea Ploieştiului şi la capacitatea sa de a face faţă unui atac aerian, „pe nepusă masă”, cu două zile înaintea raidului, în zona Prahova se desfăşurase un imens exerciţiu de apărare pasivă în eventualitatea unui atac aerian inamic, organizat de partea germană şi supravegheat de un specialist german în apărarea antiaeriană – Directorul Ministerial Ing. Dr. Knipfer.12 Prima fortăreaţă pregătită împotriva atacului aerian, Ploieştiul era un colosal cuirasat terestru , înzestrat pentru a rezista celui mai teribil atac.
Importanţa acordată acestei operaţii şi perceperea corectă de către aviatori reiese în mod cert din afirmaţia unui participant la raid: ”Principalul este acum ca bombele să fie largate deasupra ţintelor. Problema întoarcerii noastre este, astăzi, secundară”.
Avioanele marii misiuni aeriene aveau să decoleze la ora 700 de pe bazele din regiunea Benghazi astfel: Pyramiders de pe baza Lete cu 47 de avioane; Bulgării negrii de pe baza din Benia cu 37 de avioane; Scorpionii cerului de pe baza Berka IV cu 26 de aparate; Circul ambulant de pe baza Terria cu 39 de avioane; ultimul era grupul Liberandos care a decolat de pe baza Berka II cu 29 de avioane. Avioanele de tipul „B-24 Liberator”, în variantele C şi D, 178 la număr (cu rezervoare suplimentare improvizate sau executate din fabrică), duceau fiecare 12.000 litri de benzină şi în medie 2.000 kg. bombe, cartuşe ori calupuri de termit. Alături de aceste cadouri ucigătoare ce aveau să le lase românilor, americanii aveau la bord şi dicţionare în limba română cu principalele cuvinte prin care trebuiau să ceară ajutor ţăranilor români, în cazul în care ar fi fost doborâţi. Armata aerului cuprindea 1.763 cetăţeni ai Statelor Unite.
Zborul peste Mediterana a decurs în mod normal şi fără incidente până în insula Corfu. De aici formaţia a suferit o ruptură la trecerea munţilor Pind peste care se aflau nori şi acţiona un curent de aer puternic, ceea ce a dus la formarea a doua echipe. La trecerea peste lacurile macedonene, formaţiunea s-a regrupat oarecum, însă numai pentru scurt timp, deoarece nori groşi au cauzat o dislocare şi mai simţitoare a celor două echipe. De menţionat faptul că piloţilor le-a fost interzis în mod expres comunicarea între avioane, urmărind în acest mod să întreprindă un atac prin surprindere. Ori faptele au arătat că germanii ştiuseră de imensa formaţie de avioane încă de la decolarea acesteia din Africa, datorită bazei de intercepţie din Atena. Dezorganizata formaţie de avioane a trecut Dunărea pe la Balta Bistreţu, puţin mai jos de Calafat, la ora 1308 „pe un front destul de larg” şi au înaintat pe direcţia Piatra Olt – Slatina – Găeşti13 . De reţinut este faptul că din 178 de avioane decolate, în România au intrat mai puţin de 160 de avioane, datorită diverselor defecţiuni tehnice avute pe traseu.
Ruptura creată în afara teritoriului României a formaţiei de bombardiere, va determina şi desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. O dată cu intrarea în spaţiul aerian al României, în zona oraşului Piteşti, avioanele au coborât la o altitudine de sub 100 m ceea ce a făcut ca ele să dispară de pe radiolocatoarele germane de la Otopeni.
Conform planului iniţial, valurile de avioane trebuiau să urmeze traseul Piteşti (punctul de intrare nr.1), Târgovişte (punctul de intrare nr.2), ca apoi la Floreşti (nod feroviar între Câmpina şi Ploieşti) în funcţie de obiectivul încredinţat, să urmeze calea ferată la nord sau la sud.14
Dar primele două grupuri Liberandos şi Circul ambulant au confundat Târgoviştea cu Floreştiul, ceea ce a făcut ca direcţia de atac să fie comutată pe Bucureşti şi nu pe Ploieşti15 . În acest moment, românii au crezut că este vorba de o diversiune. Americanii recunosc greşeala şi corectează traseul, astfel că cele două grupuri sunt primele intrate în luptă deasupra Ploieştiului.
Piloţii români erau de mult timp în avioane cu centurile legate, pregătiţi de decolare, iar când bombardierele americane au intrat pe teritoriul României, toate avioanele de vânătoare erau în aer. Repartiţia unităţilor române era făcută astfel: Grupul 6 Vt. Pipera cu un efectiv de24 de avioane, dintre care numai 13 disponibile; Esc. 45 Vt. Târgşor cu un efectiv de 12 avioane , dintre care 6 avioane disponibile; Esc. 53 Vt. Mizil (singura escadrilă românească din cadrul marii unităţi germane) cu un efectiv de 9 avioane, tot cu 6 avioane gata de zbor. Esc Vt.de Noapte de la Ziliştea cu 6 avioane disponibile, dintr-un total de 12; ultima formaţiune românească era Esc. 52 Vt. Mamaia cu 6 avioane valide, dintr-un efectiv de 12 . Dintr-un total de 69 de avioane, românii au putut ridica în calea nepoftitelor bombardiere 37 de avioane de vânătoare. În acelaşi timp, piloţii germani aşteptau inamicul în acelaşi fel. De la cele două baze aeriene aflate sub comandament german, Mizil( pentru vânătoarea de zi) şi Ziliştea(pentru vânătoarea de noapte), au decolat 26 de avioane dintr-un total de 51.16
Deci, în momentul intrării „la obiectiv” a americanilor, forţele aliate româno – germane aveau pe cer 63 de avioane. În intervalul de timp 1318(Gr. 6 Vt. Pipera) – 1347(Ziliştea), toate aceste avioane au primit ordin de decolare. Privind desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, trebuie menţionat faptul că toate avioanele au primit instrucţiuni de urcare la altitudinea de 5.000 de metri, altitudine la care se ştia că atacă de regulă aviaţia americană. Datorită unui strat de nori aflat la 2.000 de metri, aviatorii aflaţi deasupra lor nu au putut vedea zborul razant al americanilor. Ghidaţi ulterior, formaţiunile aliate au luat contact cu bombardierele inamice astfel: Gr.6 Vt. Pipera –ora 1410 în zona Crivina- Periş- Buftea Chitila; Esc. 45 Vt. Târgşor- ora1405în zona Bilciureşti –Conţeşti- Butimanu (regiunea Titu); Esc. 53 Vt. Mizil- ora1415 în regiunea 10 km nord şi est Ploieşti. Esc Vt. Ziliştea, numai avionul pilotat de cpt. Ghica a atins Bolintinul, unde s-a dat lupta aeriană, restul în regiunea Ploieşti. Rezultatele obţinute de Aviaţia de vânătoare aliată, este de 20 de avioane doborâte, dintre care 8 victorii române şi 12 victorii germane. 17
În ceea ce priveşte atacul asupra zonei petrolifere Ploieşti – Prahova, Regimentul 180 German, ordonă la ora 1315 „atenţia mărită” la baterii. La ora 1321se dă alarma în oraş şi la baterii. La ora 1345baloanele de baraj sunt urcate la altitudine maximă-2000m. Ceaţa artificială intră în funcţiune de la darea alarmei. La ora 1349 primul val de bombardiere îşi făcea apariţia deasupra oraşului. La apariţia inamicului artileria antiaeriană (în continuare art. a.a.) grea şi uşoară a deschis foc viu. Datorită atacului la joasă înălţime, bateriile grele nu au putut executa trageri în condiţii optime. Au tras în total 13 baterii grele române de 88 mm cu 342 lovituri şi 3 baterii automate române de 20 mm cu 4.514 lovituri. Toate bateriile germane au executat trageri, bateriile grele de 88 mm trăgând în total 1.110 lovituri, iar cele automate şi secţiile automate de la bateriile grele de 20 mm trăgând în total 13.957 de lovituri. 18 Doborârile omologate art. a.a. şi a Batalionului 3 Baloane de Protecţie au fost în număr de 16.
Pierderile suferite de art. a. a. s-au datorat, excluzând luptele directe cu atacatorii şi datorită prăbuşirii avioanelor americane asupra unităţilor din dotare. Astfel, un avion lovit de Bateria 86 grea română, s-a prăbuşit pe un tun, iar alte două avioane s-au prăbuşit la 200 metri de baterie. Bateria a fost scoasă din serviciu prin pierderea a două tunuri, distrugerea cablurilor şi a 4 depozite mici de muniţii din baterie.. Pierderile în personal din dispozitivul A.A. Ploieşti au constat, la unităţile române din 12 morţi şi 13 grav răniţi şi 18 răniţi uşor, iar la unităţile germane s-au înregistrat 3 morţi şi 19 răniţi.19
În ceea ce priveşte aviaţia, pierderile constau în doborârea a două avioane de vânătoare de noapte, tip „Me – 110”, unul românesc şi unul german, pilotul de pe avionul românesc – cpt. Ghica Marin decedând. Tot la capitolul pierderi aeronautice se numără 6 avioane germane aterizate forţat în afara aerodromului şi unul românesc, aterizat în aceleaşi condiţii.20
Au fost atinse rafinăriile de petrol „Columbia”, „Vega”, „Orion”, „Astra –Română”(cel mai important obiectiv – considerată unitatea cu cea mai mare capacitate de profil din Europa), Uzinele” Concordia”, „Metalurgica”, Depoul de Locomotive, Fabrica „Creuzot” a C.F.R. şi staţia C.F.R., toate din Ploieşti. De asemenea, au fost atacate cu bombe şi armamentul de bord rafinăria de petrol „Steaua Română” şi Uzina Electrică din Câmpina, rafinăria „Creditul Minier” din Brazi (care producea la vremea respectivă benzină pentru avioane cu cifra octanică cea mai ridicată din Europa), precum şi alte localităţi din ţară. În general, la rafinării, au fost lovite instalaţiile de cracare, staţiile de pompare, clădirile, atelierele, uzinele electrice, rezervoarele şi vagoanele cu produse petrolifere, etc. Pagube mari s-au produs şi în oraşul Ploieşti, unde 20 de case şi penitenciarul au fost incendiate de un avion care a căzut peste ele, ca şi cazărmile Regimentului 19 Artilerie şi 32 Dorobanţi La Câmpina au fost distruse 50 de case de către bombe explozive şi incendiare, iar alte 150 au fost avariate. De asemenea, Uzina Electrică şi staţia de cale ferată Câmpiniţa au fost distruse. Mari pagube s-au înregistrat şi la staţia C.F.R. din Ploieşti, unde s-au distrus linii şi incendiat vagoane încărcate cu muniţie, liniile telefonice şi telegrafice fiind întrerupte. La fel, Depoul C.F.R. de locomotive, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Cel mai greu lovite au fost rafinăriile „Creditul Minier” de la Brazi şi „Columbia” din Ploieşti, în care au fost pierdute capacităţile de producţie folosite 100%, „Steaua Română” din Câmpina, căreia i-au fost afectate 70% din capacităţile folosite pentru prelucrare şi „Astra Română” din Ploieşti, care a rămas cu jumătate din posibilităţile necesare unei producţii normale21 , toate acestea însumând, numai în domeniul petrolifer pagube de peste 4.604.500.000 lei.22
În raportul final întocmit de autorităţile române, după această incursiune inamică, situaţia industriei petrolifere se prezenta astfel: din capacitatea totală de distilare – s-a pierdut 45%. Cum însă nu se utiliza decât aproximativ 50% din această capacitate, rezultă că după bombardament se mai dispunea de o rezervă de 5% ; din capacitatea totală de cracare: s-a pierdut 40%. Cum însă nu se utiliza din plin această capacitate, rezultă că faţă de capacitatea utilizată nu s-au pierdut decât 15 %.23
La rândul lor, americani într-un raport propriu, îşi evaluau situaţia astfel: avioane proprii doborâte53, dintre care 41 în timpul bombardamentului şi în luptele aeriene, 8 avioane aterizate în Turcia, 23 de avioane aterizate la bazele aliate din Cipru, Sicilia şi Malta, iar 88 avioane ajunse la Benghazi, dintre care 55 avariate în luptă. Pierderile în personal se cifrează la 627 dintr-un total de 1726, dintre care 310 morţi, 130 răniţi, 180 prizonieri în România, plus 79 reţinuţi în Turcia.24
Cea mai concludentă caracterizare a operaţiunii „Tidal Wave” a făcut-o cu greutate, şi în doar câteva cuvinte, un rănit participant la această misiune :
„- Am… fost… scoşi din gura… infernului.”25

NOTE:
1 Arhivele Militare Române,(în continuare A.M.R.), Fond 5417, dosar 843, f. 49
2 Horia Brestiu, Impact la paralela 45ş, Iaşi, Editura Junimea, 1986, pp. 25-26
3 Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 363
4 James Dungan, Carol Stewart, Operaţia „Tidal Wave”, Paris, Edition Robert Lafont, 1964, Vol I. P.18
5 Ibidem, p. 34
6 Ibidem. p. 33
7 Ibidem, p. 46.
8 Ibidem, p.49
9 Gh. Fl. Creangă, Istoria apărării civile ,Ed. Porto – Franco, Galaţi, 1993 p.440
10 James Dungan, Carol Stewart, op.cit. p. 78
11 Ibidem, p. 445
12 A.M.R., Fond. 951, dosar 8, f. 16
13 Ibidem, f.121
14 James Dungan, Carol Stewart, op.cit. p. 49
15 Ibidem ,p. 143
16 A.M.R., Ibidem, f. 264
17 Ibidem ,f. 267.
18 Ibidem, ff. 217-218
19 Ibidem, f. 164
20 Ibidem, f. 179
21 Ibidem, ff. 170-173
22 Gh. Fl. Creangă, op.cit. p. 452
23 A.M.R., Ibidem, f. 172
24 James Dungan, Carol Stewart, op.cit. p. 277
25 Ibidem, p. 272

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: